Marea mişcare populară din 1655 din Moldova şi Ţara Românească

Răscoala seimenilor din Ţara Românească

Contradicţiile din orânduirea feudală, agravate de regimul nobiliar din Ţara Românească şi de apăsarea fiscala, au dus la izbucnirea răscoalei aşa-numite a seimenilor, care în realitate a fost o mişcare socială antifeudală. Seimenii, mercenari în mare parte sârbi şi bulgari, erau aşezaţi atât în oraşe, mai ales în Bucureşti şi Târgovişte, cât şi la sate, şi aveau legături de rudenie în sânul populaţiei săteşti şi orăşeneşti locale. Mişcarea lor s-a împletit nu numai cu ridicarea roşilor, darabanilor şi lefegiilor pământeni, dar şi cu o răscoală ţărănească şi orăşenească.

Istoricii burghezi au văzut în „răscoala seimenilor” o mişcare a mercenarilor străini, înfumuraţi de izbânda de la Finta şi aflaţi în slujba unor interese personale (ambiţia lui Constantin Şerban sau a lui Gheorghe Rakoczi). Nici un isteric vechi nu a subliniat însă încercarea boierilor de a transforma seimenii şi alte cete militare în ţărani dependenţi supuşi la clacă pe moşiile lor. Seimenii srau aşezaţi în mare parte pe domeniile feudale, boiereşti şi mănăstireşti şi, ca oşteni, erau scutiţi de dări şi de clacă pentru stăpânii moşiilor pe care şedeau. Dacă această oaste era desfiinţată şi se luau armele seimenilor şi ale darabanilor. A urmau să cadă în rândurile rumânilor. Încă din vremea primelor mişcări, înainte de moartea lui Matei Basarab, bătrânul domn vorbea de desfiinţarea „tagmei” seimenilor cu ajutorul tătarilor.

Un observator contemporan al evenimentelor arată că seimenii şi darabanii aşezaţi pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti deveniseră cu vremea, „întocmai ca ceilalţi rumâni, supuşi şi iobagi”; când li se ceru să plătească şi birul, ei se răsculară. De asemenea, cronicarul ardelean Georg Kraus spune că, din îndemnul boierilor, Constantin Şerban (1654-1658), urmaşul în domnie al lui Matei Basarab, a făcut birnici pe seimeni şi pe roşii şi a vrut să le desfiinţeze privilegiile (scutirile); atunci ei s-au răsculat. Asuprirea a venit din partea boierilor, care căutau noi braţe de muncă. Rumânii s-au alăturat şi ei mişcării seimenilor, care urmăreau păstrarea vechilor lor privilegii. Ei aveau interese deosebite de ale oştenilor, luptând împotriva aservirii lor de veacuri, împotriva întregii orânduiri feudale.

Mişcarea seimenilor a început în Ţara Românească puţin înainte de moartea lui Matei Basarab. Cronica ţării, scrisă în spirit boieresc, spune că seimenii sârbi (nume care însemna atunci şi bulgari) s-au răsculat împreună cu darabanii şi călăraşii, slujitori români, şi cu o parte din roşii, curteni de ţară, deci o mişcare generală a oastei, pentru că erau „îndrăciţi” şi nerecunoscători faţă de domn, care-i scosese din sărăcie. Se vede bine însă că mişcarea era îndreptată împotriva boierilor; de la început au fost ucişi de către oşteni doi boieri, Ghinea vistierul şi Radu Vărzarul, mare armaş. O povestire contemporană îl arată pe Ghinea vistierul ca pe „un lup, trimiţând în toate părţile de prăda şi pre mari şi pre mici, fără nici o dreptate”. Cât priveşte pe Radu Vărzarul, el, folosindu-se de puterea sa de mare armaş, arunca amenzi pe nedrept şi săvârşea numeroase abuzuri împotriva „săracilor”. Tot atunci a fost omorât Socol din Cornăţeni, stăpân a numeroase moşii şi al multor rumâni.

Profitând de absenţa domnului, seimenii au pus mâna pe curtea domnească din Târgovişte şi i-au interzis lui Matei Basarab intrarea în reşedinţa sa, cerându-i să plece din ţară sau să se călugărească. Abia cu mari făgăduieli, domnul şi boierii izbutiră să convingă pe răsculaţi să-i lase să intre în curte. Îndată, Matei vodă a strâns pe boieri şi au hotărât împreună să aducă în ţară 30.000 de tătari ca să nimicească pe oşteni, salvând în acest chip averile boierilor de orice primejdie. Dar planul nu a putut fi. pus în aplicare, deoarece Matei Basarab a murit la 9 aprilie 1654.

Urmaşul lui, Constantin, fiul natural al lui Radu Şerban, a fost ales şi cu învoirea oştenilor, care luară parte la adunare cu strigăte şi ameninţări; cu acest prilej a fost înlăturat candidatul desemnat de Matei Basarab, marele spătar Diicu Buicescu. Noul domn cu boierii lui, pentru a împăca ţara nemulţumită de abuzurile şi apăsarea fiscală din vremea domniei precedente, a acordat o scutire generală de bir pe timp de trei luni. Cronica boierească reproduce justificarea dată acestei măsuri de însuşi Constantin Şerban: „ca să putem face bine şi ţăranilor că sunt săraci şi împresuraţi de bir şi de năpăşti”. Era deci o stare de sărăcie şi de tensiune căreia cârmuirea trebuia să-i facă faţă prin concesii, în special oştenii se bucurară de anumite scutiri: călăraşii şi dorobanţii fură scutiţi de dijmă şi de oierit. Scutirea atingea numai pe oştenii români, nu însă şi pe seimeni, pe care boierii nu renunţaseră de a-i trece în rândurile ţăranilor dependenţi. De aceea răscoala a izbucnit din nou în anul următor (1655).

Răscoala seimenilor din Moldova

Mişcarea din 1655 a început în Moldova, ceea ce arată legătura dintre luptele sociale din cele doua ţari. Aceste contacte erau mai vii în acea vreme, deoarece Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei, era nevoit să ţină cu leafă un număr mare de oşteni, de teama cazacilor. Dintre aceştia, o parte erau munteni lăsaţi de Matei Basarab protejatului său încă din vremea luptelor purtate cu Vasile Lupu. De la început au aderat la mişcare nu numai seimenii şi lefegiii veniţi din Ţara Românească, ci şi oştenii din Moldova. Răscoala a început pe străzile Iaşilor, ceea ce ne face să bănuim că nici orăşenii din capitala Moldovei nu erau străini de ea. Oştenii răsculaţi au atacat mai întâi pe mercenarii nemţi ai domnului - fireşte pentru că aceştia, bine plătiţi, formau instrumentul de apărare a domnului şi a boierilor - după care s-au îndreptat împotriva curţii domneşti.

După cum spune Miron Costin, „au stătut în mare zarve şi spaimă toată curtea şi singurii Ştefan vodă la mare spaimă”. Despre o participare a ţăranilor la răscoală nu ştim nimic, poate pentru că răscoala nu a putut să se întindă la ţară, din pricina rapidei înăbuşiri a mişcării de la Iaşi. Într-adevăr, Gheorghe Ştefan chemă la curte pe capii răscoalei, ca să trateze cu dânşii. Aceştia s-au lăsat înşelaţi, dar îndată au fost decapitaţi din porunca domnului. La vestea pieirii comandanţilor lor, răsculaţii adunaţi în faţa curţii au fost cuprinşi de panică. Folosindu-se de această turburare, oastea boierească şi curtea au atacat pe răsculaţi, care s-au risipit, luând astfel sfârşit mişcarea din Moldova.

Marea mişcare populară din 1655

Mişcarea a reizbucnit în 1655 în Ţara Românească, unde ia proporţii mult mai mari, ba a început atunci când Constantin Şerban ţinu sfat cu boierii, hotărând desfiinţarea seimenilor pentru a satisface nevoia de braţe de muncă a stăpânilor de moşii şi a obţine mărirea dărilor în folosul domniei. Domnul declară că seimenii nu mai sunt de nici un folos ţării; ei au fost necesari când s-a luptat Matei vodă cu Vasile Lupu, dar „eu acum... n-am nici un vrăjmaş”. În special în cea de-a doua sa fază din Ţara Românească, în 1655, răscoala seimenilor a fost o mare mişcare antiboierească. Seimenii, darabanii, roşii au jucat rolul principal în răscoală pentru că aveau arme de foc, dar ţăranii şi orăşenii s-au ridicat în masă alături de dânşii. Cronicarul sas Georg Kraus afirmă categoric că „cea mai mare parte a ţării s-a alipit seimenilor”. Această mărturie preţioasă vine de la un scriitor care era departe de a fi favorabil mişcărilor antifeudale.

Informaţii diplomatice contemporane din Constantinopol definesc răscoala din 1655, nu ca pe o simplă mişcare a soldaţilor mercenari, ci ca răscoala „poporului şi a soldaţilor”1. Participarea rumânilor la răscoală şi solidaritatea lor cu seimenii este dovedită de mai multe documente interne ale vremii. O poruncă domnească dată în timpul răscoalei hotărăşte să se ia măsuri împotriva rumânilor din satele mănăstirii Arnota, care uciseseră pe călugări şi jefuiseră metocurile mănăstirii. Tot în acea vreme se aduc învinuiri căpitanului de slujitori Lepădat, de la Imoasa, tot în Oltenia, că a ajutat pe rumânii din Corcova să se dezrobească, fără voia stăpânului lor, de jugul rumâniei. Printre răsculaţi se aflau de asemenea numeroşi meşteşugari din Bucureşti, săbieri, armurieri, tabaci, cizmari, cojocari etc.

Cronica ţării pune în lumină caracterul antiboieresc al mişcării, amintind că răsculaţii „făr nici o milostivire abătură... În boiari”, pentru că aceştia „au sfătuit pre Costandin vodă să scoată pre siimeni” (adică să desfiinţeze pe seimeni trecându-i în rândul birnicilor). Cronicarul moldovean Miron Costin, povestind evenimentele din Ţara Românească, întrebuinţează aproape aceleaşi cuvinte ca şi cronicarul muntean: „S-au rădicat săimenii cu dărăbanţii şi toţi, preste toată ţara lor şi au abătut la casele boiereşti, cu arme fărămându-i”. O boieroaică, Ilina a lui Stroe Leurdeanu, care fugise în Transilvania de teama răscoalei, vorbeşte de mişcarea „dorobanilor şi a seimenilor, carii se-au rădicat asupra a tot neamul boerescu cu mare vrăjmăşie”.

Mişcarea nu se mărgineşte la oraşul Bucureşti, ci se întinde şi în ţară. Într-adevăr, seimenii împrcmă cu celelalte cete ostăşeşti, uniţi cu ţăranii, atacă în toată Ţara Românească moşiile boiereşti şi mănăstireşti. Înşişi boierii refugiaţi în Transilvania se plângeau principelui Gheorghe Rakoczi, că răsculaţii „începură a ne jâcui şi a ne prăda casele şi bucatele şi avuţiile noastre, păn intrară şi cu sabia în noi”. Faptul că Letopiseţul cantacuzinesc relevă cu mare lux de amănunte jefuirea bisericilor, lovirea preoţilor, luarea odoarelor scumpe, arată că mişcarea era îndreptată deopotrivă şi împotriva bisericii feudale, bogate, asupritoare de şerbi.

A fost atunci un măcel al boierilor mari din Ţara Românească. Lista celor ucişi, dată de cronică, arată că în primul rând au pierit boierii cei mai bogaţi, deţinători ai dregătoriilor şi stăpâni a nenumărate moşii, pe care se întemeiase lunga domnie a lui Matei Basarab. Între aceştia se aflau Ghiorma, marele ban, Papa Brâncoveanu, postelnic, rudă cu Matei Basarab, Drăghici Grecianu, marele vistiernic, Cârstea Cornăţeanu, fiul lui Socol, care fusese ucis de seimeni în anul precedent, şi alţii. Alături de boieri au fost ucişi şi un număr de negustori dintre cei mai bogaţi, din oraşe: „câţi ştiia ei (răsculaţii) că să biruesc (s-au îmbogăţit) şi au bucate (avere)”. Lupta antifeudală s-a împletit odată mai mult cu lupta antiotomană. Răscoala nu numai că a paralizat încasarea dărilor destinate satisfacerii obligaţiilor faţă de Poartă, dar încă de la început se semnalează şi atacuri directe împotriva reprezentanţilor Imperiului Otoman. Într-o scrisoare a lui Gheorghe Rakoczi al II-lea, se arată că mulţi „turci au fost tăiaţi de către lotri”.

Această atitudine, ca şi primejdia în care se afla dominaţia otomană asupra Ţării Româneşti prin atacurile masive suferite de boierime, principalul său sprijin intern, au provocat temeri grave Porţii, după cum rezultă din corespondenţi dintre paşa de Silistra şi Gheorghe Rakoczi al II-lea. Planul de înăbuşire a răscoale, întocmit de acest înalt dregător otoman arată de asemenea amploarea mijloacele: socotite necesare de către Imperiu pentru a restabili vechea ordine social-poâiticâ. Asupra răsculaţilor urmau să fie concentrate forţe însemnate venind din toare părţile: Gheorghe Rakoczi al II-lea din Transilvania, Gheorghe Ştefan cu ajutoare tătăreşti, din Moldova, paşa de Silistra şi paşa de Timişoara. Răspunsul pe care-l vor da principele Transilvaniei şi domnul Moldovei va exprima în acelaşi timt şi solidaritatea cu Imperiul Otoman în faţa primejdiei de răsturnare socială, care se putea extinde asupra propriilor ţări.

Răsculaţii la rândul lor au căutat ajutor în afară. Încă din mai, Gheorghe Ştefan informa pe principele Transilvaniei că seimenii trimiseseră o solie k Bogdan Hmelniţki. Potrivit informaţiilor căpătate de domnul Moldovei, oştenii răsculaţi ceruseră ajutorul hatmanului cazacilor; ei îi ofereau în acelaşi timp să treacă de partea sa, în număr de 12.000 şi luând cu sine şi armele de foc ale voevodului Ţării Româneşti. Angajat în luptele cu polonii şi încă în conflict cu Gheorghe Ştefan, Bogdan Hmelniţki nu a putut să răspundă nici uneia dintre propuneri. Numeroase mărturii contemporane confirmă atât legăturile stabilite între răsculaţi şi cazaci, cât şi interesul cercurilor căzăceşti faţă de evenimentele din Ţara Românească. Până târziu, după înăbuşirea răscoalei, în rândurile populaţiei din Moldova şi mai ales din Ţara Românească persistă zvonul unei apropiate veniri a oastei căzăceşti în ajutorul răsculaţilor.

La început domnul Ţării Româneşti, Constantin Şerban, lipsit de mijloacele de forţă necesare pentru a pune capăt răscoalei, şi în fapt prizonier al seimenilor, face un joc dublu, rămânând în mijlocul seimenilor, de partea cărora se arăta a fi, dar trimiţând în acelaşi timp pe ascuns cereri de ajutor în Moldova şi Transilvania. Chiar după fuga lui Constantin Şerban la paşa de Silistra, un număr de mari boieri se aflau în tabăra răsculaţilor, scontând să folosească această ridicare în scopuri proprii. După fuga lui Constantin Şerban, seimenii şi darabanii aleg domn pe un boier mare, Hrizea (zis Hrizică), fost mare spătar.

O parte dintre boieri fugiseră la turci, cei mai mulţi însă în Transilvania, unde solicitară intervenţia lui Gheorghe Rakoczi al II-lea. La 20 mai 1655, mitropolitul, principalii boieri şi roşii de ţară, câţi rămăseseră de partea boierilor, cer principelui Transilvaniei sâ treacă cu oastea lui peste munţi. Se face deci apel la solidaritatea de clasă a stăpânilor şi Gheorghe Rakoczi, care urmărise cu stăruinţă desfăşurarea mişcării încă de la începutul ei, luând chiar măsuri în vederea unei intervenţii, s-a grăbit să acorde sprijinul său, în primul rând de teamă că mişcarea ar putea să se întindă şi în ţara lui. El numea pe răsculaţii din Ţara Românească într-o cuvântare a sa, catilinari (după şeful răscoalei romane împotriva senatorilor). „E neapărată nevoie - scria principele Transilvaniei - să veghem asupra gloatei obraznice aţâţate”.

Gheorghe Rakoczi cu oastea ardeleană se îndreaptă spre Ţara Românească, cu intenţia de a străbate munţii pe la Bran, dar detaşamente de seimeni, sprijinite de ţărani, atacă convoiul capturând 40 de care cu muniţii şi alimente şi silindu-l pe principe să renunţe la itinerariul fixat. El intră în Ţara Românească prin pasul Buzăului, nădăjduind să facă joncţiunea cu trupele lui Gheorghe Ştefan înainte de bătălie. Seimenii însă, prin tratative, reuşesc să întârzie înaintarea acestuia. În ziua de 26 iunie, la Şoplea, avangarda transilvăneană este atacată de seimeni. Cu toată superioritatea numerică a oştirii lui Gheorghe Rakoczi al II-lea, care se ridica la cel puţin 30.000 de oameni, răsculaţii au izbutit să păstreze un timp iniţiativa pe câmpul de luptă. Lipsiţi de cavalerie suficientă şi de sprijinul de foc al artileriei, trădaţi în timpul luptei de unii căpitani, seimenii au fost în cele din urmă înfrânţi.

După lupta de la Şoplea, Gheorghe Ştefan, venit şi el cu trupe din Moldova, şi Constantin Şerban se unesc cu principele Transilvaniei; astfel, cei trei domni întăresc alianţa dintre ei. Boierimea, care tremurase de spaimă, se răzbună cumplit împotriva răsculaţilor; s-au produs adevărate masacre, trageri în ţeapă, decapitări în masă. Totuşi răscoala nu a putut fi definitiv înăbuşită; de aceea un corp de oaste ardelenesc a rămas pe lângă domn şi după plecarea din ţară a principelui Transilvaniei. Rezistenţe locale au continuat în numeroase părţi, în prima jumătate a lunii iulie, s-au dat lupte cu răsculaţii la Gherghiţa, Ploieşti, Daia şi în împrejurimile Bucureştilor. Un centru de rezistenţă a fost şi la Craiova, unde s-au adunat forţe ale răsculaţilor.

Izvoarele vorbesc de asemenea despre ajutorul dat seimenilor de către băiaşi (mineri). Comandantul transilvănean Ioan Boros îl informa pe Rakoczi că „locuitorii ţării, iobăgimea” sprijină cetele de răsculaţi şi se retrag cu ei spre bălţile Dunării. Hrizea, domnul răsculaţilor, care se refugiase în raiaua Brăilei, a fost prins şi adus la Târgovişte. Boros notează cu acest prilej: „Când a ieşit din curte, îl plângeau oamenii, se plecau înaintea lui şi-l sărutau. Bine că l-a prins paşa şi l-a trimis în mâinile noastre, căci zău că toată ţara s-ar fi sculat pe lângă dânsul şi l-ar fi privit ca pe voievodul ei, şi ar fi şi murit lângă el”. Hrizea fu dus la Alba Iulia, dar mai târziu a evadat şi s-a întors în ţară unde a fost ucis.

În prima jumătate a lunii august, au izbucnit noi turburări la Bucureşti, unde potrivit informaţiilor aceluiaşi Boros, se adunaseră 2.000 de răsculaţi, în Transilvania, se vorbea de necesitatea unei noi intervenţii. Se dau lupte cu răsculaţii, care sunt urmăriţi spre Călugăreni şi Roşiorii de Vede. Forţele răzleţite ale seimenilor nu au mai putut continua mult timp rezistenţa. În septembrie, intensitatea mişcării a început să scadă, fără a fi însă nici de data aceasta complet lichidată. Ea a continuat şi în anul următor, ceea ce a silit pe Constantin vodă să ţie pe lângă dânsul trupe ardelene, care avură ciocniri cu răsculaţii în diferite părţi ale ţării, până la înăbuşirea ultimelor rezistenţe.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …