Magda Cârneci

Magda Cârneci (1 ianuarie 1956, Gârleni, judeţul Bacău) - poetă. Este fiica scriitorului Radu Cârneci.

A urmat la Bucureşti Facultatea de Istoria şi Teoria Artei din cadrul Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Debutează în 1975, în „România literară”, şi editorial în 1980, cu volumul de versuri Hipermateria, sub pseudonimul Magdalena Ghica, pe care îl va folosi, ca scriitoare, în perioada 1980-1989. A fost muzeograf la Muzeul Naţional de Artă, apoi cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei (unde a funcţionat şi ca director între 1992 şi 1994). A mai fost director al Departamentului Arte Vizuale în Ministerul Culturii (1990) şi preşedinte al Grupului pentru Dialog Social (1993).

A colaborat cu poezii la „România literară”, „Luceafărul”, „Vatra”, „Ateneu”, „Dialog”, „Contrapunct”, „Apostrof” şi, în străinătate, la „Letopis” (Iugoslavia), „Visions International” (Statele Unite), „Orte” (Elveţia), „Quadrant” (Australia), iar cu lucrări de specialitate la „Studii şi cercetări de istoria artei”, „Arta”, „Revue roumaine d’histoire de l’art”, „Viaţa românească” etc. A primit Premiul de critică de artă al revistelor „Amfiteatru” şi „Viaţa studenţească” (1978) şi Premiul de poezie al revistei „Ateneu” (1986) şi al oraşului Slobozia (1992). Unele dintre poemele sale au fost incluse în antologii ale poeziei româneşti apărute în Italia, Statele Unite, Canada şi Germania.

Volumul de debut, Hipermateria, avea să fie considerat, poate şi datorită unei riguroase conceptualizări a banalului cotidian, un fel de „program” al generaţiei optzeciste. Această poezie manifestă într-adevăr o anume agresivitate programatică în felul în care „atacă” verbal realitatea imediată, „hiperfizică”, încercând să-i exaspereze încărcătura de contingenţă brutală, irespirabilă: „Să privim realitatea în faţă / în faţa ei grasă de femeie de casă, fără pretenţii / prost îmbrăcată, mamă a zece copii (n-a avortat / niciodată), pregătind de mâncare pentru o cantină / întreagă, o armată de geniu, sub-pământean, aerian / şi terestru, ciorba de burtă, ciorba fierbinte şi grasă / în cazane de tablă. // Să-i pupăm cu curaj şi mândrie / faţa sulemenită şi rasă (are mustaţă muierea) mâncată / de coşuri şi bube, dar generoasă.” Exersarea unei astfel de priviri crude urmăreşte în fond să purifice, să despartă apele dintre poezie şi flecăreală poetică: un poem se încheie cu versul „O, generaţia mea, generaţie, de ce te ţii de palavre atât?”

Volumul următor, O tăcere asurzitoare, din 1985, este o plonjare abruptă într-un univers mai abstract, în care poezia pare că vrea să „părăsească” pământul, să lase în urmă concreteţea prea acuzată a versului, pentru a exploata conceptele şi viziunile sintetice ale unui spaţiu mintal deschis brusc către un vizionarism cosmic în emergenţă. În Haosmos (1992) - titlul reproduce imaginea-cheie a nenumărate poeme -, această deschidere vizionară se desfăşoară mai amplu, printr-o „exploatare dezmărginită” a lumii fizice, psihice şi imaginare, poezia regăsind pe de o parte concreteţea iniţială, dar păstrând şi deschiderea metafizică ulterioară.

Motoul din Roland Barthes („Să nu mai dezvălui, să nu mai interpretez, ci să prefac conştiinţa însăşi în drog şi astfel prin ea să ating viziunea şi lumea”) sugerează traseul pe care îl acoperă cartea: interferarea dinamică între mişcarea liberă, excitată de spaţiile cosmice, a halucinaţiei vizionare şi priza la existentul situat în proximitatea receptării comune: „în cele din urmă / dezordinea atinge desăvârşirea / limbile toate se dizolvă în muzica vântului / haosul atinge splendoarea / în cele din urmă dintre evoluţii vârtejuri / lumea brusc se opreşte într-o imagine / ape văzduhuri metropole rămân suspendate / universul întreg se opreşte / într-o fotografie / adâncă şi temerară // El ia fotografia umedă încă / o priveşte prelung / pe el se priveşte / şi o înghite.”

Poemele prelucrează într-un sens totalizant variabilele acestei relaţii, variantele oferite de compusul instabil şi heterotopic care este „haosmosul”. Imprevizibilă, nerepetându-se (deocamdată) de la un volum la altul, deşi obsesiile existenţiale sunt aceleaşi, ele estompându-se ori acutizându-se în funcţie de „starea” lucidităţii, poezia scrisă de Cârneci, amplă, narativă, provocatoare, poate fi definită ca o explorare paradoxală în măsura în care urmăreşte să fixeze verbal etapele succesive ale unei „înaintări iniţiatice” către un ţel mai mult decât poetic al fiinţării.

Ca istoric şi critic de artă, Cârneci s-a preocupat îndeosebi de arta românească modernă şi contemporană (Ion Ţuculescu, Lucian Grigorescu), într-o scriitură adesea eseistică. Ultimele sale lucrări se referă la statutul artelor plastice în timpul regimului comunist („discursul puterii - discursul imaginii”) şi după decembrie 1989.

Opera literară

  • Hipermateria, Bucureşti, 1980;
  • Ion Ţuculescu, Bucureşti, 1984;
  • O tăcere asurzitoare, Bucureşti, 1985;
  • Lucian Grigorescu, Bucureşti, 1989;
  • Haosmos, Bucureşti, 1992;
  • Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism, Bucureşti, 1996;
  • Minunatele ceasuri ale ducelui D’Ivry, Bucureşti, 1998;
  • Poeme-Poems, ediţie bilingvă, traducerea autoarei în colaborare cu Adam J. Sorkin, Piteşti, 1999;
  • Poeme politice, Botoşani, 2000;
  • Poetrix, Piteşti, 2002.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …