Marian Papahagi

Marian Papahagi (14 octombrie 1948, Râmnicu Vâlcea - 18 ianuarie 1999, Roma) - eseist, traducător, editor, critic şi teoretician literar. Este fiul Elenei Papahagi (născută Anastasatu), farmacistă, şi al lui Constantin Papahagi, medic ftiziolog. Familia paternă, de origine aromână, migrează din Macedonia în România înainte de primul război mondial.

Înrudit cu filologii Pericle şi Tache Papahagi, bunicul patern, Gheorghe Papahagi, autor al unui manual de limbă turcă pentru români, se stabileşte iniţial în Basarabia, ca director al liceului din Bolgrad. El îşi urmează fratele mai mare, Nicolae A. Papahagi, director al Institutului Român din Constantinopol, director al ziarului „Le Courrier des Balkans” şi autor al lucrării Les Roumains de Turquie, privitoare la populaţia aromânească din Macedonia, provincie a Imperiului Otoman. Doi unchi paterni excelează în acelaşi domeniu: Valeriu Papahagi, asistent al lui Nicolae Iorga, şi Emil-George Papahagi, jurist, filosof, autor al unor Eseuri editate de Papahagi în 1985.

Generaţia tatălui lui Papahagi se remarcă într-un domeniu profesional diferit: cel medical, iar fratele său, Emilian Papahagi, a fost şeful Catedrei de chirurgie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi director al Spitalului de Urgenţă, înainte de a se exila în Germania în 1974. Ramura maternă consolidează tradiţia excelenţei în ştiinţele medicale: fratele mamei, Constantin Anastasatu, unul dintre cei mai importanţi ftiziologi români, conduce Institutul de Ftiziologie din Bucureşti şi este rector al Institutului de Medicină din Bucureşti. Absolvent al Liceului „Gheorghe Bariţiu” din Cluj (1966), Papahagi devine student al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj, secţia română-italiană.

După câştigarea prin concurs a unei burse naţionale, îşi continuă studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie din Roma (1968-1972), secţia limbi şi literaturi romanice, obţinând licenţa cum laude, cu teza Aspetti blasfemi nella poesia lirica romanza delle origini, coordonată de profesorul Aurelio Roncaglia. Revenit în ţară, îşi susţine doctoratul în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza Intelectualitate şi laicitate în poezia lirică italiană din secolul al XIII-lea (1985). Parcurge cariera universitară la Facultatea de Litere din Cluj: asistent (1973-1989), conferenţiar (1990-1991) şi profesor (din 1992). Predă cursuri şi seminarii de literatură italiană, filologie romanică şi limbă portugheză.

Începând din 1994 este şeful Catedrei de limbi şi literaturi romanice. Este ales prorector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca (1990-1992) şi numit secretar de stat în Ministerul învăţă­mântului (august 1990-ianuarie 1991), unde se implică energic în definirea unui concept modern de autonomie universitară. Coordonează numeroase proiecte ştiinţifice, printre care unele în programul Tempus (1991-1993). După 1989 a susţinut conferinţe şi comunicări ştiinţifice în Italia ( Roma, Napoli, Veneţia, Trieste, Torino), Belgia (Bruxelles), Franţa (Tours, Avignon, Paris), Danemarca şi Suedia, a avut burse de cercetare la Roma (1992, 1993) şi Madrid (1995), a fost visiting professor la Universitatea „Sapienza” din Roma şi la Copenhaga (1998). Din toamna anului 1997 a fost numit director la Accademia di România din Roma. Şi aici s-a dovedit dinamic, inventiv, de o energie inepuizabilă, având vocaţia ctitoriei şi a pionieratului intelectual, precum şi un veritabil talent organizatori.

Papahagi este membru fondator (împreună cu Ion Pop şi Ion Vartic) al cenaclului şi al revistei „Echinox” (1968), deţinând şi funcţia de redactor-şef (1973-1983), fondator şi director al Editurii Echinox (1990), întemeietor şi director al Centrului de Analiza Textului de la Facultatea de Litere din Cluj Napoca, fondator şi director al revistei „Studi italo-romeni”(1997), coordonator al colecţiei „Bibliotheca romanica” a Editurii Dacia (1990), iniţiator şi coordonator al Enciclopediei relaţiilor culturale româno-italiene, coordonator - în colaborare cu Mircea Zaciu şi Aurel Sasu - al Dicţionarului scriitorilor români (I-IV, 1995-2002) şi al Dicţionarului esenţial al scriitorilor români (2000).

Poliglot, cosmopolit, romanist de prestigiu, Papahagi este şi un traducător inspirat şi prodigios. Semnează în periodice sute de transpuneri din poezia lirică italiană, franceză, portugheză, braziliană, catalană, hispano-americană, versiuni ale unor cărţi de critică, estetică, poezie, însoţindu-le de prefeţe, postfeţe, bibliografii, cronologii, note etc. Avea în şantier o traducere a Divinei Comedii de Dante, din care a încheiat şi a publicat parţial în periodice - „Apostrof”, „Echinox” şi „Vatra” - prima parte, Infernul. A fost distins cu Premiul Internaţional „Eugenio Montale” (1988) pentru tălmăcirea poetului în româneşte şi cu Premiul Internaţional Diego Valeri-Citta di Monselice pentru întreaga activitate de traducător (1997). Era ofiţer al Ordinului francez Les Palmes Academiques (1994).

Debutează cu critică literară în „Amfiteatru”(1968), publicând în continuare numeroase articole, cronici literare, eseuri, studii, pe teme româneşti şi romanice, în diverse reviste literare şi ştiinţifice din ţară şi din străinătate. Prima lui carte, Exerciţii de lectură (1976), primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Este autorul mai multor volume de studii şi eseuri despre litera­turile română, italiană, spaniolă, portugheză sau pe teme de teoria literaturii, filologie, estetică. A îngrijit şi a prefaţat ediţii (Eugen Lovinescu, George Călinescu, Liviu Rebreanu, Emil-George Papahagi, Olimpia Radu, Gib I. Mihăescu, Mateiu I. Caragiale, Antonin Artaud). În 1995 i se acordă Premiul „Opera Magna” al Uniunii Scriitorilor.

Activitatea lui Papahagi s-a desfăşurat pe câteva fronturi paralele de mare anvergură intelectuală: comparatistica şi studiile romanice, cu precădere italiene; brevetarea şi legitimarea unui program hermeneutic ambiţios, blindat speculativ şi testat cu aplicare la diversele vârste ale literaturii române; despărţirea apelor în producţia literară postbelică, aflată sub semnul conjuncturalului şi al presiunilor extraculturale. În 1986, cu titlul Intelectualitate şi poezie, tipăreşte o versiune revizuită a tezei sale de doctorat despre poezia italiană din Duecento, inaugurând astfel seria cercetărilor sistematice de medievalistică italiană şi a exegezelor pe texte din literaturile romanice (italiană, spaniolă, portugheză).

Câteva dintre cărţile ulte­rioare, în special Critica de atelier (1983, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj) şi Faţa şi reversul (1993, Premiul Uniunii Scriitorilor), reunesc interpretări substanţiale ale unor texte de Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Fernando Pessoa, Guido Gozzano, Giuseppe Marvzoni, Murilo Mendes, Umberto Eco, Dâmaso Alonso, Luigi Pareyson etc., neocolind nici un gen, de la poezie la proză, la eseu şi la critica profesionistă de cele mai diverse orientări.

În tot ceea ce a întreprins, Papahagi a pornit de la o ipoteză particulară privind raporturile dintre literar şi social, în sens larg. Viaţa unei literaturi - e de părere criticul - poate deveni, prin chiar maximele şi minimele ei, simptomul stării de sănătate a organismului social. Prin urmare, ceea ce se numeşte în mod curent o istorie a literaturii trebuie să fie deopotrivă o istorie a ideilor literare, o istorie a stilurilor, a formelor şi valorilor, o operă critico-estetică şi filologică. Se vede aici reacţia programatică şi polemică faţă de scindarea istorică a criticii româneşti în două filiere polare.

Aparent mai viguroasă, una dintre ele, cea antifilologică şi speculativă, îşi are sursele în criticismul maiorescian, ajungând prin Constantin Dobrogeanu-Gherea, Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, George Călinescu până la Tudor Vianu. Cea de-a doua, reunind pe B.P. Hasdeu, Ovid Densusianu, Paul Zarifopol, Nicolae Cartojan, Dumitru Caracostea şi Perpessicius, a demarat din filologie, dar a avut ambiţii culturale globalizante care au părut că trădează spiritul propriu-zis critic.

După ce, în perioada proletcultistă, orientarea speculativă s-a dovedit vulnerabilă faţă de dogmatismul sociologizant, tehnicismul filologic a putut să ofere criticilor un refugiu în faţa presiunilor ideologice, şi dihotomia s-a refăcut pe alt plan. Aspiraţia lui Papahagi este să întemeieze teoretic şi aplicativ o sinteză care, depăşind ruptura consacrată, să tindă la etajele superioare spre sociologie şi psihologie, iar la cele inferioare spre filologie şi stilistică. Acest arc aruncat între sociologie şi filologie se concretizează într-o critică hermeneutică integratoare, pentru care orice opţiune între eu şi text, între subiect şi obiect, între sens la nivelul textului şi sens la nivelul cititorului are o valabilitate limitată şi strict metodologică.

Între toate cărţile lui Papahagi, Critica de atelier a fixat cel mai bine în conştiinţa publică efortul său de întemeiere a unei fenomenologii a rescrierii (sau a unei critici a variantelor de creaţie), consacrată pregnant în cercetarea europeană de Gianfranco Contini. Pornind de la premisa că semnificaţia unui text literar se naşte nu numai în raport cu alte texte, ci şi cu sine însuşi, în dinamica producerii sau a circulaţiei sale criticul caută amprentele lecturii de sine a autorului şi constituirea în sistem a intervenţiilor sale asupra propriului text (confirmând ipoteza lui Pareyson conform căreia opera se naşte totdeauna reinterpretată).

În atelierele de creaţie ale lui Nicolae Filimon, Ion Agârbiceanu, Eugen Lovinescu sau Ion Barbu, Papahagi reconstituie traseele rescrierii, pe planuri tot mai complexe de referinţă, de la simpla substituţie lexicală la modificarea armăturii macrotextuale, depăşind reorganizarea muzicală a textului către refuncţionalizările sale expresive. Operaţiunea are darul de a compromite o serie de poncife critice de circulaţie curentă. În cazul lui Filimon se atestă conştiinţa sa profesionistă reală, contestată adesea, iar în cel al lui Ion Barbu se amendează ipoteza ermetizării progresive a operei.

Autorul Jocului secund nu gândeşte simplu şi se exprimă complicat, ci exact invers - demonstrează exegetul: el simte şi gândeşte complicat, şi felul în care comunică este cel mai simplu din câte îi stau la îndemână (dacă se înţelege aici simplitatea ca adecvare la o intenţie comunicativă). Interesul de lectură al lui Papahagi acoperă în mod demonstrativ arii ample din toate perioadele literaturii române, criticul urmărind sistematic şi metodic să unifice prin interpretare ceea ce este reputat ca disparat.

În volumul Eros şi utopie (1980, Premiul „George Călinescu” al „Revistei de istorie şi teorie literară”), de pildă, texte de Mihai Eminescu, Garabet Ibrăileanu, Mateiu I. Caragiale, Mircea Eliade, Ion Barbu sau George Călinescu trimit la o corelaţie stabilă între eros şi viziunea asupra spaţiului şi a locului. Lectura critică devine astfel o punte de trecere între multiplu şi unu, revelând modelele de profunzime şi comunicările intertextuale subterane ale creaţiei.

Altă arie de excelenţă a criticului - mai pregnantă în Cumpănă şi semn (1991, Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române) sau în Interpretări pe teme date (1995) - este literatura contemporană postbelică: domeniu care, atunci când nu a fost zona de exerciţiu predilect a dirijismului politic, a beneficiat uneori de un tratament critic superficial, căzând îndeosebi sub incidenţa criticii de întâmpinare.

El însuşi cronicar al actualităţii imediate, deţinător de rubrică la revista „Tribuna” în anii ’80, Papahagi are o strategie particulară de lucru şi aici. Criticii constatative, preocupată cel mult de generaţii şi promoţii, îi este preferată analiza pe nivele paralele: paradigmele de creaţie active şi concurente la un moment dat, raporturile dintre creaţie şi conştiinţa critică a autorului. În fine, de un interes aparte se bucură aşa-numita viaţă literară - grupusculele, cenaclurile, personalităţile, revistele, inerţiile şi împotrivirile subterane, eşecul marilor maşinării literare ghidate de sus. O dată în plus, criticul îşi manifestă predispoziţia pentru îmbinarea studiului stilistic şi sociologic, textual şi contextual.

Opera

  • Exerciţii de tectură, Cluj Napoca, 1976; ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Martin, Bucureşti-Iaşi, 2003;
  • Eros şi utopie, Bucureşti, 1980;
  • Critica de atelier, Bucureşti, 1983;
  • Intelectualitate şi poezie, Bucureşti, 1986;
  • Estudios portugueses, Lisabona, 1991;
  • Cumpănă şi semn, Bucureşti, 1991;
  • Faţa şi reversul, Iaşi, 1993;
  • Fragmente despre critică, 1994;
  • Interpretări pe teme date, Bucureşti, 1995;
  • Raţiuni de a fi, ediţie îngrijită de Adrian Papahagi, Bucureşti, 1999.

Ediţii

  • Eugen Lovinescu, Bizu, prefaţa editorului, Cluj Napoca, 1974;
  • Emil-George Papahagi, Eseuri, prefaţa editorului, Cluj Napoca, 1985;
  • Olimpia Radu, Pagini de critică, prefaţa editorului, Cluj Napoca, 1988;
  • Mateiu I. Caragiale, Sub pecetea tainei, prefaţă de Nicolae Manolescu, postfaţă de Ion Vartic, Cluj Napoca, 1994.

Traduceri

  • Luigi Pareyson, Estetica. Teoria formativităţii, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1977;
  • Andre Helbo, Michel Butor. Spre o literatură a semnului, precedat de un dialog cu Michel Butor, prefaţă de Adrian Marino, Cluj Napoca, 1978;
  • Murilo Mendes, Metamorfozele, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1982;
  • Luciana Stegagno Picchio, Literatura braziliană, postfaţa traducătorului, Bucureşti, 1986;
  • Eugenio Montale, Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de traducător, Cluj Napoca, 1988;
  • Rosa Del Conte, Eminescu sau Despre Absolut, prefaţa traducătorului, cuvânt înainte Zoe Dumitrescu-Buşulenga, postfaţă de Mircea Eliade, Cluj Napoca, 1990;
  • Guido Morselli, Divertisment 1989, Cluj Napoca, 1992;
  • Roland Barthes, Plăcerea lecturii, postfaţă de Ion Pop, Cluj Napoca, 1994;
  • Paul Morand, Bucureşti, ediţie îngrijită şi prefaţă de traducător, Cluj Napoca, 2000 (în colaborare cu Ion Pop).

Premii şi distincţii

  • Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, 1976;
  • Premiul „George Călinescu” al Academiei Române, 1980;
  • Premiul „Eugenio Montale”, 1988;
  • Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române, 1991;
  • Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România, 1993;
  • Ordinul Francez „Palmes Academiques”, 1994.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …