Marea Britanie după cel de-Al Doilea Război Mondial

Meritul Americii şi al Rusiei - precum şi al Europei rezistente - în obţinerea victoriei comune era incontestabil; însă Angliei îi revenea gloria de a fi luptat singură în acea vreme ce părea lipsită de speranţă şi de a fi transformat momentele ei cele mai tragice în apogeul existenţei ei. Ea reuşise să iasă victorioasă din acest conflict, cu o întemeiată mândrie, dar acum era epuizată.

Pentru a câştiga acest război, ea dăduse tot ce avea mai bun; starea ei de spirit se îmbogăţise, dar din punct de vedere financiar şi material era sfârşită. Poporul se obişnuise cu toate privaţiunile pe care înainte de război nu le-ar fi suportat niciodată. Clasele sociale cele mai puţin favorizate constataseră că supravegherea şi raţionalizările impuneau în mod natural o anumită egalitate economică. În timpul războiului, fusese necesară satisfacerea nevoilor esenţiale ale întregii populaţii, înainte de a le permite privilegiaţilor să se bucure de avantaje.

Britanicii se familiarizaseră astfel cu ideea necesităţii unei puteri minime de cumpărare pe care Statul avea datoria s-o menţină. Funcţiile Statului se extinseseră mult, de asemenea, în domeniul controlului tuturor ramurilor industriei astfel încât, printr-un proces logic, în rândul maselor se răspândise convingerea că o anume formă de socialism, adaptată tradiţiilor naţiunii, ar putea, chiar şi în timp de pace, să asigure un plus de justiţie socială. De aici a venit victoria partidului laburist în primele alegeri de după sfârşitul războiului (1945).

Domnul Attlee l-a înlocuit pe Winston Churchill în postul de prim-ministru. Churchill îşi îndeplinise misiunea - câştigase războiul; însă ţara sa nu-i mai încredinţa şi organizarea în timp de pace. În Franţa, Clemenceau trăise odinioară aceeaşi dramă. Clement Attlee era un parlamentar cu o vastă experienţă, un om de stat moderat, conciliant, care a reuşit să menţină unitatea naţiunii luând măsuri de socializare. În ceea ce priveşte prelungirea raţionalizării şi eliminarea şomajului, el avea să se lovească de o opoziţie slabă.

Cancelarul său din eşichier, sir Stafford Cripps, a impus ţării un regim de austeritate. Englezii înţelegeau importanţa extraordinară pe care o reprezenta, pentru toate clasele sociale, protejarea monedei proprii. Ei dăduseră întotdeauna dovadă de un simţ civic deosebit în asumarea responsabilităţilor, în cazurile în care împrejurările impuneau sacrificii colective. Timp de câţiva ani, şi-au făcut o datorie nobilă şi amară din a suporta privaţiuni în interesul naţiunii.

Naţionalizarea industriei a fost discutată mai îndelung. Căile Ferate, aflate în exploatarea Statului în timpul primului război mondial, fuseseră regrupate pe plan financiar şi transformate în întreprindere particulară în 1921. Laburiştii au plasat naţionalizarea pe primul plan în programul partidului lor. Încă de la venirea lor la putere, au dat un gaj al intenţiilor lor prin naţionalizarea Băncii Angliei (1946), deşi aceasta nu a fost altceva decât o formalitate, politica Băncii fiind dirijată demult de către Trezorerie. A urmat industria cărbunelui.

La 1 ianuarie 1947, a fost stabilită o administrare naţională a zăcămintelor de cărbune şi toate minele au devenit proprietatea statului. Administraţii similare au fost create pentru transportul rutier şi cel de cale ferată, pentru gaz, electricitate şi aviaţia civilă. Radio-ul fusese încredinţat de mai mult timp unui organism independent, BBC (British Broadcasting Corporation), liber să-şi stabilească programul, dar supus controlului Parlamentului. Începând cu 1950, 22,5% din muncitorii britanici erau angajaţi în uzine naţionalizate.

Partidul laburist îşi propunea, de asemenea, să socializeze industria fierului şi a oţelului. Însă trebuia să ia puterea înainte de a iniţia realizarea acestui proiect. În pofida restricţiilor, nevoile ţării după război erau atât de mari, încât balanţa economică rămânea defavorabilă. În 1949, rezervele în aur şi în dolari se micşoraseră într-atât, încât a fost necesară devalorizarea lirei care a scăzut astfel de la 4,03 dolari, la 2,80. Această măsură a fost dureroasă, dar a dat rezultate bune, pentru că în 1950 rezervele s-au dublat.

Imperiul punea probleme de cea mai mare gravitate, însuşi conceptul de imperiu, atât de scump lui Disraeli, reginei Victoria şi lui Rudyard Kipling, nu mai era în mod universal acceptat. În timpul războiului, naţiunile din Comunitatea britanică dăduseră dovadă de o solidaritate extraordinară; dominioanele cu populaţie anglo-saxonă susţinuseră Marea Britanie cu fervoare şi afecţiune. Dar în Africa de Sud, unde se amestecau diverse rase, se dezvolta un naţionalism local şi India refuza să mai accepte pentru mult timp o administraţie britanică.

Marea Britanie a decis să taie legăturile care, oricum, nu mai puteau fi păstrate. Ea a luat hotărârea de a retrage din India atât trupele, cât şi administraţia civilă. Ultimul vicerege, lordul Louis Mountbatten, a dat dovadă de tact şi demnitate în perioada în care s-a făcut transmiterea puterii. La 15 august 1947, India s-a împărţit în două state independente şi suverane: Pakistanul şi Uniunea Indiei care au devenit fiecare în parte, membre ale Comunităţii britanice. Poziţia economică a Angliei în India a rămas foarte puternică.

Limba engleză avea să mai aibă statut de limbă oficială pe acelaşi plan cu limbile locale încă 15 ani. În 1948, Ceylon a devenit la rândul său Dominion, iar Marea Britanie a renunţat la protectoratul său asupra Palestinei. În 1949, Irlanda (Eire) a părăsit Comunitatea, a încetat recunoaşterea suzeranităţii Coroanei şi a devenit republică independentă. În acest timp, Anglia îşi retrăgea treptat trupele din Egipt. A acceptat să evacueze Sudanul şi chiar Canalul de Suez, şi aceasta fără garanţii, ceea ce a constituit o imprudenţă.

Anumite Dominioane: Canada, Australia, Noua Zeelandă, fuseseră conduse spre o apropiere de Statele Unite, din motive de învecinare, solidaritate economică şi apărare naţională. Canada, având o frontieră comună cu acest vecin puternic, ajunsese cu guvernul american la mai multe înţelegeri monetare şi comerciale; Australia şi Noua Zeelandă încheiaseră cu Statele Unite acorduri pentru apărarea în Pacific. Nu se poate nega emoţia opiniei publice englezeşti în faţa acestei întăriri a legăturilor dintre Statele Unite şi naţiuni care până atunci fuseseră esenţialmente britanice.

În plan general, relaţiile anglo-americane au trecut, în anii care au urmat după război, printr-o perioadă dificilă. Această situaţie a izvorât din două cauze principale. În primul rând, Washington-ul devenise centrul incontestabil al alianţei occidentale. Britanicii priveau acest lucru cu părere de rău; erau prea realişti ca să n-o recunoască. Ştiau foarte bine că poziţia ţării lor în lume nu putea fi menţinută pe viitor decât prin păstrarea unor relaţii bune cu Statele Unite, atât pe plan militar, cât şi economic.

 Cu toate acestea, schimbarea fusese prea rapidă ca să nu rănească conştiinţele unor englezi. Pentru mulţi dintre ei a fost un şoc să vadă că un american a fost numit amiral al Atlanticului, şi încă un şoc şi mai puternic să constate că America a preluat coordonarea politicii din Orientul Extrem şi Mijlociu. Totuşi, ei au acceptat noul echilibru de forţe, străduindu-se în anumite puncte să menţină o politică independentă în China, de exemplu, ţară în care sunt în relaţii mult mai bune cu guvernul comunist decât americanii.

În al doilea rând, mult timp Britanicii s-au temut să nu fie antrenaţi de Americani într-un al treilea război mondial. Au făcut tot ce-au putut pentru a-şi tempera partenerii. În 1950, Attlee a plecat în mare grabă la Washington pentru a-i sfătui să fie prudenţi în Coreea; mai târziu, Winston Churchill şi Anthony Eden s-au dus să discute cu Eisenhower despre situaţia Indochinei. Mai de curând, punctele de vedere ale celor două ţări au început să fie mai apropiate.

Şi asta, în parte, pentru că savanţii englezi, după muncă multă şi eficientă, au reuşit să facă din ţara lor o putere nucleară, ceea ce-i conferă guvernului un statut de mai mare notorietate şi elimină multe dintre ofensele iscate de refuzul americanilor de a-şi comunica secretele nucleare. Şi, de asemenea, pentru că progresul ruşilor în acest domeniu i-a făcut pe americani mai prudenţi.

Guvernul de la Washington e la fel de puţin dornic ca şi cel de la Londra să declanşeze o catastrofă universală. Englezii, mai înclinaţi prin natura lor spre compromisuri, rămân mult mai deschişi decât Casa Albă la găsirea unei posibilităţi de înţelegere cu ruşii şi chinezii, însă raporturile celor două mari ţări anglo-saxone sunt, în general, foarte strânse. Convingerea lor comună, că pacea în lume este dependentă de unitatea lor de acţiune, le apropie automat, în ciuda oricărui dezacord.

Atitudinea Marii Britanii faţă de Europa a dezamăgit câţiva oameni politici europeni. Ei speraseră, mai ales după declaraţiile lui Winston Churchill de la Strasbourg, că Anglia se va alătura Europei celor Şase. Fusese uitat un fapt esenţial pe care l-am amintit deseori în cursul acestei istorii, şi anume că Anglia s-a considerat întotdeauna vecină a Continentului, şi nu o parte componentă a acestuia. Este adevărat că în perioada rachetelor şi a avioanelor, Canalul Mânecii nu mai poate constitui o frontieră naturală, însă o naţiune nu-şi schimbă în timpul unei singure generaţii modul de a privi lucrurile, stabilit de-a lungul a zece secole de existenţă.

Anglia, chiar dacă a încetat să mai fie o insulă, este în continuare o ţară insulară. În plus, Marea Britanie a afirmat întotdeauna că legăturile sale cu Commonwealth-ul nu-i permite să se lege prea strâns de Europa. În ceea ce priveşte schimburile comerciale, preferinţa imperială impune o atitudine distinctă de cea a naţiunilor europene. Totuşi, constituirea unei pieţe europene de 160 milioane de cumpărători nu o poate lăsa indiferentă. Şi pentru a rezolva această situaţie, ea încearcă să găsească tot un compromis.

Din punct de vedere militar, Marea Britanie şi-a fixat cu hotărâre poziţia în tabăra occidentală. De-a lungul secolelor, ea a fost adversara celei mai mari puteri de pe Continent, aruncându-şi greutatea, în funcţie de raportul de forţe, pe unul sau altul din talerele balanţei. Această politică nu mai este posibilă acum. Nu se poate imagina, pentru mulţi ani de-aici înainte, o Germanie la fel de redutabilă ca Rusia. Anglia face parte din NATO şi acceptă chiar să menţină permanent trupe pe continentul european.

Un ambasador englez, sir Oliver Franks, încercând să definească poziţia ţării sale, a folosit următoarea comparaţie: Anumite cluburi acceptă în rândul membrilor oameni care locuiesc la ţară şi nu le pretind acestora să se supună tuturor obligaţiilor pe care le au membrii care locuiesc la oraş. Marea Britanie, spune el, ar dori să fie un membru „de la ţară” al Clubului Europei Occidentale. Ea este de acord să plătească o cotizaţie şi acceptă anumite îndatoriri limitate, dar nu vrea să devină un membru ca şi ceilalţi şi să-şi impună participarea la toate manifestările organizate de Club.

Alegerile generale din 1951 au readus la putere partidul conservator, cu Winston Churchill în funcţia de prim-ministru. Majoritatea guvernamentală era slabă (320 de conservatori, 295 de laburişti, 6 liberali). Guvernul conservator a dat dovadă de înţelepciune nerevenind asupra reformelor înfăptuite de laburişti; au renunţat pur şi simplu să continue politica de naţionalizare. A urmat o perioadă de relativă prosperitate şi de creştere a exporturilor, ceea ce a permis o uşoară slăbire a politicii de austeritate.

Dar după 15 ani de restricţii, ţara avea o dorinţă firească de a consuma mai mult. De asemenea, schimbarea de atitudine a populaţiei a fost puţin prea rapidă. În 1955, o nouă micşorare a rezervelor în dolari a constrâns guvernul să ia măsuri de limitare a vânzărilor pe credit şi de mărire a taxei de scont. Totuşi, în ansamblu, nu se poate spune că situaţia economică a ţării este dezastruoasă. Calitatea deosebită a produselor industriale britanice îi asigură un loc de frunte pe pieţele mondiale. La exportul de automobile în Statele Unite, Anglia se află pe locul doi, după Germania şi înaintea Franţei, care este pe locul 3.

În 1952 regele George VI a murit, după ce-şi îndeplinise cu curaj îndatoririle, până la capăt, în ciuda unei boli chinuitoare. El a rămas în amintirea tuturor ca unul dintre cei mai buni regi pe care i-a avut Anglia. I-a urmat la tron fiica sa cea mai mare, Elizabeth. Ea se căsătorise în 1947 cu Philip Mountbatten care, născut prinţ de Grecia, devenise englez prin naturalizare, apoi fusese ridicat la rangul de duce de Edinbourgh cu ocazia căsătoriei sale. El urma să joace cu demnitate rolul de prinţ consort. Cuplul regal are trei copii: prinţul Charles, născut în 1948, prinţesa Anne, născută în 1950, şi prinţul Andrew, născut în 1960.

Încoronarea tinerei Regine, la 2 iunie 1953, a fost un mare eveniment naţional, imperial şi mondial. Urmărită pe ecranele de televiziune şi de cinema de toate popoarele de pe pământ, această ceremonie a dovedit, încă o dată, prestigiul pe care Anglia îl datorează fidelităţii faţă de propriile tradiţii. Familia regală rămâne subiectul supus constant interesului, uneori jenant, al presei. Viaţa sa particulară nu este la adăpost de curiozităţile mulţimii. Naţiunea britanică vrea ca suveranul său să reprezinte modelul tuturor virtuţilor familiale şi civice. Este o exigenţă severă, dar este, în acelaşi timp, un omagiu.

În 1953, regina i-a conferit lui Winston Churchill ordinul Jartierei. El ar fi putut, dacă ar fi dorit, să devină duce de Londra şi să se retragă plin de onoruri din Camera Lorzilor. Dar nu avea nici cea mai mică dorinţă de a-şi abandona fotoliul din Camera Comunelor de unde atâta timp îşi exersase autoritatea câştigată prin serviciile de o deosebită importanţă pe care le adusese naţiunii sale.

De la revenirea lui la putere, încercase să reunească o „conferinţă la nivel înalt” cu Ruşii. Înfiorătoarea putere destructivă a armelor atomice îl făcea să se teamă, nu fără motiv, că un război s-ar putea transforma într-o sinucidere colectivă a umanităţii. Ar fi vrut ca, după ce câştigase războiul, să obţină garanţia păcii. Dar sănătatea precară şi vârsta înaintată nu i-au mai permis să rămână la putere.

După ce a primit-o pentru ultima oară pe suverană în casa sa de pe Downing Street, el a lăsat conducerea afacerilor în mâinile lui Anthony Eden, nepotul său prin alianţă. Născut în 1897, acesta devenise în 1935 ministrul afacerilor externe. Îşi dăduse demisia în 1939, în urma unei neînţelegeri cu primul ministru, Neville Chamberlain, prea devotat ideii de siguranţă colectivă, iar mai târziu revenise la Biroul de Externe. În 1955, Eden a organizat alegerile generale care i-au readus pe conservatori la putere, cu o majoritate crescută.

Situaţia internaţională era tensionată. URSS, exploatând cu abilitate conflictele din ţările arabe, încerca să le ridice împotriva Occidentului. A reuşit acest lucru în Egipt. La 2 iulie 1956, colonelul Nasser, şeful guvernului egiptean, anunţa că naţionalizează Canalul de Suez. Era o lovitură puternică dată Angliei şi Franţei. Au urmat negocieri confuze, în timpul cărora s-a încercat ajungerea la un compromis, însă acestea erau sortite eşecului:

  • din cauză că Statele Unite, crezând în posibilitatea de a mai menţine Egiptul în tabăra occidentală, nu-şi susţineau aliaţii;
  • pentru că Egiptul, sigur de sprijinul Rusiei, nu voia să facă nici o concesie.

Anglia şi Franţa au concentrat în Cipru un corp expediţionar destinat, în fapt, recuperării zonei Canalului. Operaţiunea a fost declanşată în noiembrie. În ciuda lentorii executării acesteia, ea ar fi reuşit din punct de vedere militar dacă: nu s-ar fi lovit, pe plan politic, de rezistenţa guvernului de la Washington, lucru de care nu fuseseră avertizaţi, dar pe care nici măcar nu-l bănuiseră; nu ar fi fost condamnaţi de către Naţiunile Unite pentru acest recurs la forţă; şi, mai ales, dacă nu ar fi apărut o ameninţare directă cu represalii din partea Moscovei, în Franţa, opinia publică, adusă la exasperare de Nasser, susţinea în majoritatea ei guvernul; în Anglia, dimpotrivă, nu numai opoziţia laburistă, dar şi o parte din conservatori, blamau această improvizaţie îndrăzneaţă.

În cele 12 ore care au urmat ultimatului dat de Bulganin, Anglia a decis să-şi retragă trupele. Era pentru prima oară de când se terminase războiul că un guvern englez încercase să nu ţină cont de voinţa Statelor Unite. Această lecţie, însă, avea să ducă la o apropiere mai strânsă ca niciodată între Marea Britanie şi Statele Unite. Sir Anthony Eden, care suferea de mult de o boală de ficat, şi-a dat demisia. Regina a cerut să fie chemat domnul Harold Macmillan. Acesta a câştigat strălucit alegerile din 1959. Şi, deci, partidul conservator rămânea la putere.

S-a spus deseori că în Franţa „cu cât sunt mai multe schimbări, cu atât situaţia rămâne aceeaşi”, iar în Anglia „cu cât sunt mai puţine schimbări, cu atât mai mult se schimbă situaţia”. Ceea ce e sigur e faptul că pentru un observator superficial, în Anglia schimbările sunt destul de puţine. Ea păstrează monarhia, trăsăturile aurite ale coroanei, gărzile îmbrăcate în ţinută de gală de la poarta palatului Buckingham, ceremonialul din Camera Comunelor, respectul pentru instituţiile parlamentare, judecătorii cu peruci pudrate.

Mai poţi vedea şi astăzi pe străzile Londrei numeroşi trecători cu melon şi umbrelă. Dar de îndată ce înlături această crustă subţire de lucruri statornice, descoperi că o evoluţie rapidă transformă întreaga ţară. Uniformizarea veniturilor, trăsătură generală a ţărilor occidentale după ce de-al doilea război mondial, a fost foarte însemnată în Marea Britanie. Vechea aristocraţie nu-şi mai poate permite întreţinerea castelelor şi parcurilor ce le aparţin de secole. Multe dintre aceste reşedinţe ancestrale au devenit proprietatea organizaţiei National Trust.

Altele sunt deschise pentru public, iar din taxa de intrare care este percepută sunt plătiţi paznicii şi se întreţin casele pentru a nu se distruge în timp. Impozitul pe venit, mult mai ridicat decât în Franţa, nu mai permite acel fel de viaţă pe care-l zugrăveau romancierii şi dramaturgii la începutul secolului. Majordomul elegant din piesele lui Barrie sau Galsworthy este o specie pe cale de dispariţie.

Chiar servitoarele au ajuns o raritate şi multe femei tinere din clasele de mijloc renunţă la ele; preferă să-şi facă singure menajul. Bărbaţii şi femeile se îmbracă simplu şi nepretenţios. La spectacolele teatrale nu se mai văd rochii de seară şi cravate negre, decât la reprezentaţiile de gală. Sejururile prelungite în străinătate au devenit din ce în ce mai dificil de realizat, datorită severităţii controlului vamal.

Viaţa familială a căpătat mai multă importanţă. Şi, astfel, rolul jucat de radio şi televiziune a devenit imens. Postul BBC, care este administrat admirabil, îi aduce Angliei o faimă deosebită. La presiunea publicului, guvernul a autorizat crearea unei reţele particulare de televiziune, finanţată prin publicitate. Motivul exprimat oficial pentru luarea acestei decizii este acela că, deoarece televiziunea trebuie să aibă o influenţă crescândă asupra spiritului şi opiniilor populaţiei, „ar fi o imprudenţă s-o încredinţezi în mâinile unei singure administraţii, oricât de performantă ar fi aceasta”.

Prin documentul „Television Act” din iulie 1954, se autorizează înfiinţarea unei televiziuni independente pentru o perioadă iniţială de zece ani. Televiziunea a jucat un rol foarte important în alegerile din 1955; e un fapt cert că, în viitor, farmecul personal şi vocea oamenilor de stat vor avea o valoare politică. Presa scrisă nu este mult diferită de ceea ce era între cele două războaie. Britanicii cumpără mai multe ziare decât oricare alt popor (611/1000 locuitori, faţă de 353 în Statele Unite). Un ziar de duminică, „News of the World”, deţine recordul mondial la tiraj cu 8 milioane de exemplare; dintre cotidiene, „Daily News, depăşeşte cu mult 4 milioane iar alte cinci cotidiene apar şi ele în mai mult de 1 milion de exemplare.

Şcolile publice şi universităţile au urmat tendinţa generală, deschizându-şi mai larg porţile studenţilor din toate clasele sociale. Se acordă numeroase burse, chiar şi în colegiile cele mai vechi şi cu tradiţie, şi care odinioară erau foarte selective. Dar, cu toate acestea, ele păstrează ceremonialul şi cine va vizita „All Souls” (Oxford) va regăsi aici ritualul cunoscut.

Ştiinţa are un loc important în universităţile britanice, iar activitatea din laboratoarele foarte bine dotate a fost recompensată prin acordarea de numeroase premii Nobel pentru fizică, chimie şi medicină. Bertrand Russell, matematician, logician şi filozof, a fost unul dintre gânditorii cei mai originali ai lumii moderne. Sir Alexander Fleming a dobândit celebritatea universală prin descoperirea penicilinei (1928).

Radarul a fost inventat înainte de război în Anglia. Profesorul Wilson a conceput „camera” ce-i poartă numele şi care permite urmărirea, pentru prima oară, a traiectoriilor electronilor. La începutul erei energiei atomice s-ar fi putut crede că aceasta va rămâne monopolul Statelor Unite şi al Rusie. Dar Anglia (ca şi Franţa de altfel) a avut specialişti excelenţi în fizica nucleară şi a creat un mare centru de cercetări în domeniul atomic la Harwell, în Berkshire.

Anglia a reuşit astfel să construiască bombe atomice, care au fost încercate cu succes, precum şi rachete teleghidate, însă scopul principal al reactoarelor atomice este acela de a produce energie pentru utilizarea paşnică. Resursele de cărbune ale Marii Britanii sunt departe de a fi nelimitate. Încă de acum, multe filoane sunt greu accesibile. Iar ţara nu are, ca Franţa sau Suedia, surse de energie hidro-electrică. Prin urmare, guvernul britanic a conceput cu înţelepciune un vast program de producţie atomică.

În 20 de ani, o mare parte din energia necesară ţării va trebui să fie furnizată de reactoarele nucleare. În afară de asta, savanţii englezi studiază utilizarea energiei bombei cu hidrogen (pila Zeta). Din acest moment, producţia izotopilor radioactivi devine una dintre industriile majore ale ţării, iar BOAC (transporturile aeriene) a creat avioane speciale pentru a le transporta, fără nici un risc, la extremitatea aripilor. Este extraordinar faptul că această ţară cu universităţi întemeiate încă din Evul mediu se află în avangarda descoperirilor ştiinţifice.

Orice partid care se află la putere ajunge să se distrugă. Nici guvernarea lui Macmillan nu a scăpat de acest flagel. Au fost multe cauze ale slăbirii lui progresive. Situaţia economică a Marii Britanii s-a deteriorat. Crearea în Europa Continentală a unei pieţe comune a celor şase (Franţa, Germania Federală, Italia, Benelux) a făcut ca exporturile britanice să fie mai greu de realizat. Regatul Unit a încercat să contracareze acest pericol prin constituirea unei zone de schimb liber cu alte unsprezece ţări europene cum ar fi Danemarca, Norvegia şi altele care n-au aderat la piaţa comună.

Însă rata şomajului a continuat să crească şi, împotriva dorinţei ei, Anglia a hotărât să intre în „clubul” continental al celor şase. Domnul Heath, un abil negociator, a discutat la Bruxelles condiţiile acestei adeziuni. El s-a lovit de un obstacol dificil de trecut. Marea Britanie acordă Dominioanelor sale tarife preferenţiale. Ţările europene se tem, în domeniul agriculturii, de concurenţa Canadei, Australiei, Noii Zeelande. În mod special, opoziţia Franţei a cărei agricultură este excedentară, a fost foarte puternică. Negocierile de la Bruxelles au eşuat şi prestigiul guvernului conservator a avut de suferit.

Domnul Harold Macmillan este vulnerabil în alte privinţe. Şi, în primul rând, în apărarea naţională. S-au constatat de mai multe ori scurgeri de informaţii regretabile; secrete militare au ajuns la urechile taberei adverse. Forţa nucleară de intimidare pe care Anglia încercase s-o creeze bazându-se pe sprijinul americanilor, a fost modificată considerabil de Pentagon, care interzice construirea avioanelor pe care americanii le consideră depăşite. În insulele Bahamas a avut loc o înţelegere în cursul convorbirilor Kennedy-Macmillan, dar ea pare precară şi prea puţin satisfăcătoare.

Pe de altă parte, în 1963 a izbucnit un scandal care pune în pericol atât securitatea militară, cât şi moralitatea publică. Ministrul de război, Mr. Profumo, a trebuit să recunoască, după ce la început negase, că avea aceeaşi amantă cu ataşatul naval sovietic. Şeful guvernului, care-i luase apărarea ministrului său, a reuşit să-şi dovedească în cele din urmă buna credinţă şi a obţinut simpatia Camerei Comunelor, însă poziţia sa a fost mult zdruncinată.

În clipa în care sunt scrise aceste rânduri (iunie 1963) mulţi cred că viitorul premier va fi noul lider laburist: Harold Wilson. Această pendulare ar fi conformă cu tradiţia politică a ţării. În cazul în care conservatorii ar decide să nu-şi asume riscul alegerilor anticipate, este posibil ca Macmillan să demisioneze şi să lase locul, fie lui Butler, fie lui Mamdluing, fie lordului Hailsham, dacă o nouă lege i-ar permite acestuia să iasă din Camera Pairilor.