Marin Preda

Marin Preda (5 august 1922, Siliştea Gumeşti, judeţul Teleorman - 16 mai 1980, Mogoşoaia, judeţul Ilfov) - prozator, nuvelist, romancier, eseist şi traducător. Este fiul Joiţei Preda şi al lui Tudor Călăraşu, din a doua căsătorie, nelegalizată pentru a-şi păstra, fiecare, lotul de pământ primit la sfârşitul războiului (Joiţa Preda, ca văduvă de război). Tatăl are din prima căsătorie trei băieţi: Ilie, Gheorghe şi Ion (deveniţi Paraschiv, Achim şi Nilă în Moromeţii), iar mama, două fete: Maria şi Miţa (Ilinca şi Tita în roman). Din a doua căsătorie se nasc Marin şi Alexandru (Sae), care vor lua numele de familie al mamei.

Tatăl este prototipul lui Ilie Moromete. Prozatorul se desparte, astfel, de mentalitatea secolului său: nu crede, ca Jean-Paul Sartre, că instituţia paternităţii este putredă şi că regula este că „toţi taţii sunt răi”. Face din Ilie Moromete o figură emblematică a lumii ţărăneşti, un mit care - explică el într-o convorbire din ianuarie 1968 - l-a împiedicat să dea prioritate violenţei şi abjecţiei în literatura sa: „Scriind, totdeauna am urmărit ceva, o creaţie preexistentă care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu; acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa, şi de aceea cruzimea, cât şi josnicia, omorurile şi spânzurătorile întâlnite des la Rebreanu şi Sadoveanu, şi existente, de altfel, şi în viaţa ţăranilor, nu şi-au mai găsit loc în universul meu scăldat în lumina admiraţiei.”

Despre copilăria sa Preda va scrie în repetate rânduri, în opera de ficţiune, în publicistică şi, direct, în proza confesivă. Nu o idealizează, nici nu o ponegreşte. „Se spune - remarcă prozatorul în aceeaşi convorbire - că există o nostalgie a paradisului pierdut, care este copilăria; în realitate copilăria este locul de refugiu al problemelor insolubile.” Copilul Preda nu este, într-o familie de ţărani atât de numeroasă, răsfăţat. Este socotit „blegul” familiei, pare adormit, fraţii mai mari îşi bat joc de el, îl trimit să ia o greblă sau o lopată şi el stă, ca prostul, în faţa uneltei şi nu o găseşte sau, de-o găseşte, nu ştie de unde să o apuce.

Suferă - spune prozatorul mai târziu - de un fel de „încetineală”, o maladie bizară de care, în copilărie, era atins, se pare, şi Gustave Flaubert, „idiotul familiei”, cum îl prezintă Sartre în celebru său studiu. Blegul din familia lui Tudor Călăraşu are însă tragere de inimă la carte şi, când învaţă să citească, împrumută cărţi de la un consătean. Dar familia nu îl lasă să lenevească, lectura nu e ocupaţie activă, folositoare, aşa că Marin este trimis să pască oile şi, ca păstor, are probleme cu o oaie rea, Bisisica, opusă din toate punctele de vedere mitului mioritic.

Când se îmbolnăveşte de friguri, mama îi pregăteşte cămaşa de înmormântare şi discută cu sanitarul satului despre iminenţa decesului. Copilul ascultă convorbirea şi o va nota, mai târziu, într-o schiţă memorabilă, în 1930 este dat la şcoală, la 8 ani. Intenţia tatălui autoritar este ca, după ce învaţă să citească şi să scrie, Marin să fie retras de la şcoală şi pus la muncă. Este un elev bun, dar nu încă un elev eminent.

La sfârşitul clasei a IV-a (1933-1934) se clasifică al treilea, cu media 8. Are un învăţător bun, Ionel Teodorescu, care pune o vorbă bună pe lângă familie să îl dea la carte. O fotografie din această perioadă arată un băiat care, comentează scriitorul, „parcă avea mintea undeva, pierdută în somn [...] nu părea încă să se fi trezit la o gândire mai vioaie, mai sprintenă [...] aveam într-adevăr această stare de încetineală”. Neavând mijloace materiale să meargă la Şcoala Normală, continuă şcoala în sat, clasele V-VII, pe care le termină primul dintre cei doisprezece elevi. Susţine examenul final la o şcoală dintr-un sat vecin, Ciolăneşti.

În vara anului 1937 merge cu tatăl său la Câmpulung Muscel pentru a da examen la Şcoala Normală. Călătorie celebră, descrisă de prozator în proza memorialistică. O schiţă, de fapt, despre despărţirea de sat. Nu este admis la examen din cauza miopiei; încearcă la Şcoala de Arte şi Meserii de la Miroşi (Teleorman), dar nici aici nu are succes. Sfătuit de un „fals librar”, Constantin Păun, ajunge la Abrud şi apoi la Cristur-Odorhei (septembrie 1938). Aici are ca profesor de română un om inimos şi priceput, Iustin Solanţiu. Acesta remarcă o parafrază după Calistrat Hogaş făcută de elev şi îi prevede un mare destin: „Bravo! Ai să ajungi un mare scriitor”. Neîncrezător, şcolarul zice în gând: „Hodoronc, tronc”.

În 1940, în urma Dictatului de la Viena, Şcoala Normală din Cristur-Odorhei este desfiinţată şi Preda ajunge la Şcoala Normală din Bucureşti, după ce, în prealabil, trece pe la Siliştea Gumeşti. A doua călătorie cu tatăl său. Adolescentul are sentimentul că tatăl îşi ia mâna de pe umărul lui şi îl trimite, singur şi neajutorat, în lume. La Bucureşti are profesor, între alţii, pe Vladimir Streinu. Nu îl place, nu se ştie prea bine de ce. Începe să scrie un roman pe care îl va abandona. Citeşte Balzac şi Stendhal, Biblia, Mizerabilii, Dialogurile lui Platon. Mai înainte citise Descartes. Lecturile vor fi vaste, preferinţele merg spre domeniul filosofiei şi, de bună seamă, al prozei.

Citeşte din „marii ruşi” (Tolstoi şi Dostoievski), iar mai târziu, în tinereţe, prozatorii americani şi francezi. Citeşte în felul lui profund, atent la nuanţe. Valeriu Cristea a scris un studiu convingător despre lecturile lui Preda, răsturnând prejudecata că un scriitor venit de la ţară nu poate avea acces la marea cultură. Îşi face o cultură solidă şi este unul dintre creatorii cei mai culţi din generaţia sa. Nu e doctor docent în literatură sau filosofie, dar era imprudent să începi cu el o discuţie despre literatură: putea, oricând, să te surclaseze. Constantin Noica a dovedit, după moartea prozatorului, că Preda citise bine pe Nietzsche şi îl înţelesese, iarăşi, bine. Era un spirit profund şi lecturile lui merg de la Biblie la Cartea tibetană a morţilor.

La începutul anilor ’40 asistă la mişcările politice ale momentului şi le va fixa, peste câteva decenii, în Delirul (1975), romanul unei epoci tragice şi, totodată, romanul generaţiei sale. „Înainte să ajung s-o fac eu, istoria tulbure şi ameninţătoare dădea buzna peste noi” - scrie prozatorul în romanul autobiografic Viaţa ca o pradă (1977). Îi apare prima oară numele la poşta redacţiei a revistei „Albatros” (1941), publicaţie studenţească condusă de Geo Dumitrescu. „Scrieţi mai explicit, păstrăm De capul ei” - notează redactorul. Încearcă să-şi găsească o slujbă, nu prea reuşeşte. Cei care l-au cunoscut în această perioadă (Alexandru Cerna-Rădulescu, George Macovescu, Geo Dumitrescu etc.) îl prezintă ca pe un tânăr firav, famelic, cu faţa întunecată, tăcut. Frecventează cercul de la Tiparul Universitar şi pe cel de la ziarul „Timpul”.

Este gata să publice, în 1942, în „Albatros”, poemul Întoarcerea Jiului rătăcit, pregătit pentru „caietul” colectiv Sârmă ghimpată, a cărui apariţie este oprită de cenzură. Un vers anunţă: „nu mai scrie versuri prozatorule care faci patetic foame”. În primăvara aceluiaşi an intră corector la „Timpul”, ziar ce are o pagină literară („Popasuri”), coordonată de Miron Radu Paraschivescu. I se tipăreşte, în martie, schiţa Pârlitu’. Amintindu-şi de acest debut, Miron Radu Paraschivescu va spune că numai faptul de a-l fi publicat pe Preda i-ar da dreptul de a intra în istoria literaturii române. Tânărul mai semnează aici povestirile Strigoaica, Calul, Salcâmul, Noaptea şi La câmp.

Cele mai multe vor intra în volumul de debut Întâlnirea din Pământuri (1948). Citeşte în cenaclul Sburătorul, şi ceea ce citeşte îi place lui E. Lovinescu. „Are talent, are talent”, ar fi zis criticul. Încurajat, tânărul revine cu o proză dură, Calul, care descumpăneşte pe Lovinescu: „Descriptiv, descriptiv”. Un intim al cenaclului (s-a dovedit mai târziu că e vorba de prozatorul Dinu Nicodin, om bogat) cumpără, la îndemnul lui Lovinescu, manuscrisul nuvelei Calul. O formă delicată de a-l ajuta. Scriitorul, încolţit de mizerie, acceptă oferta: „reprezentau cam două salarii ale mele de proaspăt secretar de redacţie”, notează el.

În 1943, primăvara, este încorporat în armată, la Turnu Măgurele, apoi într-o localitate de lângă Cernăuţi (Regimentul 3 Grăniceri). În aprilie-mai 1944 se află la Bârlad, iar în aprilie 1945 este lăsat la vatră şi redevine corector şi colaborator la „Timpul” (până la sfârşitul anului 1946). Cunoscuse, mai înainte, în timp ce lucra în redacţiile ziarelor bucureştene, o tânără femeie, N.S., soţia altui gazetar. Are cu ea o legătură de aproximativ 10 ani. S-au păstrat circa şaptezeci de scrisori, extraordinar de importante, din această perioadă. Se află aici, notată cu o sinceritate maximă, psihologia unui tânăr creator îndrăgostit şi speriat că poate rata în ambiţia lui de a face o mare operă literară.

Colaborează la revista „Tinereţea” (1945) şi la „Lumea” lui G. Călinescu. Este corector, pentru puţină vreme (toamna-iarna 1946), la „România liberă”, apoi funcţionar la Societatea Scriitorilor Români. Participă, în 1946, la un concurs deschis de Editura Cultura Naţională, dar nu câştigă. Premiul este dat Cellei Delavrancea pentru volumul Vraja. Preda îşi revede prozele şi, în 1948, câştigă concursul de la Cultura Naţională (în juriu se află şi unul dintre prietenii săi, poetul Ion Caraion). Tot în 1948 apare Întâlnirea din Pământuri, punct de reper în istoria literaturii române. Cartea este primită favorabil de Ovid S. Crohmălniceanu şi, mai ales, de tânărul prozator Petru Dumitriu.

Critica literară, din ce în ce mai politizată, rămâne reticentă. Cum arată scriitorul la 25 de ani? Iată un portret făcut de Paul Georgescu: „La 25 de ani, după cum se ştie, era slăbuţ, foarte brunet - pirpiriu; semăna leit cu Panait Istrati, brăileanul fiind mai năsos. Ceea ce izbea la el era fixitatea privirii, atenţia nemaipomenită a privirii, care nu se îndrepta totdeauna către convorbitor sau spre ceea ce vedea; era o privire atentă, întoarsă asupra lui însuşi, asupra senzaţiilor lui, poate. Pare ciudat, şi probabil că acest lucru s-a mai corectat cu timpul, dar lui Marin îi era foarte greu să înţeleagă punctul de vedere al altuia, nu vorbesc neapărat de mine, care îi eram atât de diferit, ci în general punctul de vedere al celuilalt. Avea impresia că acela spune nişte enormităţi, nu ceva greşit, ci ceva nespus de bizar. Asta îl făcea fie să se enerveze, fie să râdă, fie să alterneze enervarea cu râsul, fiindcă impresia îi provoca o anume perplexitate. Punctul de vedere al altcuiva, mai ales dacă era scriitor sau un critic, îl urmărea multă vreme. Uneori mi s-a întâmplat ca, după trecerea vremii, să mă întrebe ce-a vrut să spună cutare acum 15 ani sau ce-am vrut să spun eu cu 15 ani mai înainte, fraze pe care le şi uitasem. Un gest infinitezimal, năzăreală poate, devenea - după un gol de timp - ceva enorm şi esenţial. Lui, lumea îi apărea plină de semne ciudate, foarte semnificative, dar greu de descifrat. Era un tip obsesiv, de o gravitate adâncă, atent să nu treacă pe lângă el o esenţă sau formula cosmosului, poate. Anumite păreri îl frapau, îl perplexau, îl făceau să se gândească multă vreme la un comportament sau la un punct de vedere, să sfredelească adânc. Era eminamente serios.”

Începe să scrie pe la sfârşitul anului 1948 un roman despre lumea ţărănească. Sunt temele şi personajele din Moromeţii. Nu e mulţumit şi îl abandonează. Trece printr-un moment de criză. Este bolnav, nu poate să scrie şi, când poate, nu îi place ce scrie. Publică nuvela Ana Roşculeţ (1949), proză cu temă proletară, în spiritul realismului socialist, metodă recomandată de ideologii epocii. Preda răspunde comenzii sociale şi ce iese este o catastrofă. Se va ruşina, mai târziu, de acest eşec şi va cere prietenilor săi literari să-l elimine din bibliografia scrierilor sale. Unii comentatori, printre ei vechiul său prieten Geo Dumitrescu, alături de Mihai Novicov (critic partinic), îl acuză de naturalism, deviaţiuni ideologice etc.

În 1950 încearcă un nou roman (Matei Dimir), dar nu reuşeşte nici cu el. Călătoreşte în Moldova (prin părţile Huşilor) şi asistă la inaugurarea unei gospodării colective. Observă un tânăr ţăran tăcut şi ignorat de ceilalţi, „un om de la marginea adunărilor” - cum va spune în alt loc prozatorul - şi este atras de gesturile lui. Scrie nuvela Desfăşurarea (1952), bine primită de critică. Proză de actualitate, cu o teză politică formulată explicit, ameninţată de clişeele „metodei unice” (realismul socialist), nu lipsită, totuşi, de calităţi estetice. Prozatorul autentic care este Preda reuşeşte, chiar în condiţii ideologice precare, să creeze un personaj notabil: omul de la marginea adunărilor. Revine, în 1953, la romanul abandonat, în 1954 începe o idilă, la mare, cu tânăra poetă Aurora Cornu. Căsătoria cu ea durează până în 1959. S-au păstrat scrisorile pe care Preda i le trimite.

Apare romanul Moromeţii (1955), cu ilustraţii de Perahim. Are un mare succes şi va fi socotit, de aici înainte, capodopera scriitorului. Este urmat în 1956 de povestirea Ferestre întunecate. Călătoreşte în Vietnam (decembrie 1957) şi, în 1959, în Uniunea Sovietică. Se îmbolnăveşte grav de nevroză. S-a păstrat un jurnal intim din timpul bolii; este consemnată aici despărţirea de Aurora Cornu care - va mărturisi ea mai târziu - voia să-şi regăsească identitatea ca artist şi să facă o mare carieră internaţională. Preda, mai realist, primeşte cu alte motivaţii (mai intime şi, evident, mai profunde) această ruptură care, în mod cert, îl afectează. Nevroza, o „boală albă”, nedefinită, perfidă îl împiedică să scrie. După succesul cu Moromeţii încearcă să evadeze din universul ţărănesc. Vrea să devină un scriitor profesionist, ca Balzac, un scriitor care poate ataca orice subiect, nu numai ceea ce a trăit nemijlocit. Vrea să devină, pe scurt, şi un prozator citadin.

Începe Risipitorii, unde schimbă nu numai tipologia, dar şi tehnica epică, aducând în prim-plan individul care se luptă cu cruzimile istoriei. Din numeroasele variante, nici una nu îl satisface. Romanul apare în 1962 şi este primit cu rezerve de critica literară. Autorul revine asupra cărţii, o rescrie în mai multe rânduri. Ceva câştigă Preda - şi literatura română - prin acest roman experimental: prozatorul se vindecă, scriind, de nevroză şi impune o nouă viziune asupra relaţiei dintre individ şi istorie; scriitorul trebuie să ia apărarea omului, nu a istoriei, care se dovedeşte a nu fi o zeiţă nepătată. S-au păstrat carnetele de atelier şi din ele se vede limpede ce chin (este termenul ce se repetă) presupune scrisul predist.

„Chinul” este amplificat în acest caz de voinţa de a depăşi ceea ce în altă parte el numeşte „tema naratorului”. Tema şi, desigur, viziunea asupra ei. Autorul ţine o condică a numelor, face fişa personajelor, stabileşte scenariul, apoi îl schimbă şi o ia de la capăt. Este limpede, nu scrie uşor, nu merge pe mâna inspiraţiei, gândeşte mult şi notează esenţialul. Când reuşeşte, este extraordinar de bucuros. „Deodată neputinţa de a scrie a dispărut. Eram atât de entuziasmat încât socoteam acest roman, în sinea mea, mai bun decât ce scrisesem până atunci, în 2 ani l-am terminat şi abia peste opt sute de pagini [...] mi-am recitit romanul şi nu l-am mai regăsit bun”, notează el.

În 1963 tipăreşte Friguri şi, în vara aceluiaşi an, îi moare tatăl, simbolul acelei calme lumini din Câmpia Dunării („s-a stins ca o lumânare, începând din primăvara şi până în toamnă”). Traduce, împreună cu Eta Vexler - cu care se căsătorise în 1959; se desparte de ea în 1966 - Ciuma de Albert Camus, un scriitor pe care Preda îl admiră. Publică, după 12 ani, al doilea volum din Moromeţii (1967), atacat dur de „Luceafărul” condus de Eugen Barbu. Tinerii critici de la „Gazeta literară”, la care se asociază şi seniorul Şerban Cioculescu, apără romanul ce înfăţişează o lume ţărănească peste care năvăleşte brutal istoria.

Unii critici cred că nu are strălucirea stilistică din primul volum, dar are ceea ce trebuie unui roman: substanţă epică, o tipologie ce se reţine şi, mai ales, sugerează cu pregnanţă estetică destrămarea lumii rurale. Moartea lui Ilie Moromete este simbolică. Preda încearcă să scrie o piesă de teatru, Martin Bormann (premieră la 29 decembrie 1967), dar fără succes. Romanul Intrusul (1968) înregistrează, în schimb, un mare ecou. Prozatorul pleacă de la un accident de muncă semnalat de Ion Băieşu (un tânăr muncitor de la Săvineşti care, făcând o faptă de eroism, este mutilat şi părăsit de toţi, inclusiv de femeia pe care o scosese din condiţia ei lamentabilă de existenţă). De ce? Este tema autorului, o temă camusiană. Preda se căsătoreşte cu Elena Mitev (1968) şi în 1970 i se naşte primul copil (Nicolae), urmat în 1971 de Alexandru.

În martie 1970 se înfiinţează Editura Cartea Românească, iar Preda este numit director. Rămâne în această funcţie (singura pe care a avut-o) până la moarte. Directorul îi publică pe toţi scriitori buni, inclusiv pe adversari. Cele mai bune cărţi din deceniul al optulea apar aici. Adrian Păunescu îl convinge să răspundă săptămânal la o întrebare în „Luceafărul”. Aşa a fost scrisă Imposibila întoarcere (1971), o carte excepţională de mici eseuri, reflecţii literare şi morale. Traduce, împreună cu Nicolae Gane, Demonii de Dostoievski, unul dintre marile lui modele literare. Când, după apariţia „tezelor” din iulie 1971, află că Nicolae Ceauşescu are de gând să reintroducă în literatură realismul socialist, scriitorul se duce, la incitarea lui Adrian Păunescu, să îi spună lui Nicolae Ceauşescu: „dacă introduceţi realismul socialist, eu mă sinucid”. Relatarea dialogului este semnată de Adrian Păunescu în volumul Timpul n-a mai avut răbdare.

Preda revine la ciclul Moromeţilor şi publică, în 1972, Marele singuratic. În aprilie-octombrie acelaşi an au loc „convorbirile” cu Florin Mugur, poet remarcabil şi redactor la Cartea Românească. Rezultă o carte splendidă de confesiuni, reflecţii morale, filosofice, apărută în 1973. Face o antologie din scrierile lui I.L. Caragiale (Opere alese, I-II, 1972), cu o prefaţă în care defineşte personajele marelui comediograf ca nişte indivizi „buimăciţi de vorbe”. I.L. Caragiale e modelul lui stilistic. Este şi el un auditiv. În toamnă călătoreşte în Franţa. „Dacă aş şti că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aş lua toate măsurile de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură hotărâtoare, acea de a renunţa la scris, nu aş lua-o” - declară prozatorul.

O confesiune care spune esenţialul despre destinul lui Preda începe să pregătească romanul Delirul. Consultă la Biblioteca Academiei Române ziarele din vremea războiului. Carnetele rămase (carnetele de atelier) arată seriozitatea acestei documentări. Romanul apare în 1975. „Delirul a fost cartea pe care am dorit s-o scriu încă de la începutul carierei mele literare [...] nu este o operă a cărei gestaţie să fie scurtă”, comentează autorul. Cartea are un enorm succes de public. Sentimentul aproape general este că aici se demistifică istoriografia oficială şi se încearcă să se spună adevărul despre o istorie complexă, tragică.

Apar reacţii violente în unele publicaţii sovietice. Convinşi că scriitorul încearcă să îl reabiliteze pe mareşalul Ion Antonescu, unii critici literari contestă politiceşte romanul. Contestaţiile continuă şi azi (S. Damian), cu argumente mai mult sau mai puţin estetice. Ca să echilibreze lucrurile, scriitorul introduce, în ediţia a doua, istoria unui tânăr revoluţionar ucis la Jilava. Comentatorii de la Europa Liberă au identificat în acest personaj pe tânărul Nicolae Ceauşescu şi, de atunci, l-au repudiat pe Preda. Suspiciunea nu se susţine. Personajul are un nume şi, în roman, el este deja mort. Cum l-ar fi putut flata pe Nicolae Ceauşescu această ipostază? Acuzaţie fără noimă, în stilul războiului rece. Iritat, hărţuit din toate părţile, Preda se gândeşte la altă carte.

Scrie într-un timp record Viaţa ca o pradă (1977), roman autobiografic, şi începe altul, Cel mai iubit dintre pământeni, la care lucrează 3 ani. Nu vrea să vorbească despre tema lui. Întrebat de prieteni, dă răspunsuri vagi. Trece, în acest timp, printr-o dramă familială, este preocupat de soarta copiilor săi şi de destinul creaţiei sale, uneori chiar disperat; scrisul îl acaparează şi îl epuizează. Are presentimentul morţii şi este îngrijorat în privinţa soartei manuscrisului său. Trăieşte la Mogoşoaia de mulţi ani. Camera lui este plină de cărţi, aşezate peste tot. Jumătate din pat este acoperit de un maldăr de volume. Ferestrele se deschid spre Parcul Bibeştilor, cu o pajişte splendidă şi copaci mari, seculari.

Scriitorul se plimbă, ritualic, seara cu un băţ sculptat în mână pentru a se apăra de câinii de care, nu se ştie de ce, se teme. Nu îi place să se plimbe decât pe asfalt. „Am mers prea mult, când eram copil, desculţ pe pământul gol”, replica el curioşilor. Stă de vorbă cu oameni simpli (portarii de la Casa de Creaţie), ascultă poveştile lor, îi trage de limbă, reţine câte o expresie interesantă, regăsită, apoi, în cărţile sale. Când călătoreşte de la Bucureşti cu taxiul, îi provoacă la discuţii pe şoferi şi, de la unii, află istorii de viaţă crude şi pitoreşti, pe care le trece în carnetele sale. Aşa descoperă pedagogia unui tânăr şofer care potoleşte gura rea a soacrei într-un mod ieşit din comun.

În viaţa literară este stimat, criticii literari îl numesc „un clasic în viaţă”, scriitorii buni îi caută prietenia, unii confraţi îl urăsc sincer şi îl injuriază sistematic (în „Săptămâna”, de pildă), criticii tineri sunt, în majoritate, alături de el şi îi susţin cărţile. Când nu e provocat, Preda este un om fermecător, îi plac mesele bune la Capşa, spune istorii amuzante, savurează vorbele de spirit, ascultă cu interes întâmplări cu miez, râde cu poftă (râsul lui e celebru). Nu îi plac indivizii retorici, îi opreşte brutal: „Ce tot spui d-ta, acolo? Ştii, doar, că eu sunt un om serios?!” - adică: Domnule, vorbeşti prostii, nu mă interesează ce spui, baţi câmpii de pomană.

Uneori este tăcut şi se uită la individul din faţa lui cu o privire albită, absentă. Privirea arată că nu îl interesează discuţia şi nu îi place compania interlocutorului. Este preocupat de altceva, are temele lui. Romanul la care lucrase în mare secret apare, în trei volume, la începutul anului 1980. Cu puţin înainte fusese propus candidat pentru Marea Adunare Naţională în judeţul natal, avându-l contracandidat pe Laurenţiu Fulga. Se duce în campanie electorală şi, de la aceste întâlniri, au rămas documentele unor gazetari. Este ales deputat, dar când să se ducă la prima sesiune, întârzie două ore, spre stupoarea conducerii de stat şi de partid.

Apariţia romanului Cel mai iubit dintre pământeni reprezintă un mare eveniment. Mii, zeci de mii de oameni îl caută, îl citesc, îl comentează, autorul este chemat peste tot, dă interviuri etc. Un eseu din interiorul romanului (eseul naratorului) se numeşte emblematic Era ticăloşilor. Criticii vorbesc de un „roman total” şi laudă curajul moral şi curajul estetic. Alţii îi reproşează inapetenţa filosofică şi stilul prea crud al naraţiunii. Filosoful Constantin Noica o găseşte autentică şi originală. O discuţie care nu s-a încheiat încă. Duşmanii, din ce în ce mai iritaţi şi mai inflexibili, dau un verdict negativ, radical. Opiniile lor nu tulbură însă receptarea, cu adevărat nemaipomenită, a trilogiei.

În noaptea de 15 spre 16 mai Preda moare în condiţii nici azi elucidate. Unii vorbesc de un asasinat bine executat, adică fără urme, alţii cred că a fost un accident tragic. Marele public percepe dispariţia prozatorului ca o tragedie naţională şi o primeşte cu o mare emoţie. „Va trebui să învăţăm să trăim, de acum înainte, fără Marin Preda”, spune la căpătâiul scriitorului unul dintre prietenii săi. Peste un an apare, sub îngrijirea lui Eugen Simion, volumul Timpul n-a mai avut răbdare: mărturii, documente, eseuri scrise de cei care l-au cunoscut şi i-au admirat opera. Adversarii nu întârzie să îl atace, contestându-i, întâi, etica, apoi opera. Nu acceptă ca un prozator să aibă un talent mai mare decât ei. Posteritatea nu a fost uşoară pentru Preda.

După decembrie 1989 a intrat în vizorul procurorilor morali, al revizioniştilor de tot felul. A fost şi este încă demonizat, contestat, marginalizat, socotit „o dejecţie a lumii rurale”, cum zice un scriitor (Alexandru George) despre el, şi trecut în categoria scriitorilor „nomenclaturişti”. Portret completamente fals, acuzaţii nedrepte. Preda este un scriitor moral şi, trăind şi scriind într-o dictatură, a căutat să nu spună neadevărul şi să-şi salveze, astfel, opera. Era convins că este posibilă o rezistenţă prin cultură: „Trebuie să facem în aşa fel încât să rezistăm 100 de ani.” A dispărut, ca şi Liviu Rebreanu, înainte de a împlini 58 de ani.

Întâlnirea din Pământuri, prima carte a lui Preda, reprezintă un moment decisiv în evoluţia prozei rurale româneşti. Mitizată, idilizată şi, de cele mai multe ori, falsificată de sămănătorişti şi de alte curente tradiţionaliste, lumea ţărănească nu este, pentru criticii modernişti, un subiect atractiv. Eugen Lovinescu recomandă evoluţia de la rural la urban ca premisă a sincronizării literaturii române, Camil Petrescu avertizează că nu poţi face roman de analiză cu psihologii elementare. George Călinescu este mai receptiv (şi mai obiectiv), spunând fraza celebră, în esenţă justă, că un mare filosof şi un ţăran sunt pentru literatură subiecte egal de îndreptăţite.

Liviu Rebreanu părea că epuizase, prin realismul lui complex, posibilităţile prozei rurale, Mihail Sadoveanu continua, imperturbabil, să facă o proză lirică, fastuoasă, privind ţăranul român dinspre partea mitului. Cel care încearcă să schimbe aceste modele şi să înfrângă, astfel, prejudecata că modernitatea epicii depinde de temele alese este Preda. Ideea lui, exprimată în mai multe rânduri, este că, pentru un prozator autentic, un filosof de profesie şi un tăietor de lemne au o egală valoare deoarece scriitorul nu analizează complexităţile şi subtilităţile profesiunii, ci condiţia umană a individului. Poziţie bună, idee justă într-o literatură cum e cea română, unde false dileme provoacă interminabile discuţii.

Nouă este, întâi, în povestirile din Întâlnirea din Pământuri şi mai ales în Moromeţii, viziunea asupra ţăranului. Deosebirea faţă de Rebreanu e esenţială. Pentru Preda ţăranul este un individ complex, cu părţi întunecate în fiinţa lui, dar şi cu un spirit capabil să ajungă la contemplaţie. Se prefigurează, încă de pe acum, ceea ce s-ar putea numi natura moromefiană: ironică, subtilă, imaginativă, în stare de o reprezentare complexă despre lume.

Paţanghel din O adunare liniştită e un exemplu. Este, apoi, stilul epic, construit după modelul lui I.L. Caragiale, prozator al lumii urbane. Stilul se bizuie pe subtilităţile limbajului oral. Sunt cel puţin trei categorii de povestiri în Întâlnirea din Pământuri, în funcţie de tema dominantă (şi viziunea asupra ei). Prima este aceea a naraţiunilor scrise în modul unui realism dur (Calul, La câmp, Înainte de moarte). Un ţăran hotărăşte să ucidă calul bătrân devenit o povară în curte. În drum spre locul de sacrificiu, dialoghează omeneşte cu el, apoi îl omoară şi-l jupoaie de piele, supunându-se, astfel, pragmatismului lumii rurale.

Nota lirică este totalmente absentă. E doar prezentarea rece, concentrată, a faptelor (Calul). Doi tineri ciobani, Stroe şi Bâlea, surprind pe câmp o fată dormind şi o violează. O replică brutală la vechile scrieri despre amorul câmpenesc. Scena pare filmată cu încetinitorul, fără comentarii, lăsând cititorul să înţeleagă evenimentele acestei psihologii abisale (La câmp). Când află că va muri în curând, un ţăran bolnav se manifestă sălbatic împotriva doctorului care îi stabilise sorocul. Şi aici faptele sunt înregistrate metodic şi rece, fără alunecări sentimentale (Înainte de moarte).

A doua categorie este aceea a povestirilor în care intervine o notă fantastică, anxioasă. În Colina, de pildă, fantasticul e, ca în Vedenia lui Gib I. Mihăescu, o proiecţie a spaimei. Vasile Catrina merge la câmp şi acolo, împresurat de o ceaţă deasă, ameţeşte şi observă că păduricea se aprinde şi piere, colina se umflă şi plesneşte ca o băşică uriaşă, în fine, apare şi un moşneag care, apoi, dispare. Personajul lui Preda, spirit lucid, nu poate să spună, în faţa atâtor semne de irealitate, decât „Ei?, ce, m-au găsit dracii?!”

Mai subtilă, de un fantastic poesc este povestirea Amiază de vară, scrisă mai târziu şi inclusă de autor în ediţia definitivă a nuvelelor sale. Într-o zi caniculară de vară o ţărancă aude maşina de cusut mergând singură, e înspăimântată, nu înţelege nimic. Vocea aspră a bărbatului sosit de la câmp (vocea lucidităţii) destramă această vrajă plină de teamă. Este, în fine, a treia categorie (Întâlnirea din Pământuri, O adunare liniştită) unde Preda înregistrează subtilităţile sufletului rural. Adolescentul Dugu o vede goală pe Drina şi se îndrăgosteşte fulgerător de ea. Pentru a o cuceri, se bate cu Achim, un măgădău care îşi revendică prioritatea asupra fetei. Lupta pentru inima Drinei sugerează nu numai iniţierea în dragoste, potrivit canoanelor lumii rurale, dar şi trecerea adolescentului în vârsta bărbăţiei. După ce câştigă bătălia cu Achim, Dugu are alt comportament, calcă altfel - observă părinţii. Toate acestea sunt bine prinse într-un text strâns, de o excepţională fineţe.

O adunare liniştită indică deja un mare prozator. Tehnica narativă este mai complexă şi mai profundă, ştiinţa de a povesti e vizibilă. Nuvela - o capodoperă în felul ei - prefigurează stilul ironic din Moromeţii. Paţanghel a făcut o călătorie la munte şi povesteşte, acum, prietenilor săi ce a păţit cu vecinul său, Miai, om rău şi lacom. Povestirea este o petrecere cu vorbe, cu treceri de la stilul direct la stilul indirect liber, o suită de scene dintr-o comedie umană în tonuri ţărăneşti. Petru Dumitriu are dreptate să spună despre această carte de debut că „e de îndeajuns spre a-l clasa pe autor ca mare meşter al povestirii, al retoricii rurale [...] de asemenea, ca scormonitor încăpăţânat şi îndrăzneţ al sufletului omenesc”.

„Puterile mari” (epice, desigur) pe care i le prevedea Petru Dumitriu în 1948 se verifică după câţiva ani în Moromeţii, o capodoperă de stil, unul dintre cele mai puternice romane din literatura română. Este istoria unei familii ţărăneşti din Câmpia Dunării, din primăvară până în toamnă. Satul se cheamă Siliştea Gumeşti (ca şi satul natal al autorului) şi, reluat în alte cărţi (Marele singuratic, Delirul), devine un fel de imago mundi. Alungate de istorie în alte locuri, personajele lui Preda revin cu gândul sau cu pasul la Siliştea Gumeşti, drumurile lor trec totdeauna prin acest spaţiu privilegiat, individualizat literar în chipul în care alte spaţii reale (Salinas - marea vale din romanele lui John Steinbeck sau comitatul Yoknapatawpha în romanele lui William Faulkner) au devenit puncte de reper într-o geografie a imaginarului.

Satul se concentrează în Moromeţii la viaţa unei familii şi numai prin atingere la viaţa unei comunităţi mai largi. Dar sonda, fixată pe un spaţiu restrâns, intră adânc în straturile unei spiritualităţi vechi. Din înregistrarea vieţii de familie în fazele ei tipice - trezirea dimineaţa sub glasul aspru al tatălui, plecarea la câmp, masa, întoarcerea de la câmp, din nou masa, cu participarea întregii familii etc. - iese la iveală un cod al existenţei ţărăneşti. Nimic extraordinar nu se petrece la acest prim nivel în roman. Un ţăran se întoarce de la câmp şi, înconjurat de întreaga familie, mănâncă aşezat pe prag, „parcă deasupra tuturor”. Un prim indiciu de autoritate într-o lume în care tiparele arhaice au supravieţuit. Această cină ţărănească, prezentată pe mai multe pagini, nu are nimic din culoarea şi opulenţa marilor ospeţe din pictura olandeză. Solemnitatea şi modestia culinară îi dau, dimpotrivă, un caracter aproape sacru.

Ca în picturile vechi, lumina naraţiunii cade pe chipul părintelui care veghează asupra copiilor înghesuiţi în jurul unei mese joase: „Când ieşeau din iarnă şi până aproape de Sfântul Niculae, Moromeţii mâncau în tindă la o masă joasă şi rotundă, aşezaţi în jurul ei pe nişte scăunele cât palma. Fără să ştie când, copiii se aşezară cu vremea unul lângă altul, după fire şi neam. Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca şi Tita, copii făcuţi cu Moromete. Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul copiilor crescuse. El şedea bine pe pragul lui, putea să se mişte în voie şi de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă şi plină de arsurile de la tigaie.”

Ilie Moromete stăpâneşte în chip absolut peste o familie formată din două rânduri de copii învrăjbiţi între ei din cauza pământului. Descrierea mesei este înceată şi ritualul ei dezvăluie relaţiile adevărate din sânul familiei. Copiii din prima căsătorie nu se înţeleg cu cei din a doua, iar tatăl, pentru a păstra unitatea familiei, este dur şi justiţiar. Când mezinul, Niculae, face mofturi la masă, mâna tatălui îl loveşte necruţător. Din primele douăzeci de pagini cititorul ia cunoştinţă de toate problemele familiei: existenţa celor două loturi de pământ şi lupta pentru a le păstra neştirbite, disensiunile dintre fraţii vitregi, planul de a fugi la Bucureşti al lui Paraschiv, Achim şi Nilă, bigotismul mamei, primejdia „foncierii” şi a datoriei la bancă, dorinţa băiatului cel mic, Niculae, de a merge la şcoală şi ostilitatea celorlalţi copii faţă de această năzuinţă etc. Preda se foloseşte de aceste scene expozitive pentru a studia în linişte râurile ce se vor desface apoi în numeroase ramificaţii.

Moromeţii are trei părţi şi toate încep cu o prezentare de ansamblu: aici masa, în partea a doua prispa pe care sunt înşiraţi la adăpost de ploaie toţi membrii familiei, în ultima secerişul, precedat de o pregătire aproape mistică, sub puterea unei mari exaltări, în orice caz, a plecării la câmp. Indivizii se diferenţiază prin mici detalii de comportament. Nilă are o frunte „lată şi groasă” şi ori de câte ori acest personaj greoi, ezitant, apare în carte, fruntea încordată, marcând chinul unei gândiri încete, nu va lipsi din notaţiile prozatorului. Paraschiv are un râs ciudat („parcă ar fi pârât ceva”), şi semnul lui fizionomie distinctiv este satisfacţia rea, vulgară, exprimată de împletirea buzelor lungi („întinzându-şi cu plăcere buzele lui împletite”).

Însă modificarea vieţii interioare în Moromeţii este marcată mai ales de glasuri. Glasul arată umoarea, caracterul şi poziţia individului în ierarhia socială. Catrina, supusă bărbatului, temătoare de copiii vitregi, are un glas „îndepărtat şi îmbulzit de gânduri”. Tatăl autoritar are mai multe glasuri, când „puternic şi ameninţător, făcându-i pe toţi să tresară de teamă”, când un glas „schimbat şi necunoscut”, fals, ironic. Victor Bălosu, voiajorul, are un glas „spălat”, Ţugurlan - un glas „neprietenos şi străin”, Guica - spioana satului - are unul înecat de curiozitate şi plăcere. Cuvântul exprimă o relaţie, glasul marchează natura acestei relaţii. Boţoghină, ţăranul bolnav, nevoit să-şi vândă o parte din pământ, discută cu Tudor Bălosu şi cu fiul acestuia, Victor, într-un chip care indică o înstrăinare totală: „Fiecare cuvânt scos de cei trei oameni scârţâia, nu se lipea de celălalt, nimerea alături, nu se putea rotunji şi încălzi, atât Boţoghină, cât şi Bălosu se uitau în lături, întorceau capetele în altă parte când unul din ei deschidea gura.”

Tema centrală în Moromeţii ar fi, din acest punct de vedere, libertatea morală în lupta cu fatalităţile istoriei. Ea este anunţată de prozator într-o frază liminară, programatică, de care s-a făcut în interpretarea critică mult caz: „în câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.” Ceea ce urmează în roman contrazice această imagine. Timpul este viclean, răbdarea nu e decât o formă de acumulare pentru o nouă criză. La sfârşit, când drama Moromeţilor este narată şi, prin ea, imaginea vieţii liniştite spulberată, prozatorul revine asupra notaţiei de început: „Timpul nu mai avea răbdare”.

Este una din multele imagini ale simetriei în literatura lui Preda, plină de evoluţii închise, de ample mişcări în cerc, şi vrea să dea o idee despre rotaţia procesuală a vieţii după o lege statornică şi misterioasă care acţionează şi în natură. Chiar demersul epic se înscrie în fatalitatea acestei repetiţii. Scriitorul revine în cartea nouă la simbolurile pe care le-a părăsit în cartea anterioară, proza lui trăieşte sub puterea unei obsesii a întoarcerii la un punct originar. Lui Moromete nu îi place negustoria, iar banii îi pricinuiesc o furie neputincioasă. Dispreţul lui faţă de Bălosu vine de aici. Pământul este făcut să dea produse, iar produsele să îi hrănească pe membrii familiei şi să acopere cheltuielile casei, atât.

Paraschiv, Achim şi Nilă au o poftă nemăsurată de câştig şi prima lor formă de răzvrătire faţă de autoritatea tatălui este nemulţumirea faţă de imobilitatea lui socială. Ei murmură şi îl vorbesc de rău în sat că a dat porumbul ieftin şi că, în genere, el „nu face nimic”, „stă toată ziua”. A face ceva este a face bani. Tinerii Moromete au simţul acumulării capitaliste, ei vor să transforme grâul, lâna, laptele în bani. Modelul lor e Tudor Bălosu, semnul noilor relaţii în economia satului. E momentul în care începe declinul protagonistului. Până atunci el ţinuse piept perceptorului, jandarmului, lui Tudor Bălosu, trăise senin, cu un sentiment înalt al independenţei.

Spargerea familiei duce la prăbuşirea lui morală, şi semnalul acestui proces este, ca şi înainte, glasul: „Băieţii mei! exclamă Moromete cu un glas de parcă n-ar fi ştiut că avea băieţi. Băieţii mei, Scămosule, sunt bolnavi. Să fugă de acasă! De ce asta? Nu i-am lăsat eu să facă ce vor? Absolută, absolută libertate le-am dat! Dacă veneau şi-mi spuneau:«Mă, noi vrem să fugim de acasă» - crezi că i-aş fi împiedicat eu, Scămosule!? «De ce să fugiţi, frăţioare? le-aş fi spus. Încet nu puteţi merge?»”.

Schimbarea glasului („tulbure şi însingurat”) anunţă o modificare interioară profundă. Lumina pe care Moromete o descoperea în întâmplările şi în faptele vieţii se stinge, liniştea îl părăseşte, iar fără linişte existenţa nu mai este o încântare, ci o povară: „Cum să trăieşti, dacă nu eşti liniştit?”. Moromete şi Dumitru lui Nae, prieteni vechi, nu se mai văd, ei, care se vedeau de departe şi totdeauna cu o mare bucurie. Ideea romanului este că omul creator e învins de circumstanţele istoriei. Din Moromete, senior al câmpiei, om inteligent şi cu o fantezie bogată, comentator subtil al moravurilor ţărăneşti, nu mai rămâne decât capul de humă făcut de Din Vasilescu în timpul unei adunări în Poiana lui Iocan. Existenţa dăinuie, carevasăzică, prin artă.

În al doilea volum din Moromeţii, drama idealismului ţărănesc este tema prioritară. La început ideea mare a cărţii - dispariţia unei civilizaţii străvechi şi, fatal, a unui mod de existenţă sub presiunea schimbărilor fulgerătoare prin care trece satul românesc - nu se vede limpede. Stilul este mai eseistic şi cititorul, obişnuit cu personajele din primul volum, acceptă cu greu ipostaza lor (mediocră social) de acum. Când pe scena cărţii reapare Ilie Moromete, lucrurile se schimbă. Ilie Moromete e, şi aici, personajul unei proze superioare. Îndată ce, ieşit dintr-o lungă, mediocră amorţeală, îşi recapătă plăcerea de a medita, de a ironiza, statura lui ia proporţii fabuloase. Ea stă însă sub semnul unui hotărât tragism. În spatele replicilor formulate cu aceeaşi dezinvoltură, se simte că mulţumirea eroului nu mai e aceeaşi, loturile, în parte refăcute, nu îi mai dau siguranţa dinainte.

Rolul lui de stăpân absolut în familie îi fusese retras, feciorii plecaţi la Bucureşti nu se mai întorc, iar când tatăl, decis să refacă unitatea pierdută a familiei, îi cheamă cu o nefirească duioşie, refuzul lor ia forme neaşteptate. Moromete încearcă, atunci, să-şi recâştige fiul ce îi mai rămăsese (Niculae), şi el nedreptăţit. Faţă de actualul activist de partid, bătrânul ţăran avea conştiinţa încărcată: îl împiedicase să înveţe. Constrâns de „fonciere”, de cotele împovărătoare, Moromete îi solicită, acum, bani, speriat că într-o zi şi aceştia îi vor fi refuzaţi. Este evident că autoritatea lui nu mai are asupra cui se exercita, şi în iluzia că mai poate reface ceva, că mai poate trăi ocolit de evenimente, stă măreţia tragică a acestui bătrân ţăran idealist. Nici un copil nu îl mai ascultă şi observaţiile lui spirituale se întorc împotriva sa.

Ilinca îi răspunde: „vorbim duminică”, adică altă dată, când n-avem de lucru; Niculae îi respinge cu agresivitate ideile. Discuţiile dintre tată şi fiu capătă, în acest context, sensul unei confruntări între două moduri de a concepe viaţa, în ultimă instanţă între două civilizaţii. Tânărul Moromete crede într-o nouă religie a binelui şi a răului şi, odată câştigat de ideile schimbărilor, el devine apostolul lor incoruptibil. Ideile de înnoire radicală a satului, afirmate de fiu, întâmpină protestul tatălui, neîmpăcat cu gândul că tot ceea ce a făcut el a fost greşit şi că rosturile ţărăneşti trebuie schimbate. Niciodată în proza postbelică nu s-a pus în discuţie cu un mai mare curaj estetic destinul civilizaţiei ţărăneşti şi nu a căpătat, până acum, o motivare literară mai pregnantă. Ce se impune înainte de orice e iluzia lui Ilie Moromete.

Prezentând-o sub toate formele, Preda se menţine aproape peste tot în linia fină şi înaltă a vocaţiei sale epice. Sunt, în acest sens, câteva scene antologice. Cea care vine imediat în minte e aceea în care bătrânul ţăran, udat până la piele de o ploaie repede şi caldă de vară, sapă cu o hotărâre ce vine din adâncurile fiinţei lui şanţul care să apere şura de paie, în timp ce, în altă parte a satului, se pregătesc răsturnări spectaculoase, în îndârjirea cu care el vrea să apere nenorocitele de paie se citeşte o disperare fără margini, formulată şi altfel, în frazele pe care le adresează cuiva, un personaj nevăzut.

Vorbele capătă, deodată, altă rezonanţă decât cea obişnuită, şi Moromete pare profetul unei cauze iremediabil pierdute: „Până în clipa din urmă omul e dator să ţină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine ştie ce s-o alege de el! [...] Că tu vii să-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem. Şi de ce crezi tu că n-ai fi ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu? [...] Aşa că vezi [...] eu te las pe tine să trăieşti! Dar rău fac, că tu vii pe urmă şi-mi spui mie că nu mai am nici un rost pe lumea asta... Şi ce-o să mănânci, mă Biznac? Ce-o să mănânci, mă, tâmpitule?”.

Moromete se vede, în continuare, cu vechii săi prieteni liberali (Matei Dimir, Nae Cismaru, Costache al Joichii, Giugurdel), dar adunările lor nu mai au fastul şi hazul celor de altădată. Figurile centrale ale satului sunt acum Bilă, Isosică, Manta-roşie, Ouăbei şi Adam Fântână, actori ai puterii comuniste. Isosică, fiul unei femei care îl văzuse pe Dumnezeu, este secretar de partid. Inteligent, inventiv, el pune la cale intrigi pentru a-şi îndepărta adversarii politici. Instrumentul este Ciulea, nevasta, femeie rea de gură, spioana satului. Isosică vrea să îl compromită pe Adam Fântână, responsabilul morii din sat, însă operaţiunea eşuează prin trădare. Învingător în cele din urmă iese Vasile al Moaşii, om dur, simbol al violenţei politice care pătrunde în viaţa tradiţională a satului. Satul autentic, satul adunărilor liniştite şi al dialogurilor socratice, pe scurt - civilizaţia moromeţiană nu mai poate supravieţui.

Simbolul acestei civilizaţii în asfinţit, Ilie Moromete, are, după un moment de revitalizare (dragostea pentru Fica), o agonie lentă, lipsită de măreţie. Fără cai, el este purtat în roabă de nepotul Sande şi, după un timp, moare spunând doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă.” Fiii s-au împrăştiat demult, casa Moromeţilor trece în mâinile Titei, unicul copil rămas în preajma bătrânului ţăran. Dispare, odată ce praporii flutură la poarta Moromeţilor, satul ca imagine a lumii statornice, arhetipale. Moromete tragic, omul unei civilizaţii care piere, trăieşte de aici înainte în închipuirea fiului. Capitolul despre moartea lui Moromete e tot ce s-a scris mai profund, în legătură cu această temă gravă, în literatura română. Romanul, în ansamblu, este substanţial, răstoarnă convenţiile literare ale momentului, sugerând reala tragedie a lumii ţărăneşti în perioada comunistă.

Între primul şi al doilea volum din Moromeţii, Preda a încercat să evalueze şi lumea urbană. Sunt două cicluri romaneşti în opera lui: ciclul moromeţian (Moromeţii, I-II, Marele singuratic, parţial Delirul şi, tot parţial, romanul autobiografic Viaţa ca o prada) şi ciclul care ar fi nimerit să fie numit, după o definiţie memorabilă dată de prozator, ciclul omului care este o divinitate încolţită de circumstanţe, unde cadrul este lumea citadină, iar temele se referă la relaţia dintre individ şi istorie (Risipitorii, Intrusul, Delirul, bună parte din Viaţa ca o pradă, Cel mai iubit dintre pământeni). Ar trebui, poate, să fie distinsă şi a treia categorie, aceea a romanelor ce fac legătura între cele două medii (sat-oraş) şi dintre cele două cicluri (Delirul, Viaţa ca o pradă, în parte Marele singuratic). Satul nu dispare complet în aceste romane orăşeneşti. Scriitorul are mereu un ochi atent la ceea ce se petrece acolo. Spionii lui se duc sau se întorc din satul românesc postbelic şi îi dau de veste. Nu toate romanele pe teme urbane au aceeaşi valoare estetică.

Risipitorii este un experiment în care faptul important este că Preda nu mai acceptă raţiunile superioare ale istoriei în raport cu destinul individului. Din roman al spaţiului social, Risipitorii devine un roman al timpului psihologic, accentul căzând pe funcţiile morale ale individului, urmărite în existenţa (sau existenţialitatea) lor. Constanţa, doctorul Munteanu, Gabi Sterian ratează în viaţa sentimentală, şi eşecul lor provoacă eşecul altora. Explicaţiile diferă, într-un caz e vorba de conformism moral, în altul de incapacitatea de a vedea şi accepta eroarea. Prozatorul descoperă o relaţie coerentă, secretă, care leagă viaţa individului de ceea ce el numeşte, în altă parte, „subdestin”. Epoca, destinul pot justifica multe, dar nu totul, în triumful sau în eşecul individului intră şi o voinţă bine sau rău dirijată, o ezitare, o lipsă de angajare morală, complicitatea, pe scurt, a forţelor subiective lângă complicitatea existenţei obiective.

Doctorul Munteanu ratează în dragoste şi profesiune pentru că vrea carieră socială. Este un risipitor. Voind să slujească adevărul, el acceptă compromisul. Eşecul lui este existenţial, dar nici o cauză nu îl poate explica până la capăt. Prietenul său, doctorul Sârbu, este personajul socratic al cărţii, un doctor Munteanu mai puţin orgolios şi mai intransigent moral. Viciul lui este viciul reflecţiei. Constanţa, tânăra pe care o părăseşte Munteanu pentru a se recăsători profitabil cu fiica unui demnitar comunist, reprezintă eşecul prin ricoşeu. Este tipul femeii buimace, femeia „cu două mâini stângi”, de o anumită profunzime psihologică. Risipitorii nu e un mare roman, dar este unul care schimbă ceva (important) în proza românească. Readuce în prim-plan condiţia existenţială a individului în luptă cu fatalităţile istoriei şi cu alte fatalităţi, greu de prevăzut şi greu de definit. De ce ratează aceşti tineri făcuţi să fie triumfători şi fericiţi în viaţă?

Intrusul reia tema într-un roman mai substanţial. O istorie simplă: un tânăr, Călin Surupăceanu, ucenic vopsitor într-o mahala bucureşteană, ajunge pe un şantier. La îndemnul inginerului Dan, se califică, devine electrician, ajută la ridicarea unui oraş nou şi se pregăteşte, după o complicată poveste sentimentală, să se stabilească în mijlocul unei lumi venite de peste tot. Omul este sociabil, se împrieteneşte repede, are ceea ce se cheamă vocaţia adaptării, se pare că nimic nu o să îl împiedice să trăiască mulţumit în oraşul unde el a pus prima piatră. Nimic nu anunţă în el un Meursault, o victimă a complicităţii vieţii şi a istoriei. Nu e totuşi aşa, ceva neprevăzut se întâmplă şi curmă firul unei existenţe fără traumatisme.

Cartea începe în momentul în care neprevăzutul apare şi împinge destinul acestui mărunt electrician spre o zonă tragică de existenţă. Călin Surupăceanu săvârşeşte un act curajos, având pentru el consecinţele cele mai dureroase. Ars pe faţă şi pe mâini, mutilat, el încearcă să ducă viaţa dinainte, dar nu mai e posibil. Accidentul pune între el şi lumea în care până atunci se integrase o barieră de netrecut. Cartea se deschide în clipa în care personajul se hotărăşte să părăsească oraşul în care îşi lasă soţia, copilul şi prietenii, pentru a merge în altă parte, într-un loc necunoscut, fără să se ştie dacă acolo unde se duce, alungat de nelinişti, va găsi linişte şi înţelegere. Ca Meursault, eroul lui Camus, Călin Surupăceanu este victima unei conjuraţii de forţe pe care nu le pricepe. Există o culpabilitate a omului, a istoriei, a lumii, un complot al indiferentei generale? Cine este vinovat de eşecul unui individ care făcuse un act de eroism?

Există un capitol în Intrusul în care protagonistul încearcă să-şi explice această tristă înlănţuire pe deasupra voinţei şi înţelegerii oamenilor. E un fel de parabolă a posibilităţilor de existenţă. Ca un nou Candide (un Candide al epocii industriale), Călin Surupăceanu reface în fantezie istoria societăţii omeneşti şi în această utopică derulare vrea să afle care este cea mai bună dintre existenţe şi în ce chip trebuie să trăiască omul pentru ca fratele să nu îşi omoare fratele, pentru ca ura şi violenţa să nu triumfe în lume, împiedicând să se manifeste vocaţia spre fericire a omului. El încearcă puterea religiei, verifică efectele forţei, ale înţelepciunii, se întreabă, apoi, dacă omul nu ar trebui readus în starea lui paradisiacă, adică la starea inocenţei.

Totul e însă zadarnic, pentru că în insula utopică unde Călin şi Maria se retrag, pentru a pune bazele unei lumi fără tragedii, încolţesc ura şi îndoiala, violenţa şi complicitatea. Încheierea e că nu se poate ieşi din propria condiţie şi că o fatală complicitate împinge individul spre zone abisale de existenţă. „Omul - spune prozatorul - e o divinitate înlănţuită de puterea condiţiilor.” Ce sugerează aici este că nu există totdeauna o potrivire între logica destinului individual şi logica existenţei, că individul poate deveni, împotriva voinţei şi calităţilor sale, victima istoriei, mânat de o forţă oarbă, căreia prozatorul îi spune subdestin.

Cu Marele singuratic Preda revine la romanul tradiţional (istoria unui destin, prezentarea mediilor sociale, conflict moral, intrigă sentimentală etc.). Cu o experienţă nouă, totuşi, în ceea ce priveşte tehnica epică (introduce masiv eseul romanesc). Tema mai intimă este încercarea de a ieşi din istorie. Eşuând în încercarea de a impune o „nouă religie”, Niculae Moromete încearcă acum să trăiască în umbra istoriei. Istoria pătrunde însă şi în acest refugiu. Întâi sub forma unei fatalităţi existenţiale: dragostea pentru Simina, o pictoriţă care îşi arată talentul numai când este îndrăgostită; ea îl scoate pe Niculae Moromete din izolare şi îl aduce în istorie. Dar Simina moare şi Niculae cunoaşte o nouă decepţie. Circumstanţele se dovedesc mai puternice decât divinitatea din omul tare, inteligent, obsedat de o nouă morală în lume. Epilogul nu e reuşit în acest roman al Fiului, în care apare şi tânărul Moromete, tatăl autoritar, personajul fabulos al literaturii lui Preda.

Cu Delirul scriitorul continuă, dar pe o linie colaterală, istoria Moromeţilor, eludând cronologia reală în favoarea unei cronologii stricte de creaţie. El procedează în felul unui pictor mural care, fixând scenele esenţiale, observă că nu a mai rămas spaţiu gol şi îl acoperă trăgând din tema centrală un fir ce duce în cele din urmă la o creaţie nouă, autonomă şi, în acelaşi timp, solidară prin simbolurile fundamentale cu celelalte secvenţe ale compoziţiei. Punctul de plecare este şi aici Siliştea Gumeşti, centrul universului romanesc al lui Preda, însă după cincizeci de pagini pregătitoare, excepţionale sub raport literar (scena de dragoste dintre Paul Ştefan - „al lui Parizianu” - şi tânăra ţărancă Ioana), acţiunea se mută la oraş (Bucureşti), şi de aici, pe urmele evenimentelor, în alte centre europene.

O scenă se petrece în cabinetul lui Hitler, alta la cartierul general al armatei engleze, un personaj ajunge pe frontul de Răsărit şi narează ce vede acolo etc. Romanul are structura unui evantai şi îmbrăţişează, racordând totul la un punct fix de observaţie, un număr enorm de fapte şi destine. Ideea care stă în spatele acestor evaziuni, neobişnuite în proza românească, este simplă: istoria timpurilor moderne este contagioasă, un fenomen apărut într-un punct geografic tinde să se universalizeze, faptele izolate se leagă între ele ca lichidul în vasele comunicante. Totul este interdependent, şi a trăi în afara acestor determinări este imposibil.

Delirul ar putea fi definit ca istoria a trei tineri care iubesc aceeaşi femeie în nişte timpuri grele. Unul este un intelectual de provenienţă rurală, cu studii neîncheiate, dar cu o inteligenţă pătrunzătoare şi un mare instinct de adaptare (Paul Ştefan), al doilea - un medic tăcut şi dur (Spurcaciu), iar ultimul - un jurnalist inteligent şi intrigant (Adrian Popescu). Femeia pe care şi-o dispută tinerii este Luchi, o medicinistă orgolioasă şi imprevizibilă, ca toate femeile din proza lui Preda. Studiul acestor pasiuni va ocupa un loc important în roman, însă, înainte de a defini psihologia individuală, prozatorul încearcă să fixeze, potrivit metodelor sale, psihologia socială a momentului şi, astfel, prezintă un număr de documente, face istorie pură, copiază articole din presa timpului, rezumă în chip personal conflictul dintre Garda de Fier şi mareşalul Antonescu, descrie scene de război şi dă, după Shirer, o versiune pitorească şi sugestivă a bătăliei pentru Anglia.

Toate acestea se citesc cu interes, iar cei care îi reproşează prozatorului excesul de informaţii cad într-un suspect purism estetic. Totdeauna romancierul realist a pus psihologiei o ramă istorică şi, întâlnind un eveniment capital (războiul), l-a descris în chip documentat pentru a justifica o stare de spirit mai generală. Un exemplu, pe care îl citează şi Preda, e Lev Tolstoi, altul, mai aproape de noi, e Camil Petrescu. Ideea ce stă în centrul cărţii este că nu numai istoria îşi selectează exponenţii, ci şi indivizii superior dotaţi (în bine sau în rău) pot orienta într-un sens sau altul istoria. Istoria, în orice caz, nu este o zeiţă inocentă, indivizi abjecţi fac uneori ceea ce vor cu ea.

Romancierul mărturiseşte a fi interesat de latura umană a acestui complicat determinism, respingând ideea fatalităţii, despre care Tolstoi credea că acţionează şi în istorie. Ca personaj literar, Paul Ştefan se defineşte mai ales prin viaţa lui sentimentală. Cariera socială este un pretext pentru prozator de a înfăţişa un mediu şi a pune cu acuitate probleme de ordin istoric. Iubirea pentru Luchi îi dezvăluie complexitatea morală. Invitat de secretarul de redacţie, proaspătul jurnalist intră în familia Dumitrescu, unde o cunoaşte pe Luchi, femeie voluntară şi capricioasă, anturată de alţi doi tineri intelectuali. O veche rivalitate şi totodată o veche prietenie îi leagă pe cei doi, sub supravegherea şi încurajarea medicinistei care, în ciuda aparenţelor, se dovedeşte o fiinţă inocentă. Luchi fusese la un pas de căsătoria cu doctorul Spurcaciu, preferat pentru sentimentul de stabilitate pe care îl inspira.

Logodna s-a stricat din cauza intrigii celuilalt concurent, Adrian Popescu (el mărturiseşte a fi avut legături intime cu Luchi), scuzat în intervenţia lui neloială de pasiunea pe care o are pentru fată. Conflictul este pe cale de a se aplana, cei doi o frecventează din nou pe Luchi şi caută, separat, să îi obţină deciziunea. Medicinista se simte fericită în compania acestor bărbaţi inteligenţi şi evită să ia o hotărâre. Li se alătură Paul Ştefan care, mai norocos decât ceilalţi, câştigă repede simpatia fetei şi chiar mai mult decât atât. Inteligenta, imprevizibila Luchi este, erotic, o neştiutoare şi, din motive ce se vor lămuri mai târziu, se dăruie tânărului ziarist, după care, jignită şi înspăimântată de fapta ei, evită să îl mai vadă. Fericirea lui Paul Ştefan a fost, şi pe un plan, şi pe celălalt, scurtă, istoria, care se arătase binevoitoare cu el, se dovedeşte a fi necruţătoare.

Preda voia să continue această cronică şi a lăsat în manuscris un număr de pagini care urmăresc destinul personajului central, Paul Ştefan. Acesta e arestat, întâi, pentru acţiuni antifasciste, apoi din nou, după 23 august 1944, din cauza bănuielii că, sub un nume de împrumut, a atacat Uniunea Sovietică. O confuzie de nume care îl duce în închisoare. Prozatorul intenţiona să se întoarcă la destinul protagonistului din Delirul după publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni. Nu a mai avut timp. A scris, între timp, Viaţa ca o pradă, roman cu o formulă complexă: autoficţiune, portrete de scriitori cunoscuţi, experienţe de lectură, reflecţii morale, mici naraţiuni ce pot fi citite independent. Tema prioritară este naşterea şi criza vocaţiei literare, temă care îl preocupă şi pe Jean-Paul Sartre în Cuvintele.

Preda vorbeşte despre personajele din cărţile sale anterioare (Nilă, Ilie, Paraschiv, Gheorghe, „omul chemat” din Delirul, Megherel etc.) ca de nişte indivizi cu o stare civilă precisă şi reia la persoana întâi scene pe care le-a narat înainte, indirect, în opera de ficţiune. Trecerea de la universul livresc la cel existenţial se face fără nici o pregătire specială. Prozatorul este sigur de complicitatea şi de puterea de înţelegere a cititorului său; fratele Nilă, portarul unui bloc de pe strada C.A. Rosetti, nu este altul decât personajul din Moromeţii şi Delirul.

Greoi, cu fruntea groasă şi pururi încruntată, ca şi când destinul întregii lumi s-ar sprijini pe ea, omul se plimbă cu aceleaşi gesturi şi trece prin aceleaşi evenimente şi în confesiunea autobiografică de acum. Preda nu spune în nici un loc: fiţi atenţi că Nilă de aici, fratele meu, este prototipul personajelor din cărţile mele! Nu simte nevoia unei justificări. Această confuzie voită de planuri îi dă cititorului sentimentul că faptele s-au petrecut întocmai în creaţia literară şi în viaţă. Rar caz de identificare între literatura şi existenţa biografică a creatorului.

Viaţa ca o pradă s-ar putea numi, din toate aceste pricini, un roman indirect (ca Şantier al lui Mircea Eliade), unde personajele, după ce au trăit o dată ca ficţiuni, vin a doua oară în faţa ochilor noştri ca indivizi reali, identificabili, într-o nouă naraţiune, ce îşi propune să de-conspire literatura în umbra căreia a crescut. Cartea a avut succes (de public şi de critică). Asemenea scrieri plac din motive diferite. Unii sunt interesaţi de biografia autorului, alţii vor să afle lucruri noi despre opera lui. Preda vine, prin structura specială a cărţii, în întâmpinarea tuturor.

Romanul începe cu faptele petrecute în planul existenţei (deşteptarea conştiinţei individuale în mijlocul familiei) şi dezbate în primele capitole o temă ce a intrat şi în epica propriu-zisă: despărţirea de familie, evadarea din lumea ţărănească. Despărţirea de familie este, în primul rând, despărţirea de părintele autoritar. Mitul paternităţii este reluat aici din alt unghi. Tatăl mai apare o dată mişcându-se, stângaci, în hainele unui mare personaj. Moromeţianismul a devenit, ca şi donquijotismul, bovarismul, o atitudine umană, determinabilă, un stil de existenţă. După ce a creat un concept moral prin opera lui literară, prozatorul îl identifică, acum, în sfera vieţii obişnuite. Viaţa începe să imite literatura.

Cel mai iubit dintre pământeni poate fi definit ca un roman total: romanul unui destin care asumă o istorie, romanul unei istorii care trăieşte printr-un destin. Este rodul unei lecturi întinse şi profunde, iar prin numărul de idei pe care le pune în discuţie poate fi socotit un roman intelectual. Meditaţia devine o formă a epicului (un epic al ideilor), noţiunile curente de fericire, iubire, existenţă, autoritate, putere, familie trec prin mintea unor indivizi care exercită profesiuni intelectuale (filosofi, scriitori, istorici) şi fac din speculaţie bucuria existenţei lor. Această latură este puternică şi seducătoare, totuşi romanul tinde să fie mai mult decât atât. El îşi asumă problemele mari ale unei istorii complicate, personajul central trece prin mai multe medii sociale şi, direct sau indirect, trăieşte evenimentele importante ale epocii. Un roman politic, aşadar.

Cel mai iubit dintre pământeni este, negreşit, şi un roman politic, cel mai substanţial, cel mai curajos (un curaj al esteticului) ce s-a scris la noi pe o temă gravă, cercetată în ultimul deceniu de mulţi prozatori. Nota dominantă a cărţii nu este însă dată de manifestarea politicului în existenţa individului, tema privilegiată nu e puterea. Preda scrie, în esenţă, istoria unui sentiment (iubirea) şi îi analizează degradarea progresivă până ce iubirea coboară aproape de abjecţie. Destinele personajelor sunt luate de valul unei pasiuni obscure, demenţiale şi duse spre limita de jos a existenţei lor (limita insuportabilului). Luciditatea măreşte forţa pasiunii, dar nu o apără de suferinţă şi cădere.

Cel mai iubit dintre pământeni este un roman de dragoste şi un roman despre mitul fericirii. Fericirea prin iubire, cum zice naratorul (eroul) la sfârşit, parafrazându-l pe Sfântul Pavel: „dacă dragoste nu e, nimic nu e!”. Asta vrea să sugereze că existenţa omului nu are sens în afara acestui mit, chiar dacă mitul imprimă destinului - cum se întâmplă cu Victor Petrini - un curs tragic. E un punct esenţial al cărţii, însă epicul evadează mereu din el, meditaţia împinge romanul spre alt cerc de probleme, erosul nu este pur, izolat, ci angajează toţi factorii existenţei. A îmbrăţişa totalitatea unei existenţe este ambiţia romancierului.

Ambiţie veche în literatură. Balzac nu gândea altfel când studia viaţa unui sentiment în raport cu banii şi puterea. Stendhal vede în iubire un mod de a fi, orgoliul este motorul care pune în mişcare, în cărţile lui, marile pasiuni. Şi orgoliul duce deseori spre moarte. Dostoievski a dovedit că iubirea poate fi o poartă ce dă spre infernul uman. Există un sublim în abjecţie, există totdeauna puţină abjecţie în sublimul pasiunilor. De ce cad atât de jos unele suflete, de ce sentimentele cele mai curate coboară, cu trufie, în subteran? - se întreabă el.

Roman total (prin premise, formulă epică şi deschidere socială şi spirituală), vast, arborescent şi, prin realismul fundamental, profund, ieşit dintr-o gândire matură, decisă să înfăţişeze fără cruţare adevărurile unei epoci. Fapt esenţial într-o operă unde ficţiunea se însoţeşte cu o istorie relativ recentă şi, în consecinţă, verificabilă. Iar Preda câştigă acest dificil pariu. Impresia de autenticitate în confesiune este, de la început, izbitoare. Istoria nu e nici înfrumuseţată, nici inutil coborâtă, cum se întâmplă adesea în cărţile proaste. Printr-un efort de analiză, e înţeleasă şi înfăţişată din unghiul unui destin uman.

Se regăsesc, în fond, mai toate temele prozei lui Preda. Scriitorul le mai convoacă o dată, într-o ceremonie finală. Ceremonia se întâmplă să fie dominată de o mare dramă socială. Iubirile, urile, carierele, trădările şi suferinţele sunt, toate, prinse într-un sistem numit „era ticăloşilor”. Cea dintâi temă este de ordin sentimental. Un intelectual, Victor Petrini, se vede închis pentru o faptă pe care cititorul nu o află decât la sfârşit, după ce biografia personajului este povestită de el însuşi. Un roman, aşadar, de 1.100 de pagini narat la persoana întâi. Motivul detenţiei este politic, însă tema politică se pierde şi se regăseşte în râul unei istorii vaste.

O istorie care începe cu o intrigă sentimentală, ca toate marile romane din secolul al XIX-lea. Petrini o cunoaşte pe Matilda, soţia prietenului său, poetul Petrică Nicolau. E o femeie voluntară şi imprevizibilă. Căsnicia cuplului Nicolau este un infern. Poetul are o fire sucită, tenebros de bănuitoare. Căsătorit, este dominat de tatăl său, autoritar şi absurd. Matilda nu e însă o inocentă, umorile ei sunt teribile, inventivitatea ei în rău nu are măsură. Petrică este, în varianta dată de el însuşi, un martir, iubirea nu e libertatea, ci servitutea lui cea mai înjositoare.

Avertizat, Victor Petrini intră în viaţa acestui cuplu în destrămare şi, trecând peste prietenie, încurajează un sentiment care va fi şi pentru el fatal. Cronica acestei iubiri nefericite cuprinde o bună parte din roman. Matilda este primul caracter puternic al cărţii, greu de definit ca tip de sensibilitate feminină. Nu seamănă cu nici una din femeile din cărţile anterioare ale lui Preda. Acelea erau buimace şi intransigente, iar lumina era semnul frumuseţii lor interioare. Matilda este o fiinţă abisală, imprevizibilă, jucărie a unei forţe obscure. Faptul că ea are sânge rusesc ar explica, printr-o prejudecată literară, complicaţia psihologiei, căderile şi înălţările ei.

Prozatorul nu vrea să dea o explicaţie a psihologiei, construieşte numai un caracter şi introduce un număr de situaţii în care caracterul se verifică. Matilda are în interiorul ei „duşmani bizari [.,.] care îi chinuiau puternica ei forţă vitală”, însă care sunt aceşti duşmani nici naratorul (victima) nu ştie. Femeie instruită (este arhitectă), Matilda cade periodic sub puterea acestui rău incontrolabil şi atunci femeia tandră şi atrăgătoare devine de nerecunoscut: dă un spectacol lamentabil în faţa familiei reunite cu ocazia unui botez, îşi loveşte soţul şi sparge, spumegând de furie, nişte frumoase vitralii.

„Ştiu - justifică ea în stilul eroilor dostoievskieni - eu am în mine şi ceva grosolan”, însă căinţa e scurtă şi, după oarecare timp, violenţa şi grosolănia pun din nou stăpânire pe ea. Femeia intratabilă îl iubise însă pe Petrini 2 ani (cât durase despărţirea de Petrică Nicolau), fusese extraordinară, şi Petrini, bărbatul îndrăgostit, nu înţelege ce s-a petrecut cu femeia pe faţa căreia apăruse, atât de promiţător, lumina simbolică. Matilda are o forţă de mistificare neistovită, în ea renaşte, periodic, „blestemata chestiune insolubilă”, o ură năprasnică încolţeşte contra bărbatului cu care a făcut un copil.

Romanul adună probele, dar refuză să dea un verdict. Când Petrini se îndrăgosteşte de altă femeie, Suzy Culala, se întâmplă ca Matilda, disponibilă, să apară la momentul potrivit, tulburând încă o dată existenţa filosofului. Suzy reprezintă alt tip de feminitate, opus Matildei, însă nu mai puţin fatal pentru Petrini. Feminitatea ei se bazează pe o continuă fugă de identitate. Trăieşte mereu în alt registru, inventează disponibilităţi, stări ce îl fascinează pe filosof. Nu e trufaşă şi nu are crize de demnitate, existenţa ei lunecă la suprafaţa evenimentelor, fără mari traume. A trecut, totuşi, prin situaţii grele (eliminată din facultate, a muncit ca zidăriţă pe un şantier), dar sufletul ei nu s-a înăsprit.

Îndrăgostită de Petrini, îi mărturiseşte, cu o panică pe jumătate jucată: „Te iubesc! Aoleo...”, ca şi când o tandră tragedie ar fi atins-o. Suzy îşi ascunde însă adevăratul statut conjugal (e căsătorită cu un inginer dipsoman, Pencea), şi lipsa ei de curaj, explicabilă altfel, provoacă un deznodământ grav. Atacat în timpul unei excursii la munte de voinicul, bestialul dipsoman, Petrini este nevoit să se apere şi, în încăierarea ce urmează (bătălia are loc în cabina unui teleferic), îl împinge pe Pencea în prăpastie. O crimă involuntară, a doua (Petrini omorâse, în detenţie, un torţionar care îşi pusese în gând să îl extermine) în viaţa filosofului.

Romanul tinde, aici, spre senzaţional (o situaţie asemănătoare se întâlneşte în Intrusul), dar senzaţionalul este scurt şi, ca în literatura lui Dostoievski, nu are alt rol decât să radicalizeze poziţiile şi caracterele în naraţiune. Petrini ajunge la închisoare şi, în aşteptarea procesului, îşi scrie romanul vieţii, cu sentimentul că o carte este un fenomen tot atât de miraculos şi fatal ca şi celelalte mari fenomene ale existenţei: naşterea, iubirea, moartea.

Înfrânt în viaţa socială, înfrânt de mai multe ori în iubire, filosoful, care nu încetează să se gândească la gnoză şi la noua lui religie, află în scriitură o bucurie recuperatoare. Realizarea în spirit, sugerează naratorul, poate fi şansa noastră. Despărţirea de Suzy este fatală, chiar atunci când Petrini, după 2 ani de detenţie, o regăseşte şi îi află adevărata identitate. Femeia îşi pierduse fascinaţia. Sinceră, fixată într-o structură determinabilă, Suzy devine o femeie comună. Fără fantezie, feminitatea ei e mediocră. Filosoful o părăseşte şi se dedică, de aici înainte, micii zeităţi ocrotitoare Silvia, fiica lui.

Lângă romanul sentimental există şi un roman politic. Victor Petrini este un caracter tare, un om „care îşi asumă totul”, incapabil de compromis. O suspiciune a Securităţii îi provoacă detenţia la Canal şi apoi într-o mină de plumb timp de 3 ani. Prilej pentru autor de a înregistra fapte abominabile, într-o naraţiune bine articulată estetic. Confesiunile, portretele, reflecţiile morale (foarte serioase, foarte profunde) alcătuiesc un dens roman de moravuri, scris de un moralist de forţă. Puţini au remarcat această dimensiune (excepţională) a epicii lui Preda. Prozatorul este un moralist autentic, aforismele lui (în sferă existenţială) sunt memorabile. A scris, în fond, un roman puternic, care nu s-ar putea numi altfel decât romanul unei conştiinţe reflexive în timpul unei dictaturi odioase.

Preda a publicat şi un număr important de însemnări despre literatură, articole, portrete, adunate în 1989 în Creaţie şi morală. Acestea, asociate cu Imposibila întoarcere, pot da o idee despre opiniile estetice ale prozatorului şi despre capacitatea lui de reflecţie. Reiese limpede, la lectură, că realismul lui psihologic se bizuie pe valorile clasice ale omului. Familia, prietenia, iubirea, relaţiile dintre părinţi şi copii, morala comunitară, respectarea rosturilor şi a regulilor de convieţuire - sunt lucruri esenţiale pentru el.

Nu îi plac oamenii „nesăbuiţi”, fiinţele întunecate, naturile abjecte, şi, într-un articol celebru din 1968, a făcut un portret memorabil al „spiritului primar agresiv”, manifestat în toate compartimentele vieţii sociale. Tânăr, propune patru modele epice (Tolstoi, Dostoievski, Hugo şi Balzac), mai târziu lărgeşte aria lecturii. Îl citise pe Proust şi admira, pentru cruzimea realismului, pe Celine. Nu îi iubea pe „noii romancieri” şi, în genere, pe cei care nu ţin seama de condiţia umană a individului. Preţuieşte, din literatura română, înainte de orice, pe I.L. Caragiale şi nu îi plac „făcătorii de cuvinte”.

La moartea lui s-a vorbit mult de existenţa unui jurnal intim care a dispărut în chip misterios. O parte s-a găsit după câteva decenii şi fragmente s-au publicat în „Ziua” (2002). Au fost recuperate, de asemenea, ceea ce s-ar putea numi carnetele de atelier ale romanelor Risipitorii, Delirul şi câteva note privitoare la Cel mai iubit dintre pământeni. Preda nu crede că jurnalul intim poate avea valoare literară şi e de părerea lui George Călinescu că a-l da publicităţii este un nonsens. Nu îi place diaristica lui Andre Gide („operă inteligibilă”). Acceptă, totuşi, că jurnalul poate însoţi opera „pe dedăsupt, luminând-o de aproape cu o lumină crudă”.

Opera literară

  • Întâlnirea din Pământuri, Bucureşti, 1948; ediţie îngrijită şi prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1973;
  • O adunare liniştită, Bucureşti, 1949;
  • Ana Roşculeţ, Bucureşti, 1949;
  • Desfăşurarea, Bucureşti, 1952; ediţie îngrijită şi prefaţă de Dumitru Micu, Bucureşti, 1964;
  • Moromeţii, I, cu ilustraţii de Jules Perahim, Bucureşti, 1955; ediţia VII, Bucureşti, 1964;
  • Moromeţii, I-II, Bucureşti, 1967; ediţie îngrijită şi prefaţă de Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1968; ediţiile I-II, prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1970; ediţiile I-II, Bucureşti, 1972; ediţiile I-II, Bucureşti, 1975; ediţiile I-II, ediţie îngrijită de Constantin Mohanu, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1995-1996;
  • Ferestre întunecate, Bucureşti, 1956;
  • Îndrăzneala, Bucureşti, 1959;
  • Niculae Moromete, cu ilustraţii de Jules Perahim, Bucureşti, 1959; ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1985;
  • Risipitorii, Bucureşti, 1962; ediţia II, Bucureşti, 1965; ediţia III, Bucureşti, 1969; ediţiile I-II, prefaţă de Magdalena Popescu, Bucureşti, 1972;
  • Friguri, Bucureşti, 1963;
  • Întâlnirea din Pământuri. Desfăşurarea, prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1966;
  • Întâlnirea din Pământuri, Bucureşti, 1968;
  • Intrusul, Bucureşti, 1968; ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Ungheanu, Bucureşti, 1974;
  • Martin Bormann, Bucureşti, 1968;
  • Imposibila întoarcere, Bucureşti, 1971; ediţia Bucureşti, 1972;
  • Marele singuratic, Bucureşti, 1972; ediţiile I-II, prefaţă de Magdalena Popescu, Bucureşti, 1978;
  • Delirul, Bucureşti, 1975; ediţia II, Bucureşti, 1975; ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Cristoiu, Bucureşti, 1991;
  • Viaţa ca o pradă, Bucureşti, 1977;
  • Cel mai iubit dintre pământeni, I-III, Bucureşti, 1980; ediţiile I-III, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1984;
  • Albastra zare a morţii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1983;
  • Scrieri de tinereţe, ediţie îngrijită şi introducere de Ion Cristoiu, Bucureşti, 1987;
  • Creaţie şi morală, ediţie îngrijită de Victor Crăciun şi Corneliu Popescu, prefaţă de Victor Crăciun, Bucureşti, 1989;
  • Scrisori către Aurora. Eugen Simion - Aurora Cornu, Convorbiri despre Marin Preda, postfaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1998;
  • Opere, I-IV, ediţie îngrijită de Victor Crăciun, introducere de Eugen Simion, Bucureşti, 2002-2003.

Antologii

  • I.L. Caragiale, Opere alese, I-II, prefaţa editorului, Bucureşti, 1972.

Traduceri

  • Albert Camus, Ciuma, introducere de Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Eta Preda);
  • F.M. Dostoievski, Demonii, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Nicolae Gane).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …