Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

Realizarea României Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului război mondial, când dispăreau de pe harta Europei Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar.

Unirea cu Regatul României a acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării pe plan internaţional a principiului autodeterminării şi a celui al naţionalităţilor. Aplicarea acestor principii de către români s-a realizat în mod diferenţiat de la o provincie la alta, în etape gândite realist şi realizate treptat de la autonomie la independenţă naţională şi apoi la unirea cu România.

Basarabia

Autonomia

În fruntea mişcării pentru autonomie, s-a aflat Partidul Naţional Moldovenesc, creat în martie 1917. Tendinţele Ucrainei de a-şi extinde stăpânirea asupra acestei provincii au avut ca rezultat, în vara anului 1917, intensificarea mişcării pentru autonomia Basarabiei.

În octombrie 1917 se desfăşoară la Chişinău „Congresul ostaşilor moldoveni” care a proclamat „autonomia teritorială şi politică a Basarabiei” şi a decis constituirea unui organ reprezentativ al Basarabiei numit Sfatul Ţării. Conducerea executivă a acestui organ, Consiliul de directori generali, era asigurată de Ion Inculeţ. Realizarea deplină a autonomiei îşi găsea expresia în proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (2 decembrie 1917), membră cu drepturi egale a Republicii Federative Ruse.

Unirea cu România

Situaţia Basarabiei se agravează. Destrămarea armatei ruse, intensificarea agitaţiilor bolşevice ameninţau securitatea politică şi militară a teritoriului rămas neocupat. Pentru a pune capăt anarhiei create pe teritoriul Basarabiei, Consiliul de directori generali a cerut guvernului român să trimită trupe. Acestea au restabilit ordinea şi prestigiul Sfatului Ţării (ianuarie 1918). În consecinţă, la 13 ianuarie 1918, guvernul Rusiei Sovietice a întrerupt relaţiile diplomatice cu România şi i-a sechestrat tezaurul, care fusese transportat la Petrograd înainte de ocuparea Bucureştiului.

În noile condiţii, Sfatul Ţării a hotărât independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti (24 ianuarie 1918). Ultima etapă a autodeterminării Basarabiei s-a realizat prin actul din 27 martie 1918. Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România. Rezultatul votului a fost comunicat preşedintelui Consiliului de Miniştri, Alexandru Marghiloman, aflat la Chişinău. Prin Decretul regal nr. 842 din 22 aprilie 1918, regele a promulgat actul Unirii.

Bucovina

Autonomia

Încă din perioada războiului, refugiaţii din Transilvania şi Bucovina erau organizaţi în Asociaţia Românilor Bucovineni şi Transilvăneni. Aceasta a susţinut intrarea României în război alături de Antanta. Situaţia se complică după semnarea păcii de la Brest-Litovsk (18 februarie 1918). Asupra provinciei ridica pretenţii Ucraina.

Ca răspuns la Manifestul adresat de împăratul Carol I (3 octombrie 1918) privind organizarea federalistă a Austro-Ungariei, deputaţii români din parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Naţional Român (C.N.R.). La 9 octombrie 1918, C.N.R. a cerut oficial, în numele naţiunii, dreptul la autodeterminare şi a exprimat dorinţa de secesiune. Deputaţii ucraineni, bazându-se pe sprijinul trupelor ucrainene, s-au opus, deoarece ridicau pretenţii asupra nordului Bucovinei.

La iniţiativa lui Sextil Puşcariu, la 14 octombrie 1918 s-a convocat o adunare naţională la Cernăuţi, care s-a proclamat Adunare Constituantă. Aceasta a hotărât „unirea Bucovinei integrale” cu celelalte provincii româneşti din imperiu într-un stat naţional independent. Tot atunci s-a format Consiliul Naţional, ca organism reprezentativ, şi un Birou Executiv, condus de Iancu Flondor.

Situaţia Bucovinei s-a complicat în această perioadă. Adunarea Ucraineană, susţinută de Aurel Onciul (fost deputat român în Parlamentul austriac), acţiona pentru încorporarea nordului Bucovinei. În aceste împrejurări, Consiliul Naţional a solicitat sprijinul armatei române. Guvernul român a aprobat la 23 octombrie 1918 intrarea unei divizii în Bucovina şi a informat guvernul austriac în privinţa acestei decizii. La 12 noiembrie 1918, Consiliul Naţional a votat „Legea fundamentală provizorie asupra puterilor Ţării Bucovinei”. Faza autonomiei se încheia, trecându-se la etapa a doua.

Unirea cu România

Prin integrarea Bucovinei la România, urma să se asigure acestei provincii condiţiile necesare unei dezvoltări progresive. Tratativele purtate cu reprezentanţii guvernului de la Iaşi au dus la convocarea Congresului General al Bucovinei pentru data de 15 noiembrie 1918. Întrunit la data stabilită, Congresul a votat în unanimitate unirea necondiţionată a Bucovinei cu România. La această hotărâre au aderat locuitorii germani şi polonezi. Evreii şi ucrainenii au refuzat să participe. Unirea Bucovinei cu România a fost consfinţită de regele Ferdinand prin Decretul-lege din 18 decembrie 1918.

Transilvania

Autonomia

În Transilvania, mişcarea pentru autodeterminare a avut un caracter popular mai accentuat. Ea s-a bucurat de adeziunea unanimă a populaţiei româneşti. În 1918, emigraţia română din Transilvania, Bucovina şi Regatul României şi-a intensificat activitatea în vestul Europei. La 24 septembrie 1918, s-a format, la Paris, Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor, recunoscut de guvernele francez, englez şi italian, ca reprezentant al tuturor românilor.

În Transilvania, şi-au reluat activitatea cele două forţe politice româneşti: Partidul Naţional Român (PNR) şi Partidul Social-Democrat (PSD). Românii au anunţat oficial hotărârea de autodeterminare prin Declaraţia de la Oradea din 29 septembrie 1918, elaborată de cele două partide. Aceasta este o declaraţie de principii în care se regăsesc principalele componente ale conceptului wilsonian de autodeterminare pe baza principiului naţionalităţilor: libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria, asumarea suveranităţii naţiunii în teritoriul său naţional, plebiscitul. Declaraţia era adresată Parlamentului Ungariei şi a căpătat valoarea unei declaraţii de independenţă.

La 18 octombrie 1918, se constituia Consiliul Naţional Român Central (CNRC), ca organ politic unic al românilor din Transilvania, alcătuit din câte şase membri din fiecare partid (PNR şi PSD). El a devenit centrul de coordonare al mişcării naţionale din Transilvania. În noiembrie, în întreaga Transilvanie s-au format, după modelul CNRC, consilii şi gărzi naţionale locale. Acestea au preluat controlul politic şi administrativ în întreaga provincie, reuşind să menţină ordinea în Transilvania. La 9 noiembrie 1918, CNRC adresa o notă ultimativă guvernului ungar, cerând „întreaga putere de guvernare”. În acest context, s-au desfăşurat la Arad în 13-14 noiembrie 1918 tratativele cu reprezentanţii guvernului ungar. Aceştia au recunoscut organismele politice româneşti, dar au oferit românilor doar autonomia Transilvaniei.

Unirea cu România

Manifestul Către popoarele lumii adresat de CNRC, la 5 noiembrie 1918, lumii civilizate demonstrează opiniei publice mondiale că unirea Transilvaniei cu România este voinţa întregii naţiuni române. CNRC a decis, în acelaşi timp, convocarea unei mari adunări care să dea expresie voinţei românilor transilvăneni. La 7 noiembrie 1918, s-a publicat textul convocării, la Alba Iulia, a Adunării Naţionale a Românilor pentru 18 noiembrie 1918. Manifestarea a avut un caracter plebiscitar.

La Adunarea Naţională de la Alba-Iulia, au participat peste 100.000 de oameni şi 1.228 delegaţi aleşi. Adunarea, deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti, a adoptat în unanimitate declaraţia solemnă. Decizia de unire a Transilvaniei cu România a fost însoţită de un program de înnoiri ce a direcţionat dezvoltarea ulterioară a ţării.

La 18 noiembrie s-a constituit Marele Sfat Naţional (cu rol de for legislativ), care a desemnat ca organ executiv Consiliul Diligent, prezidat de Iuliu Maniu. Prin Decretul nr. 3631 din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand ratifica unirea Transilvaniei cu România. Astfel, se desăvârşea formarea României Mari. Noul stat românesc, având o suprafaţă de 295.049 kmp şi o populaţie de peste 18 milioane locuitori, a fost recunoscut pe plan internaţional prin tratatele de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920.

Etapele autodeterminării în Basarabia

  • martie 1917 - formarea Partidului Naţional Moldovenesc;
  • octombrie 1917 - crearea Sfatului Ţării; proclamarea autonomiei Basarabiei;
  • 2 decembrie 1917 - este proclamată Republica Democrată Moldovenească;
  • 24 ianuarie 1918 - este proclamată independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti;
  • 27 martie 1918 - Sfatul Ţării hotărăşte unirea Basarabiei cu România.

Etapele autodeterminării în Bucovina

  • 14 octombrie 1918 - se constituie Adunarea Constituantă şi Consiliul Naţional;
  • 12 noiembrie 1918 - Consiliul Naţional stabileşte instituţiile autonomiei bucovinene;
  • 15 noiembrie 1918 - Congresul General al Bucovinei votează unirea cu România.

Etapele autodeterminării în Transilvania

  • 29 septembrie 1918 - Declaraţia de la Oradea enunţarea dreptului la autodeterminare;
  • 18 octombrie 1918 - Constituirea Consiliului Naţional Român Central;
  • 5 noiembrie 1918 - Manifestul CNRC - Către popoarele lumii;
  • 7 noiembrie 1918 - CNRC convoacă Adunarea naţională de la Alba Iulia;
  • 18 noiembrie 1918 - Adunarea Naţională de la Alba Iulia hotărăşte unirea Transilvaniei cu România.