Maria Luiza Cristescu

Maria Luiza Cristescu (19 iulie 1943, Bucureşti - 14 iunie 2002, Bucureşti) - prozatoare şi eseistă. Este fiica Mariei (născută Găvrilaş) şi a lui Constantin Cristescu, procurist. După studii medii la Liceul „Gheorghe Lazăr” (1957-1961), a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1966). Este redactor la „Scânteia” (1966) şi la „Amfiteatru” (1966-1969), unde şi debutează cu proză. Colaborează la „România literară”, „Luceafărul”, „Steaua”, „Convorbiri literare”, „Vatra”, „Viaţa românească” etc. cu proză, eseuri, interviuri şi recenzii.

Drumul parcurs de prozatoare a fost unul dintre cele mai neobişnuite şi imprevizibile. A debutat în 1968 cu romanul Capriciu la plecarea fratelui iubit, revenind după numai un an cu Dulce Brigitte. Pentru a infirma existenţa unei literaturi „feministe”, Cristescu îşi însuşise, deliberat, un ton sec, neutru, constatativ, ce aspira la obiectivitatea maximă. Apariţia în 1970 a romanului patetic intitulat Nu ucideri femeile marca însă o cotitură de 180 de grade în creaţia ei. „Feminismul”, brutal reprimat anterior, irumpe aici violent.

Aceasta părea, de altfel, formula ideală proprie personalităţii sale, dar brusc Cristescu dă la iveală în 1972 un volum de „nuvele medievale”, intitulat Castelul vrăjitoarelor, care constituie o spectaculoasă meandră în ansamblul operei. Refugiindu-se din realitatea cotidiană în istorie şi în fantastic, autoarea face dovada unui remarcabil stil calofil, a unei imaginaţii tentate de bizar şi enigmatic, dar mai ales a unei surprinzătoare capacităţi de reinterpretare a teme­lor literare consacrate.

Romanul Aşteptare (1973), asemănător stilistic cu cel anterior, se deosebeşte pregnant de cele ce i-au urmat: Tutun de Macedonia (1976), Figuranţii (1979), Vacanţa (1981), Necuviinţa (1984) şi Privilegiu (1987), unde Cristescu revine ia maniera scrierilor de debut, afişând aceeaşi rece detaşare faţă de întâmplările narate, aceeaşi neimplicare în destinul perso­najelor, dar dovedind o forţă epică, o putere de construcţie nebănuită până acum.

Şi, pentru a confirma caracterul impre­vizibil al drumului său literar, un argument în plus îl constituie apariţia în 1990 a volumului de nuvele Îngeri maculaţi, imposibil de conceput, înainte de această dată, altfel decât în manuscris, fie şi numai pentru paginile privind tragedia atâtor generaţii de tineri condamnaţi Ia ratare de-a lungul anilor, în autohtona mucegăire.

Pornind de la roman pentru a ajunge la nuvelă, de la realitatea exterioară pentru a-şi descoperi propriul univers interior, de la cotidianul stringent pentru a coborî adânc în istorie, Cristescu a parcurs, de fapt, drumul invers al devenirii unui prozator. Afirmaţia nu se referă, bineînţeles, la aspectul valoric, ci doar la evoluţia „canonică” întâlnită în majoritatea cazurilor.

În romanul de debut intenţia era de a explora preocupările unor tineri debusolaţi, zbuciumul lor în gol, senzaţia de apăsare pe care o dă viaţa, intransigenţa unora, greşelile şi abuzurile comise tocmai din dorinţa de a nu greşi, spaima de banal, de ratare - toate acestea într-o perioadă când se lupta pentru un ideal în numele căruia părea că merită sacrificat orice. Sondând zonele abisale ale subconştientului, mergând cu analiza dincolo de gest, până la stadiul intenţiilor, autoarea le întocmeşte adevărate fişe biografice personajelor sale - tineri artişti a căror viaţă, la numai 23 de ani, ia întorsături ciudate.

Al doilea roman, Dulce Brigitte, continuă să investigheze lumea literaţilor. Epicul este sărac, inconsistent, personajele suferind de o excesivă verbozitate. Faţă de volu­mul anterior, se remarcă tendinţa de persiflare şi demistificare.

Cu totul altul este stilul romanului Nu ucideţi femeile. Re­nunţând la tonul obiectiv, autoarea devine ceea ce este de fapt: o prozatoare de o sensibilitate acută, ce-şi exprimă cu multă convingere, spontan şi firesc, propriile reacţii în faţa împre­jurărilor vieţii. Scrisă la persoana întâi, cartea e o spovedanie lucidă, uneori cinică a unei tinere fete, Raluca, agasată de automatismul vieţii cotidiene, de stupiditatea obligaţiilor zilnice, de conformismul „fetei cuminţi”, şocând deseori prin gesturi sau vorbe. Dezinvolt, pe alocuri patetic, romanul se constituie ca o impresionantă pledoarie pentru păstrarea feminităţii. Când părea că-şi fixase jaloanele unei modalităţi scriitoriceşti proprii, Cristescu abordează dintr-o dată un univers tematic diametral opus.

Volumul de nuvele Castelul vrăjitoarelor oferă un spaţiu şi un timp cunoscute din alte opere literare, dar le repotenţează sensul sau le reinterpretează semnificaţia. Astfel, Don Juan (Statuia comandorului) capătă una dintre cele mai tragice dimensiuni acordate vreodată acestui personaj. Victimă a farmecului pe care îl emană, a ravagiilor erotice produse, Don Juan, cunoscându-şi destinul, îşi aşteaptă pedeapsa din partea Comandorului ca pe o ispăşire. Dar răzbunarea acestuia este alta decât cea obişnuită: în locul urii, izbăvitoare pentru erou, statuia Comandorului îl va gratula cu cea mai înfocată dintre îmbrăţişări. Capacitatea autoarei de a regândi sau de a reinvesti teme cunoscute cu sensuri noi face dovada unei inteligenţe artistice remarcabile.

Romanul Aşteptare reia, stilistic, toate datele şi premisele anunţate anterior în Nu ucideţi femeile. Scrisă tot la persoana întâi, mai mult, eroina purtând acelaşi nume - Raluca -, această carte se dovedeşte mult mai ambiţioasă, încercând sondarea unui psihic incert care, deşi păstrează aparenţele normalităţii, este gata oricând să o încalce. Raluca, posedând o incredibilă disponibilitate de a trăi în imaginar, refuză reali­tatea sau, în orice caz, îi respinge orice imixtiune în forul său interior.

Drama se declanşează în momentul când realitatea evidentă se impune imaginarului cu violenţă, când eroina îşi dă seama că nu mai este victima propriei imaginaţii bolnave, că nu-şi inventează suferinţele, ci, cu adevărat, are suficiente motive să se simtă nefericită. La un moment dat, Cristescu abandonează proza de introspecţie în favoarea construcţiilor epice în care primează observaţia socială sau evocarea istorică.

Astfel, în Figuranţii, în buna tradiţie a scrierilor ardelene, autoarea urmăreşte destinul unor personaje de-a lungul mai multor generaţii, de la foştii memorandişti la urmaşii lor, care au pregătit şi au trăit un vis unic: Marea Unire.

Odată cu Vacanţa, Cristescu revine la actualitate, punctând cu ironie existenţa unei societăţi menite să creeze decalaje umilitoare între valoarea individului şi recunoaşterea sa publică, între statutul lui social şi mizeria materială la care e condamnat.

Necuviinţa oferă nu doar o altă modalitate narativă, ci şi un alt univers uman decât cel investigat anterior. Sub pretextul căutării şi regăsirii rădăcinilor pierdute ale eroinei - Marta -, autoarea reface atmosfera unui sat românesc cu vechi tradiţii şi cu un respect religios faţă de datinile străbune.

La o primă vedere, Privilegiu pare o interesantă reconstituire a realităţilor româneşti din veacul al XIX-lea, din perspectiva unui străin - respectiv a francezului Simon, preceptorul familiei Martular. Dar, de fapt, scopul romanului nu este acela de a reface, pe baza documentelor de epocă, evenimentele şi atmosfera mijlocului de secol, ci mai ales să incite la meditaţie asupra consecinţelor nefaste pe care le comportă puterea asupra individului.

Cu Îngeri maculaţi, Cristescu revine la genul scurt. Nuvelele cuprinse în acest volum nu constituie (cum se întâmplă deseori) nucleul unui posibil roman, ci sunt ele însele monade de sine stătă­toare, ce surprind cu o maximă acuitate momentul de frângere a unui echilibru ce nu-şi dovedise până atunci prin nimic fragilitatea. Meritul scriitoarei este acela de a sintetiza, în doar câteva pagini, existenţa unui personaj, cu toate dramele, nostalgiile şi ratările lui, de a releva tragedia unui destin, mascată, de cele mai multe ori, sub aparenţe calme, deseori chiar fericite, într-un cuvânt de a smulge vălul pentru a ajunge la faţa nevăzută, ascunsă a adevărului.

Într-un stil sobru, concis, lipsit de orice sentimentalism, prozatoarea investighează fibrele cele mai intime ale sufletului omenesc, scoţând la iveală toate laşităţile, toate abdicările, toate ororile refulate, altfel perfect camuflate sub aparenţa unor fiinţe liliale, echilibrate, fericite. În concepţia sa nu există aşadar „îngeri”, ci doar „îngeri maculaţi”, şi maculaţi nu neapărat de faptele comise, ci, mai ales, de gândurile nerostite (Cine n-a furat mere din grădina copilăriei?) sau de visele vinovate (Mai adevărat ca adevărul).

Încercând să nu piardă pariul cu cititorul, Cristescu revine în 1996 cu romanul Iadul meschin, „polemic, parodic şi erotic” (Romul Munteanu), şi, la numai un an, cu Ascuţit ca tandreţea, care, ca şi cel anterior, poate fi socotit un „manual de educaţie sentimentală” din perspectiva mentalităţii spiritului contem­poran. Este şi autoarea unui remarcabil eseu, de fapt un „portret de romancier”, dedicat Hortensiei Papadat-Bengescu (1976), unde porneşte de la premisa că, în cazul unui mare creator, operele de început şi cele de crepuscul includ un jurnal de creaţie ce-l dezvăluie pe autor, relevându-i atât însuşirile de excepţie, cât şi slăbiciunile.

Opera literară

  • Capriciu la plecarea fratelui iubit, Bucureşti, 1968;
  • Dulce Brigitte, Bucureşti, 1969;
  • Nu ucideţi femeile, Bucureşti, 1970;
  • Castelul vrăjitoarelor, Bucureşti, 1972;
  • Aşteptare, Bucureşti, 1973;
  • Hortensia Papadat-Bengescu, Bucureşti, 1976;
  • Tutun de Macedonia, Bucureşti, 1976;
  • Roman din dragoste, Bucureşti, 1977;
  • Figuranţii, Bucureşti, 1979;
  • Vacanţa, Bucureşti, 1981;
  • Necuviinţa, Bucureşti, 1984;
  • Privilegiu, Bucureşti, 1987;
  • Îngeri maculaţi, Bucureşti, 1990;
  • Iadul meschin, Bucureşti, 1996;
  • Ascuţit ca tandreţea, Bucureşti, 1997;
  • Politici ale romanului românesc contemporan, Bucureşti, 2001.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …