Marea Cartă

În Evul Mediu popoarele iertau multe regilor, pentru că domnia celui mai rău rege era de preferat celei mai scurte perioade de anarhie. Ioan fără Ţară reuşi cel dintâi să-i unească pe toţi supuşii lui împotrivă-i. Prin strălucirea inteligenţei, era un adevărat Plantagenet, excelent tactician diplomatic şi militar, mare seducător de femei, bun vânător, dar crud şi josnic. Henric al II-lea şi Richard au avut grandoarea lor; Ioan n-a fost decât odios. I-a trădat pe tatăl şi pe fraţii săi.

Întreaga Europă bănuia că, din ordinul lui, a fost asasinat nepotul său, Arthur de Bretania, care i-ar fi putut disputa succesiunea. Filip August, suzeranul lui, l-a citat în faţa curţii sale, apoi, după trecerea termenelor de prezentare, l-a declarat vinovat de felonie şi decăzut din drepturi asupra tuturor fiefurilor franceze. Având astfel dreptul feudal de partea sa, Filip începu să ia înapoi de la Ioan, unul câte unul, domeniile acestuia.

Normandia fu din nou ocupată de Franţa în 1204, în ciuda unei iscusite manevre a lui Ioan fără Ţară pentru a salva Château Gaillard; în 1206 pierdu Anjou, Maine, Touraine şi Poitou. Zece ani după moartea lui Henric al II-lea, imperiul angevin aproape că nu mai exista. Rămânea Aquitania, dar avea să fie greu de păstrat, căci baronii englezi, care primiseră totdeauna să se bată pentru apărarea Normandiei, unde posedau feude, simţeau oarecare silă să urmărească în Gasconia, în slujba unui rege detestat, o aventură care pentru ei nu avea nici un sens.

În război cu regele Franţei, în relaţii proaste cu baronii englezi, Ioan fără Ţară se certă şi cu biserica. Arhiepiscopii de Canterbury îndeplinind aproape totdeauna şi funcţia de prim-miniştri ai regilor englezi, era destul de firesc ca aceştia din urmă să pretindă dreptul de a-i alege. Dar se ştie că, pe de o parte, episcopii regatului şi, pe de alta, călugării din Canterbury reclamau acelaşi drept. Sub domnia lui Ioan fără Ţară cele trei părţi făcură apel la Roma şi papa Inocenţiu al III-lea răspunse într-un fel neaşteptat, impunând regelui, călugărilor şi episcopilor propriul său candidat, pe Stefan de Langton, preot admirabil prin caracterul şi ştiinţa sa, care trăia de multă vreme la Roma.

Ioan, furios, refuză să recunoască un prelat care, spunea el, nu-i era cunoscut decât prin faptul că „trăise totdeauna printre duşmanii săi” şi luă în stăpânire bunurile arhiepiscopatului. Papa ripostă prin şirul obişnuit de sancţiuni pontificale. El lansă asupra Angliei un interdict: clopotele amuţiră, morţii rămâneau fără slujbă de înmormântare. Tulburarea credincioşilor fu mare. Instituţia regală devenise totuşi atât de puternică încât nu avu loc nici o răzmeriţă.

Un an mai târziu Inocenţiu al III-lea îl excomunică pe Ioan. Apoi îl destitui şi-l autoriză pe Filip August să pornească o cruciadă împotriva Angliei rebele. Situaţia devenea periculoasă. Galii şi scoţienii începuseră încă dinainte să se agite la frontiere. Regele cedă. Se umili în faţa legatului papal, îl primi pe Langton şi-i spuse în mod ipocrit: „Fiţi binevenit, părinte”.

Apoi, crezându-se iar călare pe situaţie, încercă să pună la cale, împreună cu contele de Flandra şi cu Otto de Brunswick, o coaliţie continentală împotriva lui Filip August. Fapt nou în istoria baronilor: aceştia refuzară să-l urmeze. Mai întâi spuseră că nu voiau să lupte sub ordinele unui rege excomunicat (nu i se acordase încă iertarea), apoi invocară sărăcia lor. Ioan trebui să amâne plecarea şi să-i susţină cu subvenţii pe aliaţii săi. Această coaliţie fu zdrobită în anul următor (1214) la Bouvines.

Bătălia de la Bouvines a constituit în acelaşi timp triumful capeţienilor (care, mulţumită ei, aveau să reuşească a unifica regatul Franţei) şi garanţia libertăţilor engleze, deoarece, dacă Ioan s-ar fi întors învingător în Anglia, în fruntea mercenarilor săi din Brabant, s-ar fi răzbunat în mod crunt împotriva seniorilor englezi pentru refuzul de a-l sluji. Nu păstra din posesiunile franceze decât Gasconia şi portul Bordeaux. Istoricii englezi socotesc bătălia de la Bouvines ca unul din evenimentele fericite din istoria Angliei, pentru că această înfrângere, nimicind prestigiul lui Ioan, a fost preludiul Marii Carte.

Un conflict între Ioan şi baroni devenise inevitabil. Baronii suportaseră despotismul lui Henric al II-lea, rege puternic, victorios şi prea respectat de popor ca să îndrăznească să i se opună. Dar de ce ar fi tolerat abuzurile unui rege înfrânt şi dispreţuit de toată lumea? În 1213, arhiepiscopul Langton, creierul conspiraţiei, suscitase un mare entuziasm adunându-i în secret pe baroni şi citindu-le vechea cartă a lui Henric I, pe care toţi o uitaseră şi care garanta respectarea drepturilor şi a cutumelor supuşilor săi.

Într-o altă întâlnire baronii au jurat pe rămăşiţele sfântului Ioan că nu vor trăi în pace cu regele decât dacă va jura să se supună acestei carte. În 1215 ei adresară lui Ioan un ultimatum şi-i trimiseră o difjidatio (neîncredere) pe care orice vasal trebuia s-o notifice suveranului nedemn înainte de a-i declara război. Regele încercă să-i atragă de partea sa pe oamenii liberi, să cheme mercenari, dar trebui să recunoască că toată ţara era împotriva lui. Locuitorii Londrei primeau cu entuziasm mica armată a baronilor. În asemenea caz, strămoşii lui Ioan ar fi apelat la fyrd. Dar situaţia se schimbase.

Reformele lui Henric al II-lea, slăbind pe nobili, îi apropiase de vasalii lor. Între domeniul feudal şi sat conflictele deveniseră mai rare. Punerea sub interdict a regatului impresionase poporul, religios din fire. Readucerea vechilor libertăţi era pe placul tuturor claselor. În zadar regele fu apucat de o furie nebună. Ce putea să facă? Capitala era în mâinile rebelilor. Încetase să funcţioneze orice fel de administraţie. În lipsa vistieriei, Ioan nu mai avea nici un fel de venit. Trebuia să cedeze. Regele acceptă să se întâlnească cu baronii pe pajiştea de la Runnymede, între Staines şi Windsor, şi aici semnă Marea Cartă.

Importanţa Marii Carte a fost când exagerată, când subestimată. Trebuie să reamintim, înainte de toate, că-i vorba de un document din 1215, adică dintr-o vreme în care ideile moderne despre libertate nici nu fuseseră concepute încă. În secolul al XIII-lea, când regele acordă unui senior privilegiul de a avea o curte de judecată sau unui oraş privilegiul de a-şi alege singur slujbaşii săi, în limbajul timpului acestea se numesc „libertăţi”.

Marea Cartă statuează în termeni generali că regele trebuie să respecte drepturile câştigate. Omul mijlociu din vremea noastră crede în progres şi pretinde reforme; pentru omul anului 1215, „epoca de aur era în trecut”. Baronii nu intenţionau să facă o lege nouă; ei cereau respectarea vechilor privilegii. Cum să-l constrângi pe rege să respecte privilegiile feudalităţii? Aceasta era pentru ei singura problemă.

Dar printr-o fericită întâmplare redactarea n-a fost făcută în această formă şi textul a îngăduit generaţiilor viitoare să citească în Marea Cartă principii mai generale: „Există legi ale statului, drepturi aparţinând comunităţii. Regele trebuie să le respecte. Dacă le violează, loialitatea încetează a fi o datorie şi supuşii au dreptul să se răscoale”. Importanţa Marii Carte constă deci mai mult în ceea ce atrage după sine decât în ceea ce este.

Pentru generaţiile următoare, ea va deveni, în sensul modern al cuvintelor, o „Cartă a libertăţilor engleze” şi fiecare rege, până în secolul al XV-lea, va trebui să jure de mai multe ori în cursul domniei sale să respecte acest text. Apoi carta va fi uitată sub domnia regilor Tudori, pentru a reapare, ca o contrapondere a dreptului divin, pe vremea lui Iacob I.

Există un alt principiu modern care s-a crezut că poate fi citit în Marea Cartă: „Nici o taxă fără reprezentare”. În realitate, baronii cereau numai ca regele, dacă voia să perceapă „ajutoare” extraordinare, neprevăzute în contractul feudal cutumier, să n-o poată face fără aprobarea Marelui Consiliu, adică a baronilor şi a marilor vasali. Dar nu scrie acolo că vilanii, pentru a fi taxaţi, ar trebui mai întâi să fie reprezentaţi.

Singurul caz prevăzut, în afară de baroni, este acela al oraşului Londra, care, declarându-se pentru răscoală, obţinea statutul de mare vasal colectiv. În sfârşit, s-a spus că Marea Cartă conţinea elementele viitoarei legi cu privire la Habeas corpus. Textul este următorul: „Nici un om liber nu va fi închis sau expulzat, sau nimicit în vreun fel, fără a fi judecat în mod legal de egalii săi, potrivit legilor ţării”.

Acest text, de o importanţă foarte limitată în spiritul baronilor adunaţi la Runnymede, care înţelegeau numai că un senior nu putea fi judecat decât de egalii săi sau un om liber de către alţi oameni liberi, era destinat de către cei care-l redactaseră să-i înlăture pe judecătorii regelui; dar textul acesta trebuia într-adevăr să proteguiască naţiunea engleză în ziua în care vilanii vor fi devenit ei înşişi oameni liberi. Un comitet de 25 de membri, toţi baroni, afară de unul, primarul Londrei, era însărcinat să judece plângerile împotriva coroanei. Regele trebuia să ordone supuşilor săi să jure că vor da ascultare acestor 25 şi, dacă el însuşi refuza să dea urmare avizului acestui comitet, baronii erau în drept să ia armele împotriva lui.

Se vede că, dacă Marea Cartă nu este documentul modern pe care unii crezuseră odinioară a-l descoperi într-însa, ea marchează totuşi sfârşitul perioadei anglo-normande a monarhiei necontrolate. Dacă fiii lui Henric al II-lea ar fi avut geniul tatălui lor şi dacă baronii n-ar fi constituit forţa armată cea mai puternică a regatului, Anglia ar fi putut fi guvernată începând din secolul al XIII-lea de un monarh absolut şi nerăspunzător faţă de nimeni. Marea Cartă reînsufleţeşte concepţia feudală despre o monarhie limitată. Constituţia engleză este „fiica feudalismului şi a Common Law-ului”.

Feudalitatea îi aduce ideea cutumelor, a drepturilor câştigate, care trebuie respectate; Commom-Law, răspândit de judecătorii lui Henric al II-lea, uneşte naţiunea în respectul faţă de anumite reguli protectoare care sunt deasupra regelui însuşi. Dar în 1215 aceste idei, pentru noi destul de clare, sunt inaccesibile maselor. Marea Cartă a fost un document atât de puţin popular încât nici nu a fost tradusă în engleză înainte de secolul al XVI-lea.

Regele Ioan abia semnase Carta că nu se mai gândea decât cum să scape de ea. Furia sa fu atât de violentă încât se zvârcolea pe jos muşcând bucăţi de lemn. „Mi-au dat 25 de supraregi!”, striga el. Apoi, revenind la diplomaţia sa perfidă şi suplă, se adresă papei Inocenţiu al III-lea, cu care se împăcase, cerându-i să-l dezlege de jurământul de a respecta blestemata Cartă. Papa, indignat de revolta armată pe care o inspirase arhiepiscopul ales de el, excomunică pe orăşenii din Londra. Aceştia, potrivit sfatului lui Langton, puseră să sune clopotele şi să se celebreze liturghia ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Autoritatea papalităţii asupra Angliei, aflată la prea mare distanţă, începea să devină şubredă. Filip August, care ţinea cu tot atâta ardoare ca şi Wilhelm Cuceritorul să dea ambiţiilor sale o mască legală, profită de împrejurări pentru a încerca să proclame ca rege al Angliei pe fiul său Ludovic, căsătorit cu o nepoată a lui Ioan fără Ţară. Ioan, spunea el, a fost condamnat la moarte pentru asasinarea nepotului său Arthur de Britania.

A pierdut deci drepturile sale asupra coroanei şi, deoarece sentinţa a fost pronunţată înainte de a se fi născut fiul său, moştenitorul legitim al tronului Angliei era Ludovic al Franţei. Ludovic debarcă în 1216 în Kent şi, susţinut de numeroşi baroni englezi, îl alungă pe rege. Soarta îşi luă sarcina să pună ea capăt acestei drame. Ioan fără Ţară muri la 19 octombrie 1216, în urma unei indigestii pricinuită de un exces de piersici şi de cidru nou.