Maitreyi, de Mircea Eliade (comentariu literar, rezumat literar)

Maitreyi, de Mircea Eliade, este un roman a cărui primă ediţie a fost publicată în 1933 la Bucureşti.

Subiectul romanului

Romanul debutează cu starea de incertitudine a personajului masculin, Allan, un englez de 24 de ani şi este scris la persoana I, pe baza însemnărilor făcute de autor în cei trei ani petrecuţi în India: „Am şovăit atâta în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi”. Îmbolnăvindu-se de friguri, inginerul englez Allan se mută în casa profesorului Narendra Sen, dar - îşi aminteşte el - „eu o întâlnisem pe Maitreyi cu cel puţin zece luni mai înainte”, mărturisindu-şi neputinţa de a retrăi aevea acum, când scrie romanul, „mirarea mea, nesiguranţa şi tulburarea celor dintâi întâlniri”.

Amintirea e vagă, o văzuse o dată într-o maşină care staţiona şi avusese atunci o tresărire ciudată: „Mi se părea urâtă - cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt”. Pielea ei era „mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară”, iar braţul gol avea o nuanţă stranie de un „galben întunecat atât de tulburător, atât de puţin feminin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeiţe sau al unei cadre decât al unei indiene”. Dialogul cu Harold, colegul său de cameră, scoate în evidenţă firea lui Allan, căruia îi plăcea să audă lumea vorbind de rău pe cei pe care îi „iubesc sau de care mă simt aproape”, întrucât astfel avea ocazia să-şi verifice „anumite procese obscure ale conştiinţei”.

Mircea Eliade

Allan, „foarte mândru de cetăţenia şi descendenţa mea continentală”, se afla la începutul carierei sale în India, ocupând diverse funcţii, mai întâi la reprezentanţa uzinelor „Noel and Noel”, apoi la o societate de canalizare a deltei, pe şantier, unde se simţea foarte bine, fiind „singurul stăpân”. Lucien Metz, un gazetar „incult şi impertinent, cu mult talent şi multă perspicacitate”, venise în India să scrie „o carte de succes, politică şi poliţistă”. Întrebându-l pe Allan despre obiceiurile şi firea bengalezilor, acesta îşi dă seama că nu cunoştea deloc viaţa interioară a femeilor indiene şi că nu le văzuse decât la cinematograf şi la recepţii, aşa că se hotărăşte să-l roage pe Narendra Sen să-i invite la ceai.

Casa inginerului este o adevărată revelaţie pentru cei doi europeni, fiind fascinaţi de „lumina filtrată prin perdele transparente ca şalurile, atât de dulci la pipăit, covoare şi sofale din lână de Kashmir, şi măsuţe cu picior asemenea unui talger de alamă bătută, pe care se aflau ceştile de ceai şi prăjiturile bengaleze”, deşi la Narendra Sen nu observase nimic deosebit de un european, acesta „joacă tenis perfect, conduce automobilul, mănâncă peşte şi carne, invită europeni la el în casă şi îi prezintă nevesti-si”.

Maitreyi i se păru „mult mai frumoasă”, fata, îmbrăcată „în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi, cusuţi în argint, cu şalul asemenea cireşelor galbene, şi buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roşii”, îi păru acum miraculoasă. Admirând vestimentaţia Maitreyiei, Lucien îşi notează detalii ale costumului, bijuteriilor şi ornamentelor specific indiene, timp în care tânăra „tremura toată, palidă, înspăimântată”.

Soţia inginerului, Srimati Devi Indira, era îmbrăcată cu „o sari albastră, cu şal albastru muiat în aur şi cu picioarele goale, tălpile şi unghiile roşite”, zâmbea întruna, fiind „atât de tânără, de proaspătă şi de timidă”, încât părea sora Maitreyiei. Chabu, cealaltă fiică, avea vreo zece-unsprezece ani, părul tuns, rochie de stambă şi faţa oacheşă, semănând cu „o ţigăncuşă”. Cele trei femei „se strânseseră una lângă alta”, temătoare şi timide, retrase, deşi inginerul încerca „zadarnic să le încurajeze”.

După un timp, Narendra Sen îl sprijină pe Allan să ocupe un post de inspector într-o zonă de junglă, o „regiune nesănătoasă şi necivilizată”, dar fascinantă pentru european, care avea sentimentul că „munca mea de construcţii ferate în junglă este mult mai eficace pentru India decât o duzină de cărţi asupra ei”. Se îmbolnăveşte de „o malarie gravă, întovărăşită de un surmenaj nervos”, este internat într-un sanatoriu din Calcutta, iar când îşi revine află că, pe lângă Harold, cel care se interesase mereu de starea sănătăţii lui era inginerul Narendra Sen, care-l şi invită să locuiască la el pe toată perioada cât va trebui să rămână în India.

Englez, venit dintr-o altă cultură şi civilizaţie, Allan se simte stingherit în casa inginerului, stă retras în bibliotecă, învaţă salutul lor tradiţional, „împreunând palmele în dreptul frunţii”, apoi încetul cu încetul, Maitreyi devine mai prietenoasă, interesându-se de obiceiurile europenilor, presupunând că în ţara lui este foarte frig, de aceea sunt aşa de albi: „Sunteţi foarte frumoşi. Şi eu aş vrea să fiu albă, nu se poate asta, nu e aşa?”.

Chabu îl roagă să-i spună o poveste despre un pom şi cu acest prilej Allan află că fata are un pom al ei, pe care îl hrăneşte în fiecare zi cu „turtă şi prăjituri, şi firimituri din tot ce mănâncă ea”. Fascinat, tânărul scrie în jurnal: „Prima discuţie cu Maitreyi. De remarcat primitivismul gândirii ei. Un copil care a cetit prea multe. Astăzi, pe terasă, o întâmplare penibilă cu povestitul. Sunt incapabil să spun poveşti; probabil, jena mea de tot ceea ce e inocent şi naiv. Revelaţia a fost Chabu, un suflet panteist. Nu face deosebirea dintre sentimentele ei şi ale obiectelor; de pildă, dă turte unui pom, pentru că ea mănâncă turte, deşi ştie că pomul nu poate mânca. Foarte interesant”.

Profesorul Narendra Sen îi povesteşte lui Allan două întâmplări care să scuze purtarea reţinută şi distantă a Maitreyiei faţă de el. Fiind la ceai la legaţia italiană, consulul a vrut să o ajute pe Maitreyi să traverseze o curte interioară şi, deoarece ploua şi nu aveau decât o singură umbrelă, a luat-o de braţ, dar fata s-a speriat în aşa hal, încât a luat-o la fugă prin ploaie, a sărit în maşină şi nu s-a oprit din plâns până acasă.

Altă dată, fiind invitaţi de o familie europeană la operă, un tânăr elegant încercase s-o ia de mână pe Maitreyi, ea a ripostat cu voce tare „Am să te bat cu papucul peste gură”, s-a stârnit panică, iar ea a întrebat candid: „Am făcut vreo greşeală de gramatică?” Cele aflate îl fac pe Allan să se întrebe „dacă fata aceasta ascunde inocenţă ori un perfect rafinament”.

O altă latură a fetei este relevată de tatăl său care, cu mândrie, îi spune lui Allan că Maitreyi scrie „poeme filozofice, care îi plac foarte mult lui Tagore”, spre dezamăgirea lui Allan care consideră că ea nu are nici un fel de experienţă de viaţă, deci poemele ei nu pot fi altceva decât manifestări infantile de răsfăţ. Ca oaspete în casa lor, Maitreyi îl socoteşte „trimis de Dumnezeu”, iar când Allan îi cere iertare, din politeţe, ea se întristează, deoarece nu înţelege cum „poate să ceară iertare un bărbat unei fete?”, mirându-se mai ales de explicaţiile tânărului că nu are importanţă dacă unul este alb, iar altul negru, dacă greşeşti ceri iertare celuilalt, indiferent de culoarea pielii.

În primele luni, Allan nu avea nici un fel de sentimente pentru Maitreyi: „Aş vrea să mărturisesc de la început şi răspicat că niciodată nu m-am gândit la dragoste în cele dintâi luni petrecute în tovărăşia Maitreyiei. Mă ispitea mai mult faptul ei, ceea ce era sigilat şi fascinant în viaţa ei”, era tulburat numai de straniul din ochii şi râsul fetei. Într-o zi, Maitreyi se oferi să-i dea lecţii de bengaleză, care aveau loc în odaia lui, deoarece Sen făcea „eforturi vizibile ca să mă împrietenească cu Maitreyi şi toleranţa excesivă adoamnei Sen mă stingherea”, Allan întrebându-se dacă nu cumva ei voiau să-l căsătorească cu fata lor, deşi era imposibil, pentru că „ei toţi şi-ar fi pierdut casta şi numele dacă ar fi îngăduit o asemenea nuntă”.

El o învăţa pe ea franţuzeşte şi lecţiile destind relaţiile dintre ei, acum Allan o vedea „mai feminină, mai a mea”. Ea scria mereu numele gurului ei, Robi Thakkur, şi acest lucru îl irita pe Allan, pentru că i se părea anormală „pasiunea ei pentru un bărbat de şaptezeci de ani” având senzaţia că îşi bate joc de el şi ou ar fi suportat acest lucru de la „o fată de şaisprezece ani, pentru care nu simţeam nici un fel de dragoste, ci numai delicii intelectuale”. Notele de jurnal din această perioadă sunt pline de incertitudini şi de autoanalize asupra sentimentelor, totul i se părea un joc, pe care eroul îl urmărea „cu multă luciditate”.

Maitreyi i se pare ciudată, „nu izbuteam să înţeleg ce taină ascunde fecioara aceasta”, întrucât ea are o vastă şi profundă cultură, atât în domeniul literaturii, cât şi al civilizaţiei indiene, subiectele expunerilor şi conferinţelor pe care fata le ţine în faţa unui auditoriu de intelectuali despre „esenţa frumosului”, stârnind un adevărat interes. Allan este invitat în carnera fetei şi este surprins de austeritatea în care locuieşte, deoarece camera avea numai un pat, un scaun şi două perne şi află cu stupoare că în pat doarme Chabu, iar Maitreyi doarme pe jos, pe o rogojină.

El este puternic impresionat şi emoţionat se simte ca în faţa „unei sfinte. Am adorat-o aproape în acea clipă”. El se simte din ce în ce mai atras de Maitrey, schimbă autografe pe care le scriu pe cărţi şi reviste, îşi povestesc istorisiri insinuante, vorbesc despre căsătoria indiană, fapte ce duc la o apropiere din ce în ce mai firească a celor doi. Tulburarea lui este alimentată de exploziile temperamentale, de relaţiile prieteneşti şi de întâmplări norocoase. Notaţiile din jurnal nu reuşesc să redea intensitatea pasiunii trăite, aşa că eroul completează idila cu experienţe rememorate.

Autenticitatea romanului este reflectată în continuare numai de citate desprinse din jurnalul în care eroul notase evenimentele acelei perioade, ocupând aproape două capitole. Tulburarea, frământările interioare ale lui Allan, în dorinţa de a înţelege exact sentimentele pe care le are pentru Maitreyi, sunt exprimate printr-o multitudine de gânduri şi interpretări ale unor gesturi, cuvinte şi atitudini. De pildă, într-o seară, pe veranda casei, un ceremonial al atingerii picioarelor goale, îi dă europeanului o emoţie deosebită, o beatitudine a simţurilor.

Deşi fata nu-i apare ca o frumuseţe perfectă („Nu are o frumuseţe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă până la răzvrătire, fermecătoare în sensul magic al cuvântului”), are asupra lui o fascinaţie tulburătoare, provocându-i insomnii („Când voi găsi liniştea, omule, Dumnezeule, prietenul meu?”). Allan se gândeşte din ce în ce mai des la căsătorie, mai ales că asistă la nunta lui Mantu, un văr al lui Sen, acesta din urmă fiindu-i şi guru.

Allan recunoaşte că „nici o femeie nu m-a tulburat atâta. Suferinţa mea senzuală e un blestem. (...) Să fie, oare, misterul trupului ei? (...) mă tulbură orice conversaţie care îmi insinuează primejdia, adică unirea mea cu Maitreyi, care se pune la cale. Ştiu că sunt în primejdia aceasta. Am atâtea probe zilnice. Doamna Sen, îndeosebi, mă covârşeşte cu simpatia-i maternă. Inginerul mă numeşte „copilul său”. (...) Seara, la masă, doamna Sen se plânge că o chem încă „doamnă”, iar nu „mamă”, cum e obiceiul în India. (...) Se fac comentarii insinuante”.

Maitreyi îl roagă s-o ajute să termine catalogul bibliotecii domnului Sen, prilej de apropouri reciproce prin titlurile volumelor pe care le înregistrau în fişe. În aceeaşi seară, Allan se duce în camera fetei şi timp de două ore s-au atins cu picioarele într-o stare „halucinant de dulce, de fierbinte, nici un trup omenesc nu se înălţase atât de departe în carnea ei”. Între cei doi se manifestă o atracţie irezistibilă, ce scapă de sub control, Maitreyi „se abandonase atât de decisiv trupului meu, încât avusei chiar o urmă de melancolie că mi se dăruise atât de repede”.

A doua zi de dimineaţă, la ora 6, cei doi se întâlnesc în bibliotecă şi Maitreyi, copleşită de vină, îi spune că e timpul să plece din casa lor şi îi povesteşte de iubirea pe care o are, de la treisprezece ani, pentru gurul ei, Robi Thakkur, relatându-i cu detalii despre cutia cu scrisorile primite de la el, din toate părţile lumii, pe unde umblase: „Cutia e de lemn parfumat şi i-a fost dată de poet acum doi ani, împreună cu o şuviţă din părul lui...”. Ea îi mărturiseşte că a fost pentru el doar „o prietenă, m-a iubit ca pe o prietenă, niciodată nu s-a gândit la altfel de dragoste, şi jocul nostru trebuia să rămână joc, fără îmbrăţişări şi fără sărut”.

Cu toate acestea, gesturile tandre continuă, Maitreyi îi dăruieşte o coroniţă de iasomie, despre care Allan află mai târziu, că este semnul logodnei, „că fecioara care dăruieşte o asemenea coroniţă unui tânăr e considerată pe veci a lui, căci schimbul acesta de flori avea valoarea unui legământ dincolo de împrejurări şi de moarte”. Ea îi oferă apoi cutiuţa dată de Tagore, mărturisind că nu l-a iubit pe el, că aceea a fost numai o rătăcire şi abia acum îşi dă seama ce este dragostea adevărată.

Allan se hotărăşte să spună părinţilor fetei despre dragostea lor şi este convins că aceştia aşteaptă ca el s-o ceară în căsătorie, dar din nou este derutat de reacţia ei, căci Maitreyi îl contrazice: „Tu nu ştii un lucru, îmi spuse. Nu ştii că noi te iubim altfel (ezită şi se corectă), ei te iubesc altfel, şi eu ar fi trebuit să te iubesc tot aşa, nu cum te iubesc acum... Trebuia să te iubesc tot timpul ca la început, ca pe un frate...”. Fata îi mărturiseşte iubirea ei, „că orice s-ar întâmpla nu te voi iubi decât pe tine, că sunt a ta. Şi într-o zi mă vei lua cu tine în ţara voastră, nu e aşa? Voi uita India atunci, vreau eu s-o uit...”.

Părinţii ei nu vor fi de acord niciodată să fie soţia lui, întrucât ei îi spuseseră: „Maitreyi, o să ai de acum un frate, pe Allan. Cată să-l iubeşti, va fi fratele tău, şi baba îl va înfia, şi la ieşirea la penste ne vom duce cu toţii în ţara lui: acolo, cu banii noştri, vom trăi ca un rajah; acolo nu e cald şi nu e revoluţie, şi albii nu sunt răi ca englezii de aici şi ne vor socoti fraţii lor...”. Cei doi trăiesc acum o adevărată poveste de dragoste, cu gesturi tandre, priviri şi sărutări furate. Maitreyi îi mărturiseşte iubirea ei pentru pomul „cu şapte frunze”, cu care se îmbrăţişa, se săruta, îi făcea versuri şi „când mă mângâia el, cu frunzele pe obraz, simţeam o fericire atât de dulce, încât îmi pierdeam răsuflarea”.

Maitreyi este o îmbinare de nevinovăţie virginală şi un rafinament de iubire pătimaşă, ce are capacitatea de a se bucura de dragostea pentru pomul ei numit „7 frunze”, îi dă lui Allan flori presate, dar şi seriozitatea de a ţine conferinţe, cu teme profunde, unui auditoriu elevat. Acestea alcătuiesc universul ei misterios şi derutant pentru europeanul Allan. Eroul este nedumerit de refuzul fetei şi gândeşte că oamenii aceştia „ascund fiecare o mitologie peste putinţă de străbătut, că ei sunt stufoşi şi adânci, complicaţi şi neînţeleşi”.

Allan se hotărăşte să treacă la hinduism, dar Maitreyi, temându-se de karma, îi dezvăluie acestuia concepţia indică despre iubire, riscând o înfruntare primejdioasă din partea întregii familii. Fiind în pericol, iubirea lor ia amploare, sunt descrise plimbări tainice prin păduri, iar Maitreyi oficiază mirifica lor logodnă, după un ceremonial sacru, ireal de frumos.

Ea îi dă lui Allan inelul de logodnă din fier şi aur, ca doi şerpi încolăciţi şi eroul primeşte botezul logodnei printr-o incantaţie mistică: „Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan şi a nimănui altuia, voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu, mă auzi, mamă pământule, tu nu mă minţi, maica mea”.

Ritualul acestei nunţi constituie poate cele mai frumoase pagini ce accentuează, în acelaşi timp, vraja de care este cuprins eroul, care, cu o luciditate a autenticităţii, este şi uşor iritat de această „mascaradă”. Întâlnirile lor devin mai dese, Maitreyi se duce noaptea în camera lui Allan, care era „fericit că păcatul n-o deprimă, că nu vine în ceasurile de dragoste cu teama că face un rău”, deşi eroul trece prin tot felul de îndoieli atât în ceea ce priveşte iubirea fetei, cât şi în privinţa propriilor sentimente.

Întâmplător, Chabu, sora mai mică a Maitreyiei, divulgă părinţilor o scenă văzută în pădure cu cei doi, fapt care determină o ruptură brutală a relaţiei dintre Allan şi familia Narendra Sen: „Dumneata eşti un străin. Eu nu te cunosc, dar dacă eşti capabil să consideri ceva sacru în viaţa dumitale, te rog să nu mai intri în casa mea, nici să încerci să vezi sau să scrii vreunui membru al familiei mele (...) îţi cunosc ingratitudinea şi ofensa pe care mi-ai adus-o”.

De aici, romanul prezintă, după povestea de iubire extatică, nefericirea profundă şi bulversantă a celor doi îndrăgostiţi. Allan se retrage în Himalaya pentru a se vindeca într-o singurătate deplină. Din octombrie până în februarie aude şi simte sufletul Maitreyiei, iar ea suportă pedepse tiranice din partea familiei, pentru că încălcase legile tradiţiei.

În numele iubirii, Maitreyi luptă cu toate mijloacele, sfârşind prin a se dărui unui vânzător de fructe, apoi „a plecat la Midnapur, să nască, chipurile în taină, dar toată lumea a aflat”. Ea speră că va fi izgonită de acasă şi va putea astfel să-l urmeze pe Allan. Dar Sen nu vrea cu nici un chip s-o alunge, deşi ea ţipă întruna: „De ce nu mă daţi la câini? De ce nu mă aruncaţi în stradă?”.

O nouă scrisoare a lui Narendra Sen pecetluieşte definitiv incompatibilitatea celor două lumi, a celor două civilizaţii şi religii, imposibilitatea căsătoriei între un alb european şi o bengaleză, în numele iubirii sublime. Scrisoarea este redactată în termeni ofensatori, „văd că procedezi ca un şarpe din iarbă, căruia, dacă nu-i striveşti capul când trebuie, se întoarce şi muşcă”.

Allan are o relaţie cu Jenia Isaac, o evreică finlandeză şi se simte dezgustat de această aventură, apoi încearcă o relaţie cu o tânără nemţoaică, Geurtie, la care se mutase „pentru că nu mai aveam ce mânca”. Plecarea din India constituie pentru el o izbăvire, având un sentiment al vinovăţiei pe care-l exprimă în cuvintele aşezate ca moto: „Îţi mai aminteşti de mine, Maitreyi şi dacă da, ai putea să mă ierţi?”.

Romanul se încheie cu un sentiment de nostalgie simţit în profunzime de Allan: „Aş vrea să văd ochii Maitreyiei”.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …