Marea invazie tătară din 1241 în Europa centrală şi de sud-est

După ocuparea, în decembrie 1240, a celui mai important oraş rusesc de atunci, Kievul, şi a întregului cnezat, în ianuarie 1241 sunt cotropite de mongoli Volânia şi Haliciul. Tătarii silesc apoi populaţia din „ţara Bolohov” la colaborare, după cum spune letopiseţul de la mănăstirea Ipatie. Subotai nu întârzie să-şi concentreze armata - apreciată de contemporani la peste 200.000 de oameni - în Halici, pentru a porni spre noi cuceriri, împărţiţi în mai multe corpuri de oaste, tătarii încep atacul simultan în direcţii diferite. Ei aplicau un sistem de învăluire a duşmanului, cu scopul de a face imposibilă primirea unor eventuale ajutoare. O armată străbate Polonia, de la răsărit spre apus, în lunile februarie şi martie, trecând-o prin foc şi sabie de la un capăt la altul.

După ce înving la Lignitz, la 9 aprilie, armatele de cavaleri poloni, silezieni, moravi şi teutoni, comandate de ducele Henric de Silezia, armatele mongole se despart din nou: unele continuă înaintarea în direcţia apuseană - în urmărirea oştirii lui Venceslav, regele Boemiei, care întârziase la lupta de la Lignitz - pentru ca apoi să se îndrepte spre sud, traversând Boemia, spre a ajunge la Buda, către care pornise direct de la Lignitz, traversând Moravia, o altă armată. Oastea comandată personal de Batu şi de Subotai se îndreaptă direct spre Ungaria, pe drumul cel mai scurt din Halici, ajungând la Buda la începutul lunii martie.

Armata a treia, sub comanda lui Kadan, se îndreaptă spre sud-est. După ce devastează partea nordică a Moldovei, pe la sfârşitul lunii martie, pătrunde, prin nord, în Transilvania, distrugând tot ce întâlneşte în cale, mai ales aşezările mai mari, întărite sau neîntărite: Rodna (31 martie) - după o încercare nereuşită a minerilor de acolo de a li se împotrivi şi care au fost siliţi apoi să-i însoţească şi să le servească drept călăuze-Bistriţa (22 aprilie), Dejul, Clujul, Oradea etc., trecând apoi în Ungaria, unde se întâlneşte cu celelalte armate sosite acolo. În sfârşit, o altă armată se îndreaptă spre sud, pătrunzând în Moldova, pe care o străbate de la nord la sud. Distrugând totul în calea lor, învingând o încercare de împotrivire, tătarii ajung în episcopia cumanilor, în sudul Moldovei, care este devastată cu totul, după mărturia canonicului de la Oradea Rogerius.

După un scurt popas în sudul Moldovei, această armată străbate prin pasul Oituzului, pentru a pătrunde în Transilvania. Potrivit unei informaţii a cronicarilor Ioan de Ypres şi Marino Sanudo cel Bătrân, românii şi secuii au întărit paza trecătorilor carpatice, încercând să oprească armata tătară. Încercarea nereuşind, tătarii pătrund în Transilvania, înving pe saşi şi înaintează în Ţara Bârsei, ocupând Braşovul (31 martie). După o ciocnire cu armata voievodului Transilvaniei, care a încercat şi el, fără succes, să li se opună, tătarii îşi continuă înaintarea, devastând ţinuturi şi ocupând cetăţile şi oraşele întâlnite în cale: Sibiul (11 aprilie), Alba Iulia, Sebeşul, Orăştia, Aradul etc., pentru a trece apoi Tisa şi a se îndrepta spre Buda.

Din această armată se desprinde o coloană care trece munţii pe drumul „românilor negri” (Karaoulag). Potrivit cronicii persane bine informate, din primii ani ai secolului al XIV-lea, scrisă de Raşid-ed-Din, românii care au încercat să oprească înaintarea tătarilor au fost învinşi, iar năvălitorii şi-au putut continua înaintarea până la hotarele lui „Mishelav”. Din felul cum este relatat acest episod de cronica persană se poate înţelege că este vorba fie de românii din sudul Transilvaniei, fie de cei din sudul Carpaţilor.

Faptul că sunt numiţi români negri ne face să înclinăm spre a doua ipoteză, căci epitetul de negri dat românilor trebuie pus în legătură cu Cumania Neagră, adică cu teritoriul de la sud de Carpaţi. De altfel, izvoarele orientale vor numi şi mai târziu Ţara Românească ţara românilor negii (Kara Iflak). După aceste victorii, tătarii, străbătând Banatul, trec râul Tisa şi se îndreaptă spre acelaşi punct, capitala Ungariei.

După cum arată Rogerius, martor ocular al evenimentelor, puterea de rezistenţă a regatului feudal maghiar era cu totul slăbită, datorită contradicţiilor dintre rege şi marea nobilime, nemulţumită de politica lui Bela al IV-lea, care a încercat să-i îngrădească privilegiile şi posibilităţile de a-şi spori moşiile. Aşezarea cumanilor în Ungaria a stârnit şi mai mult duşmănia nobilimii faţă de rege. Ajutoarele solicitate papei şi împăratului romano-german au rămas fără răspuns, deoarece între papalitate - reprezentată de Grigore al IX-lea - şi Imperiul romano-german - reprezentat de Frederic al II-lea - se desfăşura un război pentru supremaţie în Europa.

În aceste împrejurări, armatele mongole, sub comanda supremă a lui Batu şi Subotai, întrebuinţând tactica obişnuită - simularea retragerii dezorganizate - au atras armatele regelui maghiar pe râuleţul Sajo, un afluent pe dreapta al Tisei. Aici, la localitatea Mohi, la 11 aprilie 1241, armata maghiară a suferit o înfrângere totală; regele Bela de-abia şi-a putut salva viaţa din acest dezastru. Nobilimea mare, în loc să se grăbească spre locul luptei pentru a încerca salvarea ţării, dorea înfrângerea armatei regelui şi chiar moartea acestuia, pentru a înlătura orice piedică din calea realizării scopurilor sale; de aceea, unii nobili refuză să-şi ducă oastea pe câmpul de luptă, alţii întârzie în mod voit sosirea, aşteptând nepăsători, şi unii şi alţii, dezastrul.

După cum ne informează letopiseţul rusesc numit Voskresenskaia, o parte a mongolilor - care urmăreau pe regele fugar Bela - ajungând la Dunăre, au avut război cu românii (volohii). Această ştire e deosebit de preţioasă, deoarece atestă şi ea lupta românilor cu tătarii. Izvorul rusesc nu precizează locul de pe Dunăre unde a avut loc lupta, dar armata pomenită trebuie să fi fost dintr-un voievodat românesc din părţile apusene ale Ţării Româneşti, unde existau asemenea formaţiuni politice.

În istoriografia noastră s-a purtat o lungă discuţie în legătură cu o ştire păstrată în cronica persană a lui Raşid-ed-Din, care pomeneşte o luptă a cetelor mongole conduse de Orda cu un „Bazaramban”, din ţara „Uaout”. Numeroşi istorici - începând cu Haşdeu şi Onciul, pe drumul cărora au mers apoi mulţi alţii - au identificat pe acest „Bazaramban” cu Basarab şi ţara lui cu Ţara Oltului; alţii au crezut că este vorba de banul Severinului (Zeurenban). Precizarea lui Raşid-ed-Din că Orda conducea aripa dreaptă a oastei mongole, ceea ce corespunde cu drumul armatei mongole prin Polonia, a ridicat unele îndoieli cu privire la identificarea lui „Bazaramban” cu Basatab şi ţara „Ilaout” cu Ţara Oltului.

Informaţia cronicii ruseşti „Voskresenskaia” sugerează formularea unei ipoteze verosimile. Se ştie că toate armatele mongole, orice regiuni ar fi străbătut, s-au întâlnit la Buda, colaborând la dezastrul oastei maghiare. După înfrângerea acesteia, cetele tătare şi-au continuat acţiunile în diferite părţi; unele s-au îndreptat spre apus, altele au urmărit pe regele maghiar. Este posibil ca o ceată condusă de Orda să fi sosit la Dunăre. În acest caz, ştirile cronicii ruse şi persane se referă la acelaşi eveniment şi „Bazaramban”, ca şi ţara „Ilaout”, pot fi considerate ca aparţinând istoriei României.

În acest caz, ar fi vorba de un Basarab şi de ţara Litua - adică de ţara pomenită la 1247 în diploma ioaniţilor ca având în frunte pe voievodul Litovoi - şi de un voievod român, înaintaşul celui din 1247 şi al lui Basarab, care peste câteva decenii va fi marele voievod al Ţării Româneşti. Este adevărat că ţara voievodului Litovoi nu se întindea până la Dunăre, la locul de ciocnire cu tătarii, dar cum acesta era vasal al regelui maghiar, va fi mers cu oastea sa la Dunăre, pentru a împiedica pe tătari să-l urmărească pe regele Bela. E de presupus că, dacă Litovoi avea în 1247 o oaste în stare să dea ajutor ioaniţilor, această oaste nu-i va fi lipsit nici înaintaşului său, în 1241.

O parte a tătarilor, sub conducerea lui Kadan, trece Dunărea şi săvârşeşte distrugeri în Peninsula Balcanică. În acest timp, călăreţii lui Batu fac alte incursiuni de pradă spre apus, ajungând până la Viena; după aceea se întorc, plini de prăzi, în Ungaria. Lupta popoarelor cotropite, greutatea de a organiza teritorii atât de vaste şi de a stăpâni popoarele subjugate, i-au determinat pe tătari să părăsească o parte din ţinuturile cotropite.

Armatele lui Batu traversează, la întoarcere, Transilvania, trec pe teritoriul viitoarelor state româneşti, devastând încă odată ţinuturile, satele şi oraşele întâlnite în cale. Cu acest prilej, tătarii au avut alte ciocniri cu locuitorii din ţinuturile străbătute. Cronica rimată a lui Filip Mousket conţine, pentru anul 1242, o ştire deosebit de importantă, anume că lumea a fost cuprinsă de bucurie, când „regele din ţara vlahilor” a învins pe tătari. Ştirea se poate referi atât la statul Asăneştilor, cât şi la românii din nordul Dunării; titlul de rege dat conducătorului acestora se explică prin faptul că cronicarului francez îi era familiar acest titlu, dar îi era necunoscut acela de voievod, pe care-l purtau căpeteniile formaţiunilor româneşti.

Ajunşi la Dunărea de Jos, tătarii lui Batu aşteaptă sosirea armatelor lui Kadan, care, după ce devastaseră Dalmaţia până la sud de Ragusa şi Cattaro, apoi Bosnia şi Serbia, unde locuitorii se ascunseseră în peşteri şi păduri, îşi fac apariţia pe neaşteptate în Bulgaria. După câteva înfrângeri, feudalii bulgari ce conduceau ţara în numele ţarului minor Căliman se supun năvălitorilor şi acceptă plata unui tribut.

Europa a cunoscut astfel ce însemna invazia mongolilor. Potrivit tacticii de luptă a acestora, cel dintâi şoc avea drept scop să semene panică, pentru a paraliza puterea de rezistenţă a adversarului. În timpul luptelor, tătarii foloseau o tactică superioară cavalerilor apuseni. Obişnuiţi cu acţiuni desfăşurate pe o suprafaţă foarte întinsă, mişcându-se cu o repeziciune uimitoare, cu care cavalerii în armuri grele nu se puteau măsura, tătarii puteau devasta într-o zi ţinuturi foarte întinse, pentru ca a doua zi să fie adunaţi toţi în acelaşi loc, spre a porni un nou atac nimicitor.

Ţările şi popoarele aflate în calea năvălitorilor tătari au cunoscut vremuri grele. Bunurile materiale erau devastate sau prădate, femeile tinere şi meşteşugarii erau duşi în robie, cei capabili să lupte erau obligaţi să-i însoţească în invaziile lor, iar cei ce puteau scăpa de robie siliţi să muncească, pentru a satisface nevoile noilor stăpâni.

Rogerius - care a cunoscut personal suferinţele vieţii de prizonier timp de un an şi jumătate - înfăţişează un tablou sumbru al Transilvaniei după retragerea tătarilor: drumurile şi potecile se stricaseră şi fuseseră acoperite cu totul de iarbă şi bălării; în oraşul Alba Iulia nu au rămas decât zidurile bisericilor şi caselor dărâmate, care erau stropite cu sânge; în oraşul distrus se vedeau o mulţime de cranii şi oase ale celor ucişi; într-o peşteră, la zece mile depărtare de Alba Iulia, erau adăpostiţi numeroşi bărbaţi şi femei, care se hrăneau cu pâine neagră, făcută din făină şi coajă de stejar.

Distrugerile cauzate de tătari au fost foarte mari. După cum rezultă din mărturiile păstrate de unele documente de după retragerea năvălitorilor, referitoare la Transilvania, în care se vorbeşte de uciderea a numeroşi locuitori şi de ducerea altora în robie, ţara a fost prefăcută în multe locuri într-o pustietate; clădirile au fost ruinate, moşiile devastate. Episcopia de Alba Iulia ajunsese într-o astfel de lipsă de locuitori, încât şi la 1246 se mai aflau foarte puţini oameni în oraş şi pe moşiile sale. Chiar dacă admitem că mărturiile contemporane cuprind oarecare exagerări - explicabile prin groaza ce cuprinsese Europa în faţa acestei invazii - nu se poate nega faptul că năvălirea mongolă a fost deosebit de distrugătoare.

După retragerea tătarilor din unele ţări cotropite, pe la sfârşitul anului 1242, sunt stabilite marginile apusene ale stăpânirii Hoardei de Aur: Bulgaria rămâne vasală tătarilor, feudalii mongoli amestecându-se în treburile interne ale acesteia de câte ori o cerea interesul lor; teritoriile viitoarelor state româneşti de la răsărit şi sud de Carpaţi rămân sub dominaţia tătară.

Celelalte teritorii cotropite vremelnic au fost părăsite de tătari dar ţinute necontenit sub ameninţare, deoarece invaziile se repetă mereu în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în Transilvania, Ungaria, Polonia, Lituania. Guvernarea ţinuturilor de margine a fost încredinţată puternicului feudal mongol Nogai, care stăpânea cu armata sa regiunea Mării Negre.

Check Also

Invazia hunilor

În timp ce în Europa răsăriteană şi est-centrală dominaţia gotică, stabilizata oarecum, evolua din nou …

Năvălirea tătarilor în Dacia

Năvălirea în Ungaria Tătarii sunt cel de pe urmă neam de barbari ce încheie pentru …

Dezvoltarea societăţii şi a relaţiilor internaţionale în estul şi sud-estul Europei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Istoria Europei în veacul al XVI-lea – mai ales în ce priveşte Europa Occidentală – …

Lupta împotriva tătarilor şi formarea statului feudal Moldova

În dorinţa lor de a-şi crea condiţii prielnice dezvoltării autonome, feudalii locali de pe teritoriul …

Dezvoltarea societăţii şi a raporturilor internaţionale în Europa răsăriteană şi de sud-est în secolele X-XIII

Societatea de pe teritoriul României s-a dezvoltat în strânsă legătură cu aceea din ţările vecine. …