Marea răscoală a ţăranilor din 1907

Marea răscoală din primăvara anului 1907 a constituit prin amploarea acţiunilor desfăşurate, prin durata şi intensitatea ei, ca şi prin aria de răspândire, cea mai impresionantă ridicare la luptă a ţărănimii din epoca modernă a României. Izbucnită la capătul unui neîntrerupt lanţ de mişcări ţărăneşti desfăşurate după 1888, răscoala din 1907 constituie corolarul firesc al frământărilor de veacuri ale ţărănimii pentru pământ şi libertate, împotriva asupririi şi nedreptăţii sociale. Având adânci rădăcini social-economice, răscoala îşi găseşte cauzele pe fundalul evoluţiei generale a României de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului nostru.

Cauzele răscoalei. Perioada premergătoare răscoalei, îndeosebi anii de la graniţa celor două secole, se caracterizează printr-o continuă ascuţire a contradicţiilor sistemului agrar din România. Menţinerea marii proprietăţi moşiereşti asupra pământului, cu consecinţele ce decurgeau din aceasta - îndeosebi numeroasele vestigii feudale - făcea ca principala contradicţie din lumea satelor, aceea dintre moşieri şi ţărănime, să îmbrace forme din cele mai acute. Insuficienţa pământului aflat în stăpânirea ţăranilor obliga marea masă a acestora să ia în arendă loturi din marea proprietate, în schimbul cărora plăteau dijmă.

Dijma în bani, în produse sau „la tarla” constituiau principalele forme de arendare a pământului. Dijma varia în funcţie de locul unde era amplasată moşia (deal sau câmpie), de numărul ţăranilor solicitanţi de loturi şi de împrejurările în care erau încheiate contractele de învoieli agricole, actul de bază care consemna obligaţiile părţilor contractante (dacă acestea erau încheiate în anii de secetă sau în perioada de sfârşit de iarnă). De obicei, prevederile contractuale propriu-zise erau însoţite de o seamă de alte obligaţii, care constau în aşa-numitele „ruşfeturi” (plocoane) şi de îndatoriri suplimentare, neconsemnate de actele oficiale.

Condiţiile de muncă în dijmă a pământului deveneau tot mai apăsătoare, la aceasta contribuind într-o măsură importantă şi rolul crescând pe care-l capătă arendaşul ca intermediar între marea proprietate şi ţărănime. Sistemul arendăşiei, aproape generalizat în unele regiuni, destul de frecvent în altele, a adâncit şi mai mult contradicţiile existente între marea proprietate şi ţărănime.

La condiţiile grele ale învoielilor agricole se adăugau impozitele directe şi indirecte pe care ţărănimea trebuia să le plătească, precum şi dobânzile ridicate, percepute de cămătari pentru sumele împrumutate. Pe fondul unor asemenea condiţii de muncă, era şi firesc ca bolile de tot felul - mai ales pelagra şi tuberculoza - să găsească teren propice pentru a secera mii şi mii de familii ţărăneşti. În asemenea împrejurări apărea şi mai evident că obiectivul principal al luptei ţărănimii în 1907 era pământul acaparat de moşieri şi arendaşi.

Izbucnirea, desfăşurarea şi formele de luptă ale ţărănimii

Izbucnită la 8 februarie 1907 în satul Flămânzi (Botoşani), răscoala din 1907 avea să se întindă în scurt timp în toate regiunile ţării, din nordul Moldovei până în cele mai îndepărtate sate ale Olteniei. Desfăşurarea răscoalei din 1907 cunoaşte mai multe etape, determinate fie de momentul izbucnirii ei, fie de formele de manifestare a acţiunilor ţărăneşti. Prima etapă, care cuprinde aproape întreaga lună februarie, se caracterizează printr-o frecvenţă crescândă a frământărilor ţărăneşti, îndeosebi în judeţele de nord ale Moldovei. Atitudinea aparent paşnică a ţăranilor în această perioadă anunţa totuşi, prin formularea revendicărilor, zilele de puternică încleştare care aveau să caracterizeze evenimentele din martie 1907.

În cea de-a doua etapă, cuprinsă între sfârşitul lunii februarie şi ultimele zile ale primei decade din luna martie, s-a trecut la lupta deschisă împotriva moşierilor şi arendaşilor. În această etapă, lupta ţărănimii a cuprins, fără excepţie, toate judeţele Moldovei. Fără să atingă intensitatea cunoscută în celelalte provincii ale ţării, răscoala ţărănimii moldovene a cunoscut totuşi între 5 şi 10 martie momente de maximă încordare. Până la 6 martie, răscoala s-a menţinut în limitele judeţelor din Moldova de nord, pentru ca după această dată, valul furtunos al luptei ţărăneşti să se reverse, din judeţ în judeţ, peste întreaga provincie dintre Carpaţi şi Prut.

Începând cu ultimele zile ale primei decade şi mai ales cu cea de-a doua decadă a lunii martie, centrul răscoalei se deplasează în Muntenia, şi Oltenia. Desfăşurarea luptei ţărănimii intră astfel în cea de-a treia etapă, etapa marilor acţiuni ţărăneşti, care va dura până la reprimarea totală a răscoalei. În această perioadă, mişcările izbucnesc simultan în mai multe judeţe şi în mai multe comune din acelaşi judeţ, fără să mai păstreze aspectul continuu în ceea ce priveşte ordinea de desfăşurare cunoscută la nord de Milcov.

Astfel, concomitent cu izbucnirea răscoalelor în judeţele Teleorman, Vlaşca şi Olt - zona celor mai puternice răscoale din Muntenia - a avut loc ridicarea la luptă a ţărănimii din judeţele Râmnicu Sărat şi Buzău, pentru a cuprinde apoi partea de câmpie a. Olteniei şi judeţele situate în zona de deal din dreapta şi stânga Oltului. Alături de judeţele din această ultimă zonă, s-au situat şi cele din sud-estul Munteniei - Brăila şi Ialomiţa - precum şi unele părţi din Dobrogea.

Existenţa unor etape diferite în izbucnirea şi mersul răscoalei a facilitat dislocarea trupelor din judeţele unde lupta ţărănimii era în reflux şi trimiterea lor în zonele de maximă intensitate revoluţionară. Pe tot parcursul ei, lupta maselor ţărăneşti a îmbrăcat forme din cele mai variate. Alcătuirea de petiţii, discutarea conţinutului acestora în adunări ţărăneşti, înaintarea lor către autorităţile de stat şi, în unele cazuri, înmânarea petiţiilor chiar de delegaţii ţăranilor, au constituit, îndeosebi pentru judeţele din nordul Moldovei, una din formele de început ale manifestărilor ţărăneşti. Încet, încet, lupta ţărănimii capătă contururi tot mai precise, anunţând trecerea la acţiuni directe împotriva exploatatorilor.

Printre formele cele mai frecvente ale luptei răsculaţilor se numără atacarea şi incendierea conacelor moşiereşti şi arendăşeşti. Atacarea conacelor, de obicei reşedinţa moşierilor sau arendaşilor şi sediul administraţiilor de moşii, avea un dublu scop: pe de o parte, impunerea unor condiţii mai omeneşti de muncă şi, pe de altă parte, distrugerea unor bunuri realizate din exploatarea ţărănimii. Acest din urmă scop este întâlnit aproape în toate mişcările ţărăneşti şi constituie o formă de manifestare a setei de pământ.

De obicei, atacarea conacelor era urmată de împărţirea cerealelor aflate în magazii, a unor unelte de producţie aflate în proprietatea moşierilor, iar în alte cazuri, chiar de impunerea unor condiţii de muncă, diferite uneori radical de cele consemnate în contractele de învoieli agricole. La acţiuni participau grupuri mari de ţărani, care, uneori se ridicau la câteva sute, formate din răsculaţi din mai multe sate. Concomitent cu lupta împotriva moşierilor şi arendaşilor au fost semnalate numeroase încercări ale răsculaţilor de a ataca primăriile comunale, unde de obicei se găseau copii ale contractelor de învoieli.

Declanşarea răscoalei a fost însoţită aproape peste tot de încercările ţăranilor de a pătrunde în oraşe, fie în scopul de a impune moşierilor şi arendaşilor fugiţi aci noile condiţii de învoieli, fie pentru a impune pe această cale autorităţilor cererile formulate în legătură cu pământul. Asemenea acţiuni au avut loc în majoritatea oraşelor moldovene (Botoşani, Dorohoi, Iaşi, Roman, Bacău, Piatra Neamţ, Vaslui, Huşi, Galaţi), la Râmnicu Sărat şi Buzău, ca şi în numeroase târguri situate în judeţele dintre Carpaţi şi Prut (Negreşti - Vaslui, Buhuşi - Neamţ, Panciu - Putna etc.). Pe măsură însă ce răscoala cuprindea judeţele din Muntenia şi Oltenia, măsurile de siguranţă şi de apărare a oraşelor au început să-şi arate rezultatul şi începând cu a doua decadă a lunii martie nu a mai fost semnalată prezenţa grupurilor de ţărani răsculaţi în interiorul reşedinţelor de judeţ sau în târguri.

Încercările de a pătrunde în oraşe, reuşite îndeosebi în prima decadă a lunii martie, erau precedate adesea de constituirea unor impresionante coloane de răsculaţi. Orientarea acestor coloane spre Capitala ţării - cum a fost de pildă, coloana celor câteva mii de răsculaţi din Teleorman şi Vlaşca - spre oraşele reşedinţă de judeţ sau spre târguri mai importante (alături de cele citate mai sus amintim Brăila, Roşiorii de Vede, Băileşti, Corabia, Drăgăşani, Turnu Măgurele) dovedeşte existenţa unor forme incipiente de organizare a ţărănimii.

Posibilităţile de organizare pe scară mai largă a ţărănimii au fost stingherite de intervenţia armatei, mai promptă şi mai eficace după 13 martie, data schimbării guvernului conservator printr-unul liberal, când întreaga ţară a fost împărţită în zone militare bine delimitate, cu sarcini precise de reprimare. Astfel, numai pentru paza Capitalei fuseseră concentraţi un număr de peste 15.000 soldaţi, în afara poliţiştilor care constituiau paza permanentă.

La formele de luptă folosite de răsculaţi în majoritatea localităţilor se adaugă altele noi, cum au fost încercarea de împresurare şi dezorganizare a activităţii gărilor şi căilor ferate, atât pentru a împiedica trimiterea de trupe în zonele cuprinse de răscoală, situate în alte părţi ale ţării (Alexandria - judeţul Teleorman, Băileşti - judeţul Dolj) cât şi în vederea creării unor piedici în calea trupelor ce urmau să sosească în localităţile aflate în stare de revoltă (Afumaţi şi Coţofeni - judeţul Dolj).

Pentru a împiedica informarea autorităţilor asupra desfăşurării răscoalei şi a întârzia astfel trimiterea de trupe, ţăranii au recurs adesea la ruperea firelor telefonice (Galicea Mare, Pieleşti, Scăieşti - judeţul Dolj, Sângeru - judeţul Prahova, Butculeşti - judeţul Teleorman) etc. Gradul de intensitate a răscoalelor a fost determinat de diferite cauze. Este astfel cunoscut că între judeţele unde au izbucnit cele mai puternice răscoale se numărau Vlaşca, Teleorman şi Olt, judeţe unde cu puţin timp înainte de sfârşitul secolului se constituiseră primele cluburi socialiste la sate.

În sprijinirea răscoalei ţărăneşti din 1907 s-a situat în primele rânduri mişcarea muncitorească. Participarea directă a muncitorilor la răscoală (Paşcani, Buhuşi sau în regiunea petroliferă din Valea Prahovei), acţiunile de solidarizare ale proletariatului cu revendicările legitime ale muncitorimii de pe ogoare, atitudinea elementelor înaintate din conducerea mişcării muncitoreşti şi socialiste în timpul desfăşurării răscoalei, publicarea de manifeste către ţărani şi soldaţi sau organizarea de mitinguri şi întruniri de protest împotriva reprimării, dovedesc că proletariatul a fost singura clasă socială care a sprijinit răscoala. Linia oficială a mişcării socialiste faţă de răscoală a fost dată de manifestul Cercului „România muncitoare”, intitulat „Către lucrători şi ţărani, către studenţi”, elaborat în timpul represiunii ţărăneşti.

Alături de ţăranii răsculaţi au mai participat şi reprezentanţi ai altor clase şi categorii sociale. Astfel, în numeroase cazuri, prezenţa învăţătorilor şi uneori chiar a preoţilor în rândurile ţărănimii răsculate a constituit un imbold pentru ridicarea acesteia la luptă. La rândul lor, reprezentanţi de frunte ai intelectualităţii, din România, legaţi într-un fel sau altul de ţărănime, elevi şi studenţi, au fost alături de lupta ţărănimii şi au condamnat în mod public atrocităţile comise împotriva răsculaţilor.

Reprimarea răscoalei

Împotriva ţărănimii răsculate au fost folosite cele mai variate mijloace, de la încercările paşnice la forme violente, sângeroase, care s-au soldat cu uciderea mai multor mii de răsculaţi. Pe măsură ce răscoala creştea în intensitate, autorităţile de stat recurgeau tot mai mult la unităţile armate, care comandate în majoritatea cazurilor de elemente ieşite din rândurile claselor exploatatoare, nu au precupeţit nici un efort pentru a reprima în mod barbar pe răsculaţi. Au fost numeroase episoadele, în care, cu prilejul confruntării directe între trupe şi răsculaţi, rândurile celor din urmă au fost secerate cu o cruzime rar întâlnită.

Împotriva răsculaţilor din aproape 20 de sate au fost folosite tunurile. sunt cunoscute evenimentele de la Stăneşti şi Târnava - judeţul Vlaşca, Băileşti - judeţul Dolj, Crâmpoaia - judeţul Olt, unde numai cu ajutorul artileriei „liniştea” a putut fi instaurată. În timpul răscoalei sau după înăbuşirea ei, mii de ţărani au fost arestaţi şi deferiţi justiţiei. Numeroase atrocităţi au fost săvârşite împotriva ţăranilor după terminarea răscoalei, când moşierii şi arendaşii, reîntorşi la conacele lor, au schingiuit sau au ucis cu propriile lor mâini pe foştii răsculaţi. Înăbuşirea răscoalei a căpătat forme organizate, îndeosebi după chemarea la guvern a partidului liberal, când întreaga ţară a fost împărţită în zone militare, cu sarcini precise de reprimare.

Ecoul şi însemnătatea răscoalei

Încă de la izbucnirea ei, răscoala a avut un puternic ecou, atât în ţară cât şi peste hotare. Masele ţărăneşti din Transilvania, care vedeau în cauza ţăranilor răsculaţi din vechea ţară propria lor cauză au fost cuprinse de puternice frământări. Autorităţile comitatelor situate de-a lungul Carpaţilor semnalau adesea începuturi sau pregătiri de răscoală. Guvernele ţărilor vecine (Austro-Ungaria, Rusia şi Serbia), au luat măsuri de întărire a graniţelor, pentru a împiedica pătrunderea ideii de răscoală în rândurile propriei lor ţărănirni.

În aceste ţări, ca şi în majoritatea statelor europene, răscoala ţărănimii române s-a bucurat însă de simpatia maselor largi muncitoare de la oraşe şi sate şi a unor grupuri importante ale opiniei publice. Referindu-se la răscoala din 1907, V.I. Lenin scria: „Răscoala ţăranilor din România din 1907 (primăvara) a jucat acelaşi rol în ceea ce priveşte îmbunătăţirea situaţiei lor ca revoluţia din 1905-1907 în Rusia”.

Răscoala ţărănimii române din primăvara anului 1907 s-a înscris cu litere de aur în marea carte a istoriei poporului român, alături de lupta dusă de poporul nostru veacuri de-a rândul pentru libertate naţională şi dreptate socială. Având profunde consecinţe social-politice, răscoala a constituit un moment deosebit în viaţa ţărănimii române. Răscoala a dovedii, totodată că fără un conducător încercat, care să-i canalizeze uriaşa sa energie revoluţionară, ţărănimea nu putea să reziste presiunii organizate exercitate asupra ei de clasele conducătoare. Grăitoarele exemple de dăruire în lupta pentru pământ şi o viaţă mai bună de care ţărănimea a dat dovadă în marea încleştare din primăvara anului 1907 au scos încă o dată în evidenţă setea de dreptate socială, hotărârea ei de luptă şi spiritul de sacrificiu, trăsături de bază ale poporului român.

Consecinţele social-economice şi politice ale răscoalei

Cu toate că a fost înfrântă, marea ridicare a ţărănimii din primăvara anului 1907 a provocat o adevărată derută în rândurile claselor dominante. Teama de o nouă ridicare a maselor rurale şi mai ales perspectiva unirii clasei muncitoare cu ţărănimea au determinat guvernul liberal să adopte o serie de legi menite să aducă, cel puţin temporar, linişte în lumea satelor.

Cele mai importante legiuiri cu conţinut economic au fost: legea învoielilor agricole, menită să reglementeze, pe baze noi, raporturile dintre moşieri şi ţărani, în sensul limitării temporare a exploatării ţăranilor, legea Casei rurale, al cărei scop era cumpărarea moşiilor particulare scoase în vânzare de proprietarii lor şi vânzarea lor în loturi ţăranilor, şi legea împotriva trusturilor arendăşeşti, care interzicea luarea în arendă a moşiilor mai mari de 4.000 ha cultivabile.

Legislaţia elaborată sub presiunea răscoalei era departe de a rezolva chestiunea ţărănească, atâta vreme cât pământul rămânea în mâinile moşierimii; principalul scop pentru care fusese adoptată era atenuarea contradicţiilor existente în lumea satelor şi împiedicarea izbucnirii unor noi mişcări ţărăneşti. Teama de un nou 1907 era cu atât mai mare cu cât din toate colţurile ţării zvonul nemulţumirilor creştea cu fiecare zi. Starea de spirit care domnea printre ţărani, refuzul acestora de a încheia contracte de învoieli agricole cu moşierii sau de a efectua muncile prevăzute în vechile contracte explicau într-o măsură importantă graba cu care se trecuse la elaborarea noilor legi.

Perioada care a urmat marii răscoale ţărăneşti din 1907 a cunoscut o suită de schimbări în structura politică a ţării. Desprinderea grupării conservator-democrate din rândurile partidului conservator, modificările survenite în conducerea partidului liberal, prin înlocuirea vechiului şef al partidului D.A. Sturdza prin Ionel I.C. Brătianu şi refacerea partidului clasei muncitoare sub numele de PSDR, arată încă din anii imediat următori răscoalei direcţiile de orientare a vieţii politice din România: slăbirea treptată a partidului marii moşierimi, care după primul război se va autodizolva, întărirea poziţiilor burgheziei în conducerea partidului liberal, rolul din ce în ce mai mare al clasei muncitoare în viaţa politică a ţării.

Cu toate că marea încleştare din 1907 nu a putut da un nou curs dezvoltării societăţii româneşti, totuşi se poate spune că multe din schimbările produse în perioada următoare îşi găsesc originea în evenimentele petrecute în primăvara eroicului an 1907. În timpul desfăşurării răscoalei, clasa muncitoare şi-a dat seama de potenţialul revoluţionar al ţărănimii, ceea ce va constitui o experienţă importantă pentru acţiunile viitoare de luptă organizate şi conduse de proletariat.