Mariana Bojan

Mariana Otilia Bojan (16 iunie 1947, Câmpia Turzii, judeţul Cluj) - poetă, prozatoare şi pictoriţă. Este fiica Mariei (născută Mureşan) şi a lui Avram Bojan, ceasornicar. A frecventat gimnaziul şi primele două clase de liceu în oraşul natal (1954-1963), continuând, la Liceul de Arte Plastice din Cluj (1963-1966). În 1967, tot la Cluj, a devenit studentă la Institutul de Artă Plastică „Ion Andreescu”, secţia pictură, studiind sub îndrumarea profesorilor Aurel Ciupe, Alexandru Mohi şi Abody Nagy Bela.

După licenţă (1973), se specializează în restaurarea picturii de şevalet, la Muzeul de Artă din Bucureşti (1973-1977). Revine în Cluj Napoca, la Muzeul de Artă, şi, în 1978, beneficiază de o bursă de specializare în restaurare (pictura flamandă-olandeză), la Institutul Regal al Patrimoniului din Bruxelles. Între 1979 şi 1985, lucrează la Muzeul de Istorie a Transilvaniei, în cadrul Laboratorului zonal de restaurare. Trăieşte ca pictor liber profesionist din 1985 până în 1990, când revine la Muzeul de Artă din Cluj Napoca.

Debutează în presă cu versuri, în revista „Tribuna” (1965), iar editorial în 1976, cu volumul de poeme Elegie pentru ultimul crâng. A colaborat cu versuri, proză şi desene la „Echinox”, „Napoca universitară”, „Tribuna”, „Steaua”, „Luceafărul”, „România literară”, „Amfiteatru”, „Ateneu”, „Vatra”, „Poesis”, „Apostrof”, „Literatorul” etc. A participat cu pictură, acuarele, desene la numeroase expoziţii judeţene şi naţionale şi a avut 17 expoziţii personale în ţară (Cluj Napoca, Dej şi Bucureşti) şi în străinătate (Paris, Reno, Washington şi Roma).

Bojan a debutat cu un volum propriu ceva mai târziu decât colegii săi de generaţie din ambianţa primului „Echinox”, poeţii Dinu Flămând, Adrian Popescu, Ion Mircea, intraţi în circuitul editorial la începutul anilor ’70 ai secolului trecut. Cea dintâi carte a sa, Elegie pentru ultimul crâng, este însă precedată de un ciclu selectat în antologia Eu port această fiinţă (1972), destinată debutanţilor.

Poemele de început atestă o sensibilitate elegiacă, dezvoltată poetic fie ca discretă confesiune (când tandru amuzată, când disimulat sentimentală), fie ca înscenare caricaturală, exuberant carnavalesca sau bonom onirică. Poeta imaginează/transpune lumea în cheia diminutivului, în virtutea unei graţioase înclinaţii spre feeria plină de haz şi spre stilizarea diafană. Atitudinea dominantă este aceea de solidaritate, până la comuniune, cu făpturile umile: „Tolănită în muşcătoarea ei singurătate / O mică reptilă rupe flori roşii / Pe-o pajişte roşie / Vântul trece pe-aici în salturi speriate. / De ce iei apărarea spurcăciunii? / Îmi strigă cei ce privesc / Muta noastră convieţuire...” (Deznodământ blajin).

Cu Judecătorul de păpuşi (1980; Premiul pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj Napoca), universul de frăgezimi primăvăratice, lumea exuberantă de plante şi animale, de jucării şi personaje închipuite îşi precizează net configuraţia şi caracterul de vis suav şi fantast într-o formulă ludică şi fantezist livrescă. Însă, în ciclul final (Judecătorul pleacă), apar şi semnele unei schimbări de tonalitate.

Virajul către notele grave, renunţarea la muzicalitate, apelul la nuanţele mai sumbre ale valorilor plastice anunţă un contrapunct necesar. Lirismul dobândeşte dimensiunea meditaţiei, vizibilă în distanţarea ironică; în spaţiul edenului miniatural îşi face apariţia un „loc rănit”: „Soldatul din tine e mort / Artistul, singur / Poezia se destramă ca micul dejun / în aburul de cicoare. / Un morman de istorioare ticăloase / Mucegăiesc pe rafturi / Pledând pentru această infirmitate biografică” (Biografică).

În volumele Haina de cânepă (1983) şi Phantasticonul şi alte poeme (1987), gama de atitudini şi stări poetice se amplifică, adăugându-se acum ipostazele singurătăţii şi ale neliniştii. Subiectul liric ascultă „bătăile negre ale cuvintelor”, înregistrează singurătatea, surparea primăverii şi „blazarea” metaforelor: „Orice metaforă / E un rege blazat” (Puterile barbarilor). Omul e „insula Robinson”, iar visul înclină spre coşmar: „Din somnul meu neliniştit cresc vise / Întunecând hotarele permise.” Volumul de „proze scurte” Ultima noapte a Şeherezadei (1993; Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj Napoca) este o „recitire”, din perspectiva propriului univers poetic, a mitului povestirii salvatoare, ideea ordonatoare fiind aceea că a încheia şirul poveştilor înseamnă a muri.

Opera literară

  • Elegie pentru ultimul crâng, Cluj Napoca, 1976;
  • Judecătorul de păpuşi, Cluj Napoca, 1980;
  • Haina de cânepă, Cluj Napoca, 1983;
  • Phantasticonul şi alte poeme, Cluj Napoca, 1987;
  • Ultima noapte a Şeherezadei, Cluj Napoca, 1993;
  • Expertul şi păsările, Bucureşti, 1996;
  • Epistole din Piaţa Norilor, Cluj Napoca, 2001;
  • Arta înfocării, prefaţă de Irina Petraş, Cluj Napoca, 2001;
  • Dansul câinilor, Cluj Napoca, 2003.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …