Luptele politice româneşti din 1790-1792

Importanţa luptei politice româneşti

Lupta politică românească din anii 1790-1792 se dă la nivelul raporturilor social-economice şi politice ale Transilvaniei din acest timp. Şi se dă, fireşte, la nivelul păturii de sus, al intelectualităţii poporului român care o poartă şi ai cărei exponenţi îi formulează programul. Această pătură e amestecată încă, nedefinită, nediferenţiată îndeajuns pentru a putea constitui o „clasă”. În ea se amestecă elemente „nobiliare” şi „burgheze”.

După cum şi în programul său de luptă se îmbină aspiraţii „feudale” şi „burghezo-democratice”, elemente calitative şi cantitative, tradiţionale şi progresiste. Ea nu poate fi socotită încă „burghezie”. Cu atât mai puţin nobilime feudală. Nu are o bază economică suficientă nici pentru una, nici pentru alta. Nobilii români nu sunt stăpâni de moşii feudale şi iobagi.

Nobilimea românească, câtă se ridicase, era nobilime mică, adesea numai de titlu, armalistă sau de funcţie. Titlul nobiliar fiind doar condiţia pentru intrarea în funcţii şi în viaţa publică în genere, aspiraţiile româneşti la titluri nobiliare nu mai sunt de natură „feudală”, ci mai curând de natură „burgheză”. După cum nici „burghezia” românească nu e decât sporadic burghezie propriu-zisă, purtătoare de relaţii capitaliste, de capital şi muncă salariată, ci doar preoţime, funcţionărime, ofiţerime, intelectualitate.

De fapt avem o pătură care mai mult aspiră la asemenea condiţii şi care, cum s-a mai spus, tocmai prin exerciţiul drepturilor revendicate speră să se ridice la ele sau să se pună în serviciul lor. Dacă în condiţiile sale de luptă are şi aspiraţii „feudale”, sau uzează şi de arme de luptă feudale, ascensiunea ei, politica ei naţională în genere cu adevărat trebuia să o favorizeze ideile burghezo-democratice. Ne găsim în faza incipientă a unei „burghezii” româneşti.

Programul de luptă, după cum vedem, e limitat şi el. Înainte de toate de raporturile feudale în care se mişcă şi pe care luptătorii politici români, în condiţiile date, nu puteau spera să le dizolve. În conceptul de naţiune, în revendicările lor pentru ea, exponenţii ei cuprind fără îndoială întreg poporul, drepturile naţiunii le derivă din ale obştii ţăranilor răsculaţi la 1437 şi ale altor obşti, din originile, romanitatea, vechimea întregului popor românesc.

Naţiunea o concep însă şi ei în raporturile sociale existente. Şi atitudinea lor faţă de masa poporului e luministă. Nici ei nu concep ridicarea celor de jos la exerciţiul drepturilor politice înainte de a fi luminaţi prin cultură. Nici ei nu-i cred capabili încă de a-şi judeca singuri soarta. Nu concep nici ei prin urmare lupta pentru îndreptarea sorţii celor de jos prin răzvrătirea lor. sunt luminişti, nu revoluţionari, cuceriţi acum în speţă de iozefinism.

Mărturie stau elogiile pe care le aduc împăratului textele, memoriile lor şi mai ales Supplex Libellus. Numai el a înţeles - spune textul acestuia - drepturile omului şi ale cetăţeanului, numai el a înlăturat inegalitatea şi discriminarea dintre naţiuni, numai el a deschis naţiunii române drumul spre şcoli, spre funcţii, fără deosebire de rang sau confesiune, spre egalitate, spre aceleaşi drepturi şi beneficii.

Lupta e limitată apoi de obiectivul strict constituţional pe care i l-au fixat memoriile. Ele sunt prea puţin preocupate, în consecinţă, chiar de probleme capitale ale naţiunii, de limba, de cultura naţională, necum să se ocupe de revendicările sociale ale maselor populare. Puterea politică înainte de toate, lăsând în seama ei rezolvarea celorlalte probleme. Dar şi în aceste limite, acţiunea politică românească din Transilvania e deosebit de importantă. Ridicarea naţiunii române la calitatea de naţiune politică şi reprezentarea proporţional cu numărul ei în viaţa publică trebuiau să schimbe până la urmă cu totul faţa politică a ţării.

Cetăţenia naţiunii, inclusiv a celor de rând, reprezentarea lor în congres naţional trebuia să ducă treptat spre ridicarea lor în viaţa publică, spre introducerea în programul de revendicări ale naţiunii şi de revendicări proprii, populare. S-ar fi extins cu aceasta treptat şi principiile noi ale libertăţii şi egalităţii de la raporturile dintre popoare la raporturile dintre oameni, ca să se dărâme până la urmă edificiul feudal însuşi. Cu atât mai mult, cu cât pătura de sus a românilor nu era „feudală”, stăpână de moşii şi iobagi, ca să fie direct interesată în menţinerea raporturilor feudale.

Ea se ridică obişnuit de jos, din rândurile maselor populare, se încadrează în aceste raporturi, li se adaptează mai mult din incapacitatea de a le putea dărâma. Legat de trecut prin cadrul politic şi condiţiile economice-sociale în care trebuie sase dea lupta, Supplex Libellus se îndreaptă cu faţa spre viitor: „restituirile” pe care le revendică el deschid perspective cu totul noi în viaţa politică a Transilvaniei. Dovadă neîndoielnică stă însăşi rezistenţa implacabilă a puterilor politice constituite.

Viziunile luptei politice româneşti se sprijineau pe luminism, reformism, iozefinism. Dar, iarăşi, nu adoptându-le pur şi simplu sau punându-le doar în serviciul politicii imperiale, ci adaptându-le, convertindu-le, punându-le în serviciul propriului popor. Nici luminismul, nici iozefinismul nu sunt scop în sine, ci doar mijloace pentru urmărirea propriilor aspiraţii. Şi aceste aspiraţii depăşesc mult şi reformismul iozefinist.

Reformismul lui Iosif al II-lea nu încuraja separatismele etnice, proporţionările naţionale în distribuirea puterii politice sau publice, în viziunea lui principiul egalităţii se topea în principiul unităţii imperiului; el era obsedat de unificarea, nu de accentuarea divizării lui, în principiu tocmai desfiinţase naţiunile politice şi introdusese o limbă de stat unică. Era şi mai puţin pentru sisteme politice constituţionale reprezentative - el nici nu convoca dietele - şi cu atât mai puţin pentru congrese naţionale sau reprezentări naţionale, în raport cu numărul populaţiei, în viaţa publică. Sistemul lui era doar un autocratism, un despotism luminat, o negaţie a sistemelor constituţionale sau reprezentative.

Luptătorii politici români se puteau sprijini pe el, dar nu se puteau opri la el. Aspiraţiile politice româneşti au nu numai ţeluri proprii, deosebite de ale împăratului, dar şi contrare tendinţelor imperiale. Problema poporului român ridicată în secolul al XVIII-lea de Inochentie Micu şi de continuatorii săi nu o putea rezolva reformismul absolutismului luminat; ea îl depăşea mult şi în concepţiile, şi în posibilităţile sale.

Aspiraţiile politice româneşti nu se puteau opri nici la luminism numai, trebuie să-l îmbine, să-l lărgească cu precepte democratice, cerute de ţelurile proprii. Şi această lărgire se accentuează pe măsură ce teama de revoluţie împinge despotismul imperial în reacţiunea durabilă care a urmat. Ideile politice ale lui Budai-Deleanu vor face un remarcabil salt înainte şi faţă de Supplex Libellus. Lupta devenea tot mai conştient o luptă politică proprie, pusă în serviciul poporului român, a aspiraţiilor sale de viitor.

Lupta primea un impuls puternic chiar prin temeiurile istorice-filologice pe care se aşeza. Primea un impuls puternic prin latinitatea dezvăluită de ele, care va juca un rol imens în trezirea întregului popor român la conştiinţa de sine şi va fi un puternic stimul în prefacerea lui din popor în naţiune. Se petrecea şi la noi ceea ce s-a petrecut la atâtea alte popoare, şi mai ales la popoarele supuse, asuprite, în această fază de trezire la o conştiinţă naţională: căutarea în trecut de temeiuri pentru aspiraţiile de viitor.

Trecutul îi descoperea poporului român nu numai originile romane, ci şi statul propriu, cuprinzând întreg pământul românesc, al Daciei. Vechimea, romanitatea, prioritatea, continuitatea, transformate de Inochentie Micu în arme de luptă politică, larg fundamentate acum istoric, în acest timp de formare a naţiunii, îi vor stimula conştiinţa nu numai a unităţii sale etnice, ci şi a necesităţii unităţii sale politice.

Noua ştiinţă istorică-filologică se cultiva doar cu atâta ardoare nu numai dintr-o pură pasiune pentru ştiinţă, se cultiva acum mai ales pentru valoarea ei militantă. Adevărurile dezvăluite de ea hotărau acum nu atât prin valoarea lor „ştiinţifică”, cât prin greutatea cu care puteau fi aruncate în balanţa drepturilor politice, în emulaţia pentru vechime şi calitate, pentru „superioritate” a popoarelor ţării, prin valoarea lor combativă, mobilizatoare în lupta deschisă.

Noile adevăruri istorice, argumentele trase din ele în favoarea drepturilor propriului popor, văzute cu ochii de azi, nu erau lipsite de exagerări, de naivităţi; cum n-au fost lipsite, de altfel, nici ale emulilor lui (secuii îşi căutau originile în hunii lui Atila, saşii în saxonii lui Carol cel Mare, în goţi, în geţi, în daci chiar, fără a mai vorbi de vechimea şi calitatea pe care şi-o atribuiau ungurii). Nu erau lipsite de ele nici în ochii contemporanilor, puteau fi atacate cu arme „ştiinţifice” mai abile, şi nici nu puteau convinge uşor în înverşunarea luptei pe adversari.

Cădeau însă cu atât mai greu în conştiinţa poporului propriu. Poporul ţinut în inferioritate până acum, iobăgit, dispreţuit, umilit, în lupta deschisă îşi descoperea deodată titluri calitative „superioare” adversarilor săi, titluri care-i schimbară sentimentul de „inferioritate” la care era osândit, în sentiment de „superioritate”, umilinţa în mândrie. Înălţat prin origini, cuprins în marea familie a popoarelor latine, a căror „superioritate” nu o punea nimeni la îndoială, avea acum cu ce să înfrunte dispreţul adversarilor săi. Luptătorii politici români, ce-i drept, nici acum nu militează, în virtutea „superiorităţii” descoperite, pentru drepturi superioare, ci doar pentru egalitate de drepturi, o egalitate proporţională, în lupta pentru egalitate voiau doar, ca şi Inochentie Micu, să aducă dovezi mai mult decât evidente, că românii nu sunt câtuşi de puţin „inferiori”.

Bilanţul de un secol al străduinţelor regimului de a-şi face din poporul român din Transilvania un instrument al propriei politici, arăta deci şi alte rezultate, neprevăzute sau nedorite de el. Unirea n-a putut rămâne un instrument politic numai pentru uzul imperiului, au convertit-o şi românii în instrument politic pentru uzul propriu. Şcoala latină, Roma spre care i-a îndreptat unirea spre a-i face „mai catolici”, le-a dezvăluit originile, le-a revelat mărirea „strămoşilor”; le-a indicat deci noi temeiuri pentru lupta deschisă.

Ea nu i-a putut despărţi de marele tot al poporului român, cum era în intenţia regimului, dimpotrivă, i-a unit şi mai strâns cu el în conştiinţa romanităţii, i-a unit în gând cu cronicarii, generând lupta naţională. Roma a promovat şi o altă cultură decât cea teologică prevăzută, ştiinţa neprevăzută a limbii şi istoriei, acest instrument principal în formarea conştiinţei de sine a unui popor, menită să fortifice această luptă. Nu i-a despărţit nici împărţirea lor în două confesiuni.

Dimpotrivă, cu recunoaşterea a două confesiuni disensiunile dintre ele s-au liniştit, cele două părţi putându-se cu atât mai uşor uni în aceeaşi luptă. Cu împărţirea în două confesiuni au încetat şi mişcările confesionale ale maselor populare, lupta lor putându-se îndrepta şi ea întreagă acum spre obiectivul ei principal, fără asemenea abateri. Peste rivalităţile dintre uniţi şi ortodocşi, peste privilegiile confesionale, unite sau „ilirice”, triumfă definitiv primatul drepturilor naţionale comune, atotcuprinzătoare, derivate din trecut şi din prezent, cuprinzându-i pe toţi românii fără deosebire. Străduinţele regimului, oricât de abile ar fi fost ele, puteau frâna, dar nu puteau abate din cale un proces firesc de dezvoltare, procesul de formare a naţiunii române şi a statului ei unic, proces în serviciul căruia ea îşi pune toate armele, nu numai pe cele materiale, social-economice, ci şi pe cele culturale.

În lupta sa de emancipare, poporul român nu şi-a atins acum obiectivele nici pe plan social, nici pe plan naţional, dar se afirma puternic în lupta pentru ele. În noua eră, a destrămării societăţii feudale, care se deschidea, iobăgimea sa se plasa în fruntea luptei sociale, iar intelectualitatea sa venea cu un nou principiu de echitate politică, relativ cu cel mai avansat concept de politică naţională în lupta deschisă, în puternic contrast cu conservatismul masiv al dietei în care a fost prezentat.

Încă înainte de a ajunge la puterea politică, el se afirma istoric şi prin munca, şi prin lupta sa, potrivit masei sale covârşitoare. Cu puternicul val al reacţiunii politice din imperiu care a urmat, lupta nu s-a mai putut ridica nici pe plan naţional la un asemenea nivel, cum nu s-a putut nici pe plan social. Pusă însă pe temeiuri istorice, ea s-a putut prelungi prin studiile istorice-filologice şi apoi relua cu reformismul care se schiţează în secolul următor.

Lupta pe firul lui Supplex Libellus va duce spre 1848, când intelectualitatea şi ţărănimea se vor uni în aceeaşi acţiune revoluţionară cu burghezia, câtă se va forma, pentru dărâmarea feudalismului şi emancipare naţională. Purtate de intelectualitate dintr-o ţară în alta, răspândite pe căile culturii pe tot cuprinsul pământului românesc, aceste temeiuri de luptă au putut stimula, fructifica, lupta pentru emancipare şi unitate naţională a întregului popor român.

Regimul reacţiunii

Acţiunea politică românească a trebuit să se încheie pentru că s-a pus capăt oricărei acţiuni care ar fi cerut vreo schimbare în raporturile politice existente. Opoziţia nobiliară a fost uşor dezarmată. Mişcările populare care o ameninţau, Revoluţia franceză care răsturna din temelii vechea orânduire au convins repede nobilimea să caute însăşi tranzacţia, să urgenteze acum chiar ea încoronarea împăratului, „căci dacă s-ar isca cumva mişcări, la cine să recurgem neavând rege încoronat”.

Nobilimea în masa ei se supuse, iar împăratul reveni la regim „constituţional”, adică încuviinţă întoarcerea la vechile raporturi, de dinainte de reforme. Se revenea astfel la absolutismul monarhic dinainte, întemeiat pe vechile instituţii. Orice inovaţie politică fiind primejdioasă acum, totul se opri pe loc, rege şi nobilime se retranşară într-o reacţiune generală împotriva oricărei tentative de schimbare.

Sub Leopold al II-lea se mai vorbeşte încă de luminism, de reforme, se mai fac încercări de a mai salva ceva din inovaţii; elemente progresiste, intelectuali, îşi mai pun încă speranţele în monarh, în reformele care s-ar mai putea face prin dietă. Sub urmaşul său Francisc I (1791-1835) însă, totul cade într-o gravă reacţiune, depăşind tot ce reuşise să inventeze absolutismul austriac până atunci. Mai ales două puteri se ridică acum pe primul plan în stat: poliţia secretă şi cenzura.

Poliţia secretă, iniţiată de Iosif şi dezvoltată de Leopold, acum ia proporţii neobişnuite, personalul ei creşte considerabil, agenţii ei împânzesc tot imperiul. Ea este atentă la cea mai mică acţiune cu caracter politic, ţine sub observaţie persoane, comunităţi, oficii, pe toate celelalte puteri în stat, cultivă pe scară largă suspiciunea, întreţine informaţia secretă, delaţiunea necontrolabilă.

Poliţiei secrete e subordonată şi cealaltă putere, cenzura, care avea menirea să facă aceeaşi operaţie în domeniul spiritual. sunt supuse cenzurii atât cărţile, publicaţiile care apar înăuntrul imperiului, cât şi cele care vin din afară. Se instituie oficii de cenzură şi în interior, şi la graniţe. Cenzura are mai multe trepte, ca nimic să nu-i scape. Se cenzurează acum nu numai cărţile şi publicaţiile care apar, ci se revizuiesc şi cele apărute sau îngăduite înainte, sub Maria Tereza, Iosif şi Leopold. O nouă comisie, de recenzurare, se instituie în 1803. sunt interzise peste 2500 de cărţi apărute înainte de 1791.

În 1794, numărul cărţilor Interzise se cifra la 4.476. Pe listă figurau nu numai nume ca ale lui Montesquieu, Voltaire, Rousseau, ci şi ale lui Goethe, Lessing, Schiller. Cărţile venite din afară sunt triate, confiscate la graniţe, le acaparează favoriţii regimului. Se interzic cabinetele de lectură, bibliotecile de împrumut, sunt supuse unei severe cenzuri publicaţiile primite în cafenele. Chiar cărţile revenite prin moştenire, moştenitorii nu le pot primi decât dacă dovedesc că citesc în scop ştiinţific.

Poliţia secretă îşi extinde vigilenţa şi asupra corespondenţei particulare. Şi pentru că din această pricină poşta oficială e adesea ocolită, poliţia ţine sub observaţie cu deosebire corespondenţa oamenilor politici, a scriitorilor, a oamenilor de ştiinţă, a tuturor celor asupra cărora putea să cadă vreo bănuială de subversiune; le corupe curierii, întrebuinţează felurite mijloace pentru a le afla intenţiile. Ţine sub observaţie şcolile superioare, profesorii, lecţiile lor, lectura studenţilor.

Creşte iarăşi influenţa iezuiţilor. Calificativele de „suspect”, „primejdios” iau o extensiune neobişnuită, se aplică şi în cele mai inofensive situaţii, paralizează orice gând progresist. În 1794, de pildă, nu e îngăduită, ca fiind „primejdioasă”, o asociaţie avocaţială care urma să servească sărăcimea gratuit. Cel mai mic gest progresist e calificat drept „iacobinism”.

Regimul nu se mulţumeşte numai cu această oprire pe loc, vrea şi crearea unei opinii publice reacţionare, combaterea cu toate mijloacele a spiritului revoluţionar, în crearea atmosferei contrarevoluţionare, un rol deosebit putea avea literatura. În consecinţă, statul ia în mâinile sale îndrumarea literaturii, şi cu deosebire a literaturii politice. Nu se mulţumeşte numai cu cenzurarea ideilor, vrea şi crearea unei literaturi active antirevoluţionare, vrea să câştige pentru aceasta pe scriitorii cei mai buni. Vrea să mobilizeze la această luptă literatură, presă, ştiinţă deopotrivă, tot domeniul spiritual. Cheamă acum în serviciul reacţiunii luminismul însuşi, căci, după cum se exprimă Kaunitz, luminismul adevărat ar fi cel mai sigur dig împotriva revoluţiei.

Sistemul e reprezentat de împăratul însuşi. Mediocru, bănuitor, împăratul Francisc se înconjoară cu oameni politici de a doua mână. Primul pe care-l înlătură e chiar cancelarul Kaunitz. Consiliul de stat îşi pierde din importanţă, împăratul rezolvă tot mai mult personal, din biroul său, cele mai diverse treburi, acte de guvernământ sau administrative, cu pasiune birocratică, cu sârguinţă de funcţionar.

Statul se administrează prin ordonanţe, care curg fără încetare. Instrumentul sigur al guvernării e poliţia statului. Cabinetul imperial seamănă şi el cu un birou de poliţie, în care treburile statului se rezolvă mai mult secret, la sfaturi secrete şi în strânsă legătură cu poliţia secretă. Problemele vitale ale imperiului se rezolvă tot mai mult im geheimen Wege sau im Cabinetsvjege. În guvernare, împăratul e ajutat mai ales de fratele său, arhiducele Alexandru Leopold, care dacă îl întrecea în capacitate politică, îl întrecea şi în spirit reacţionar.

Principiul de bază al sistemului lor de guvernământ e imutabilitatea, prevenirea oricărei tentative de schimbare. Pentru un asemenea sistem era suficientă şi o capacitate politică mediocră, ca a împăratului. Pentru nobilime era chiar binevenită. Ea n-avea să se teamă de vreo tentativă de schimbare, de ruperea pactului încheiat. Imutabilitatea profesată de împărat era acum şi principiul ei, pavăza sigură a privilegiilor şi stăpânirii sale de clasă, a imutabilităţii instituţiilor sale, apărătoarea ei de primejdia „egalităţii”.

În faţa cuceririlor revoluţiei, a deplasării ei spre stânga, a ameninţării ei tot mai de aproape, nobilimea în masa ei - inclusiv nobilimea de rând, luptătoare pentru raporturi „constituţionale” - în schimbul siguranţei renunţă la veleităţile de independenţă, acceptă absolutismul monarhic ca pe o salvare. Opoziţia nobiliară se subţie, coboară în comitate, se restrânge mai ales la elemente mic nobiliare, intelectuale.

Pe măsură ce reacţiunea imperială-nobiliară se accentuează însă, pe măsură ce dezamăgirea în lupta „naţională” a nobilimii de rând creşte şi speranţele în reforme scad, spiritele progresiste se simt tot mai mult atrase spre cealaltă cale, a revoluţiei dezlănţuite. Şi aceasta nu numai pentru că revoluţia se dovedea triumfătoare şi viabilă, ci şi pentru că ea însăşi, prin ridicarea pe primul plan a iacobinismului, face progrese spre soluţii radicale.

Opoziţia împotriva regimului continuă în forme diverse. Ia mai ales formele preferate de elementele nobilimii de rând: opoziţie faţă de puterea centrală, faţă de nobilimea mare şi clerul înalt, sau reformism iozefinist. Ea se concentrează mai ales în comitate, cu deosebire în comitatele Bihor, Satu Mare. În Oradea, profesori de la Academia de drept şi câţiva nobili din comitat constituie o asociaţie. În mai 1794, o foaie volantă din Bihor cheamă comitatele să urmeze exemplul polonilor, să se unească pentru a scutura jugul habsburgilor.

Dar în opoziţia neomogenă se ridică de acum şi elemente care nu se mai mulţumesc numai cu veleităţile de independenţă şi nici numai cu iozefinismul sau cu reformismul profesat de lojile masonice; îşi îndreaptă faţa spre ideile republicane, democratice ale iacobinilor. Încă în 1792, poliţia secretă raporta că se pregăteşte unirea forţelor împărţite, că „iozefiniştii făuresc planuri de unire a nobilimii de rând cu nenobilii”. Mişcarea ia nu peste mult chiar forme revoluţionare şi organizate.

Acţiunea e dirijată de” o organizaţie revoluţionară secretă, în frunte cu Ignatie Martinovici. Martinovici, sârb de origine, rând pe rând călugăr franciscan, preot militar, profesor de ştiinţele naturale la Universitatea din Liov, călător prin Europa, a ajuns până la filozofia materialistă, chiar până la ateism. Aventuros, a căutat să se ridice politic punându-se mai întâi în serviciul secret al curţii, denunţând acţiuni subversive, dar şi propunând reforme. Abia când noul împărat Francisc renunţă la serviciile sale şi îi închise prin urmare orice posibilitate de influenţă, se îndreptă spre calea revoluţionară.

Organizarea elementelor nemulţumite începu din mai 1794. Martinovici concepu acţiunea pe două planuri distincte, prin două organizaţii secrete, care nici să nu comunice una cu alta. Într-una, numită „Asociaţia reformatorilor”, începu să organizeze opoziţia nobilimii de rând, în jurul unui program reformist moderat. În cealaltă, numită „Asociaţia libertăţii şi egalităţii” organiză pe „iacobini”.

Misiunea celei din urmă era ca, după ce cea dintâi şi-a îndeplinit rolul, să înlăture puterea nobiliară şi să treacă la prefacerea burgheză a societăţii. Pentru cele două asociaţii întocmi două „catechisme” deosebite. Primul căuta să mobilizeze nobilimea de rând împotriva marii nobilimi, a clerului înalt şi a regimului habsburgic, transformând ţara în republică nobiliară, să-i atragă atenţia asupra sacrificiilor pe care le face, spre primejdia ei şi în folosul curţii, în războaiele împotriva Franţei. Dar îi cerea şi anumite concesii: să facă loc şi celor nenobili în legislaţie. Menţinea dreptul de proprietate al nobilimii, dar prevedea raporturi contractuale între stăpân şi iobag.

Al doilea catechism, „al omului şi al cetăţeanului”, se împotriveşte privilegiilor nobiliare, nobilimea o tratează drept biciul omenirii, iobăgia drept robie. Puterea nobilimii urmează să fie răsturnată cu ajutorul maselor ţărănimii. Scopul ultim era transformarea ţării în republică democratică burgheză. Într-un fel nou rezolva Martinovici şi problema naţională.

După proiectul său de constituţie, Ungaria independentă urma să fie un stat federativ, constituit din provincii delimitate pe baze naţionale. Prevedea, pe lângă cea maghiară, o provincie ilirică (a slavilor de sud), una slavă (slovacă), şi una română (Valachica). Provinciile trebuiau să aibă autonomie, adunări provinciale proprii, să se administreze în limba proprie, să fie reprezentate în proporţia numărului locuitorilor în dieta federaţiei.

Indiferent în ce măsură erau sau nu de acord tovarăşii de acţiune ai lui Martinovici cu această concepţie, ea putea atrage în luptă şi pe celelalte popoare. Gheorghe Szlavy din Oradea a şi făcut legătură cu intelectuali români din apropiere. După un raport, pe prefectul domeniului episcopal din Beiuş „într-atâta l-a molipsit, că aţâţă în poporul de rând tulburare şi rebeliune şi răspândeşte catechismul”.

În Carei, Szlavy a pus la curent cu mişcarea şi învăţători români. Înăuntrul Transilvaniei, după cunoştinţele de până acum, a prins mai ales prima organizaţie, a reformatorilor. În societatea de vânătoare „Diana”, sub numele căreia se camufla mişcarea, se găseau şi poetul Avram Barcsay, judele Tablei regeşti Ladislau Thury şi Nicolae Wesselenyi senior.

În iulie 1794 însă, în Franţa iacobinii căzură. Reacţiunea europeană respiră uşurată. Socoti sosit momentul şi pentru lichidarea mişcărilor interne. Încă de la sfârşitul lui iulie, poliţia secretă începu arestările la Viena. Printre alţii, aici fu prins, la 23 iulie, şi Martinovici. În august se făcură arestări la Pesta, care continuară şi în decembrie şi în anul următor. În primăvara anului 1795, numărul celor prinşi era de 53. Procesul ţinu vreo jumătate de an; sentinţele se pronunţară între 27 aprilie şi 22 mai 1795. Dintre cei condamnaţi la moarte, şapte fură executaţi, în frunte cu Martinovici; celorlalţi li se comută pedeapsa în închisoare.

Mişcarea a căzut deci înainte de a-şi fi putut da roadele. Ea a căzut nu numai pentru că a fost descoperită la timp; a căzut din multe motive obiective. Motivul fundamental e că a pornit fără o bază socială corespunzătoare: burghezia pe care trebuia să se sprijine era neînsemnată, nobilimea de rând de la care trebuia să pornească era în masa ei împăcată cu regimul, deopotrivă interesată în înăbuşirea mişcărilor revoluţionare, iar la organizarea unei acţiuni populare revoluţionarii n-au putut ajunge.

Acţiunea nici nu venea cu un program concret care să mobilizeze iobăgimea. Totul s-a restrâns astfel la o pătură subţire de intelectuali, la un grup de oameni înainte-văzători, la o organizaţie efemeră care n-a avut timp sau n-a putut să ia proporţii mai mari, n-a putut să depăşească faza conspirativă. Implicaţia românilor în mişcare, după informaţiile de până acum, s-a oprit la începuturi, care s-au făcut mai ales în părţile apusene.

În tot cazul, şi la români ea ar fi găsit un teren favorabil. Nobilii „iacobini” din Transilvania, în schimb, sunt preocupaţi de mai multă independenţă faţă de Austria, dar prea puţin de prefacerile sociale. Mişcarea însă a avut ecouri puternice, catechismele s-au copiat, s-au răspândit în toate părţile, mai ales printre tineret, martiriul celor căzuţi a rămas un îndemn la luptă pentru viitor.

După lichidarea mişcării, reacţiunea se consolidează. Trăgând concluziile, Alexandru Leopold veni cu un nou plan, de întărire a reacţiunii, prin măsuri militare sau civile, prin înăsprirea cenzurii. Nobilimea, alarmată de primejdia care se ridica chiar din interior, se decide definitiv, nobilii, şi cei care mai stăteau în cumpănă, îşi întorc faţa de la calea „progresului”, se strâng în jurul tronului; primejdia răsturnării ordinii de lucruri existente ameninţa doar deopotrivă amândouă părţile. Spiritul reacţionar se instaurează tot mai puternic în instituţii, în cultură, în şcoală.

Întrucât s-a văzut că învăţătorimea simpatizează cu năzuinţele „revoluţionare”, Alexandru Leopold, socotind că poporul nici nu are nevoie de cultură, fu de părere că şcolile săteşti sunt de prisos. Noua Ratio Educationis, emisă în 1806, readuse învăţământul pe făgaşul religios, impuse în educaţie acelaşi spirit reacţionar. Primejdia internă fiind dezarmată, nobilimea îşi poate continua în şi mai multă siguranţă exerciţiul puterii sale „constituţionale”, garantată prin tranzacţie. Se întruneşte destul de des dieta ţării, care e puterea legiuitoare a nobilimii.

Dieta din 1794 continuă pe cea din 1791-1792. O primă problemă principală pentru ea este refacerea articolelor de lege votate în dieta anterioară şi schimbate sau eliminate de curte la sancţionare. Îşi reînnoieşte dovezile şi argumentele, caută să readucă mereu Curtea la baza solidă a tranzacţiei, care era diploma leopoldină. A doua problemă care se deschidea era luarea în discuţie a lucrărilor pregătitoare, elaborate de diferitele „deputaţii sistematice”, instituite în 1792. Se constituiseră atunci şapte asemenea deputaţii: publică-politică, contribuţională şi comisariatică, ocupându-se şi de cele militare, urbarială, camerală şi montanistică, juridică, eclesiastică, literară, în frunte cu câte un conte sau baron fiecare, prima având în frunte chiar pe guvernatorul Gheorghe Banffy.

Printre treburile curente ale dietelor se reiau mereu operatele, lucrările voluminoase ale acestor deputaţii, se discută larg, se întocmesc pe baza lor proiecte de legi. Discuţii lungi şi interminabile. Lucrările deputăţiilor întârziau, treburile curente întârziau discuţiile, încât ele ocupă o bună parte din şedinţele tuturor dietelor următoare. Operatele acestor deputaţii, discuţiile în jurul lor sunt oglinda fidelă a năzuinţelor de acum ale claselor stăpânitoare. Ceea ce le preocupă e imutabilitatea principiilor de bază ale vechii construcţii, perfecţionarea funcţiunilor aparatului social-politic existent ca să fie nevoie de cât mai puţine inovaţii, şi chiar dacă se simte nevoia, inovaţiile să fie adaptate acestui aparat pentru a nu-l stânjeni în funcţiunile sale.

Problemele politice se reduc la păzirea cu sfinţenie a „constituţiei” ţării, a principiilor de bază ale pactului încheiat, a punctelor diplomei leopoldine; se reduc la echilibristica puterii politice a celor trei naţiuni, la înlesnirea funcţiunilor dietei, organul lor reprezentativ. Nu se mai aude acum nici un cuvânt despre lărgirea în vreun fel a sistemului constituţional şi, cu atât mai puţin, de făcut vreo concesie naţiunii române.

Nu se mai face nici un pas înainte de la articolul privind liberul exerciţiu al religiei ortodoxe şi de la adaosul din 1792, care admitea şi pe români în funcţiile care nu erau rezervate prin legi religiilor recepte, adică în funcţiile mărunte. Poporul român rămâne, în schimb, indiscutabil, pe primul plan al sarcinilor publice şi al celor iobăgeşti, al dărilor, contribuţiilor militare, întreţinerii armatei, participării la război, el deţine partea lor covârşitoare.

Căci şi în privinţa sarcinilor publice nobilimea îşi apără prerogativa fundamentală, scutirea de dare. Luptă cu deosebire împotriva tentativei iozefiniste de a aşeza darea pe pământ şi mai ales de a impune şi pământul nobiliar. Deşi măsurătorile de pământ făcute de împăratul Iosif cu scopul de a impune şi pământul nobiliar au fost nimicite, totuşi cere încă odată noului împărat sancţionarea articolului special votat de dietă şi omis la sancţionare, ca darea nici când să nu fie legată de pământ, căci „această libertate a naţiunii e una din libertăţile ei de căpetenie şi întreaga ei lumină a ochilor”. Dietele se ocupă nu de extinderea impozabilităţii, ci de extinderea neimpozabilităţii asupra tuturor celor privilegiaţi în vreun fel. Aceasta încărca, fireşte, masele contribuabile, chiar acum când războaiele imperiului cereau tot mai multe sacrificii.

În justiţie se fac concesii minime şi numai la insistenţele curţii şi după lungi discuţii. De pildă, încă în 1794 Curtea insista ca, după exemplul altor popoare culte ale Europei, şi în Transilvania să se desfiinţeze pedeapsa cu tragerea în ţeapă şi să se înlocuiască cu alta mai potrivită cu umanitatea şi cu cultura timpului. Discuţia a durat mult, chestiunea a fost dată în studiu special comisiei pentru problemele criminale. Stările răspunseră că au dat-o în studiu, dar îi amintesc împăratului de necesitatea severităţii în stârpirea răufăcătorilor; îi cer dimpotrivă să uzeze mai rar de dreptul său de graţiere. Abia dieta din 1810 se decise să comunice împăratului că s-a hotărât să desfiinţeze, cum i s-a cerut, pedepsele cu tragerea în ţeapă şi frângerea cu roata.

Aceeaşi rezistenţă şi la înlăturarea torturii din instruirea proceselor. Cu greu s-au menţinut ori introdus anumite inovaţii, pentru a asigura dreptul de apel al iobagului sau dreptul lui de a se putea judeca şi cu stăpânul său. În schimb, s-au refăcut scaunul de judecată al stăpânului feudal şi scaunul „tridual” cu procedură rapidă pentru sancţionarea delictelor ţărăneşti, cu toate atribuţiile lor, scaunele ale căror funcţiuni au fost schimbate înainte fără consimţământul stărilor ţării. Scaunul sătesc se menţine, dar trebuie să judece numai pricinile mărunte şi mai mult pe ale celor care nu sunt supuşi unui stăpân feudal. Tocmai pentru a evita inovaţiile, acum i se circumscriu mai precis atribuţiile, i se reglementează funcţiunile.

Dietele se ocupă cu deosebire de refacerea forurilor de judecată criminale, în care reformismul intervenise, de stârpirea tâlhăriei, haiduciei, care primejduiau mai ales siguranţa nobilimii. De problemele liniştii şi siguranţei interne, de prevenirea mişcărilor sau de pedepsirea celor care tulbură ordinea publică se ocupă deputăţia pentru treburile politice. Propunerile acesteia dezbătute în dietă se ocupă de oprirea ţăranilor de a purta arme, de condiţiile în care le pot purta păstorii, morarii, vânătorii.

Oamenii din serviciul nobililor să circule prin ţară cu paşaport. Să fie concentrate casele risipite. Să fie dărâmate cârciumile suspecte din păduri sau, dacă nu sunt dărâmate, să fie aşezaţi trei sau patru oameni, cunoscuţi ca fiind de bune moravuri, în apropierea lor, ca să le supravegheze. Să se oprească ţinerea pomenilor, obişnuite la români, în păduri sau în locuri ferite; pe cât se poate, ele să se facă în cimitire sau în alte locuri publice şi sigure, unde să poată fi supravegheate de mai marii satelor. Nedeile, întrucât se ţin din evlavie religioasă, să fie îngăduite, dar să se oprească orice ospăţ cu băutură acolo, căci toate acestea pot fi izvor de tulburări. Şi altele. În faţa nobilimii plutea mereu spectrul răscoalei lui Horea.

Chiar problemele comerţului, industriei, ale producţiei şi circulaţiei de mărfuri care în Ungaria fuseseră obiect de largă documentaţie şi prilej de a aduce în discuţie şi vederi noi, la care au colaborat substanţial şi reprezentanţii comitatelor Timiş, Arad, Bihor -, în dietele principatului Transilvaniei sunt doar incidental atinse şi în spiritul vechilor „limitaţii”. Dieta e preocupată de „limitarea” preţurilor produselor agricole şi meşteşugăreşti de care avea nevoie nobilimea ridicată la arme şi oastea ei, sau de adaptarea preţurilor la fluctuaţiile monedei.

Ce soartă a avut problema urbarială? Încă în şedinţa din 9 ianuarie 1795 apare un Operatum Deputationis Regnicolaris in Urbarialibus, pentru a fi distribuit şi supus discuţiilor. Discuţiile însă nu numai că se amână mereu, dar se şi restrâng mai mult la problema dreptului de strămutare a iobagului. Şi nici în această problemă nu se face nici un pas înainte de la articolul de lege din 1791. Dieta e preocupată nu de vreo uşurare a dispoziţiilor lui, ci mai mult de interpretarea şi executarea lui şi, mai ales, de completarea şi extinderea lui şi asupra altor categorii de supuşi. Se duc discuţii lungi asupra aplicării lui şi la ţiganii fugiţi. Mai ales oraşele rezistau la retrocedarea lor. Dieta caută să extindă legea şi asupra servitorilor sau slujbaşilor fugiţi ai nobilimii: şi servitorul care se mută să fie obligat să aducă pe altul în locul lui.

Proiectele de lege caută acum şi alte mijloace pentru stăvilirea fugii iobagilor. Pe iobagii fugiţi peste graniţe îi recheamă cu promisiuni, pe cei de acasă îi îndeamnă să-şi ridice case solide, ca să fie mai puţin ispitiţi să le părăsească, şi, pentru a-i decide la aceasta, se propune ca asemenea case stăpânul să nu le poată lua de la iobagul care pleacă, fără o despăgubire. Îi îndeamnă să-şi planteze grădini; se caută şi posibilităţile de a li se distribui iobagilor asemenea locuri. Se fac propuneri să fie chiar obligaţi la aceasta: tinerilor să nu li se îngăduie căsătoria până când nu arată în grădină cel puţin zece pomi plantaţi de ei şi prinşi.

Problema mare a reglementării urbariale, în schimb, se amână mereu. Curtea cere iarăşi, în repetate rânduri, o conscripţie generală a populaţiei, care să poată servi de bază nu numai reglementării urbariale, ci şi repartiţiei impozitelor. Trecu însă mult timp până la realizare; ea se întocmi abia în 1819-1820. E cunoscuta conscripţie Cziraky, care s-a făcut în genere după acelaşi plan, aceleaşi întrebări şi instrucţii ca şi ale lui Iosif al II-lea din 1785. De astă dată s-a întocmit pe toată Transilvania.

La o reglementare urbarială totuşi nu s-a ajuns. Şi nu se va ajunge decât atunci când va fi prea târziu, în ajunul revoluţiei, la 1847, când revoluţia o va face de prisos. Problemele curente discutate în dietele succesive sunt foarte variate. Toate se mişcă însă în acelaşi cerc închis: privilegii, prerogative, scutiri, repartiţia „echitabilă” a funcţiilor şi altele. Sau se reduc la probleme „inofensive” de cultivare a limbii, de gramatică, de botanică, de sănătate, de vânat, pescuit, de paza hotarelor, de stingerea focului, de stârpirea lăcustelor şi a păsărilor dăunătoare etc. etc.

Dar acum raporturile şi instituţiile existente erau grav primejduite şi din afară. Revoluţia dezlănţuită se ridica tot mai ameninţătoare, războaiele republicii şi apoi cele napoleoniene ameninţau cu prăbuşirea nu numai orânduirea feudală, ci şi statele clădite pe ca. A doua problemă gravă, comună ambelor părţi, e astfel apărarea militară a acestor temeiuri.

Grija permanentă şi a imperiului, şi a nobilimii e armata, ridicarea şi întreţinerea ei, susţinerea războaielor, care ridică mereu problema bazei lor materiale, mai ales a impozitelor. În problema impozitelor am văzut poziţia dietei: scutirea nobilimii şi deci aruncarea masei sarcinilor asupra celor din afara ei. Impozitele cresc considerabil, imperiul cere mereu noi şi noi sume suplimentare sau extraordinare, sau recurge la inflaţie.

Moneda de hârtie ajunge la grave devalorizări. La oaste însă, chiar în virtutea privilegiilor ei, nobilimea e obligată să participe personal. Pentru acest răstimp de războaie se revine şi la vechea instituţie a insurecţiei nobilimii. Acum însă, nobilimea nu-şi mai ia asupra sa decât o prea mică parte din obligaţie. Nobilii îşi ridică la oaste iobagii sau plătesc ostaşi. Sarcina participării la război cade şi ea, cu toată greutatea, asupra maselor producătoare. Efectivul militar permanent al ţării fiind redus, trebuie să se facă mereu noi recrutări, cu metodele vremii: prinderea cu arcanul, tragerea la sorţi şi altele.

Războaiele napoleoniene au cerut mult sânge maselor populare transilvănene, şi îndeosebi maselor româneşti. Regimentele de graniţă româneşti şi secuieşti au trebuit să facă şi ele cunoştinţă cu feluritele câmpuri de bătaie ale Europei, să-şi verse sângele în diferite bătălii. Regimentele româneşti trebuie să-şi cheltuiască virtuţile militare la Rivoli, la Austerlitz şi în alte bătălii celebre.

La Arcole, în 15-17 noiembrie 1796, luptară trei batalioane combinate din regimentele I şi II de graniţă româneşti, având fiecare câte şase companii. La podul de la Arcole, chiar după raportul lui Napoleon din ziua următoare bătăliei, generalii săi, cunoscându-i importanţa strategică, zadarnic se aruncară unul după altul în fruntea coloanelor pentru a-l trece, fură aproape toţi răniţi, patru din ei, între care şi generalul Lannes, fură scoşi din luptă.

Generalul Augereau puse mâna pe un steag şi se aruncă personal pe pod, dar fără succes. Îmbărbătându-şi soldaţii, adresându-se mândriei lor cu întrebarea dacă mai sunt încă învingătorii de la Lodi, Napoleon însuşi luă steagul şi se avântă pe pod în fruntea coloanei. Dar fu întors şi el, împins de învălmăşeala soldaţilor săi aruncaţi înapoi, în mlaştina din apropiere. Luptară aici, alături de un batalion de croaţi, şi de întăririle care sosiră mai pe urmă, mai ales grănicerii români ai batalionului II. Doua companii se găseau chiar la capul podului. În lupta de la Arcole, în zilele de 16-17 noiembrie, două din batalioanele româneşti pierdură 104 morţi, 299 de răniţi (dintre care muriră pe urmă mai mulţi) şi 302 prinşi.

În răstimpul până la 1821, condiţiile sunt foarte neprielnice pentru acţiuni politice deschise. Intenţiile politice trebuie să se refugieze, să se ascundă în ştiinţe, în arte, în cultură în genere, să caute formulele cele mai inofensive, cele mai ferite de bănuială. Napoleon se îndepărtase de iacobinismul revoluţionar, dar consolida consecinţele burgheze ale revoluţiei, nu înceta deci să constituie o primejdie capitală pentru vechea orânduire.

În 1809, după ocuparea Vienei, încercă zadarnic să ridice nobilimea ungară împotriva imperiului; manifestul său, care o îndemna la separarea de Austria, nu-şi făcu efectul. Nobilimea în masa ei, dimpotrivă, se strânse şi mai hotărât în jurul tronului. Opoziţia amuţi. Gesturile de împotrivire rămaseră manifestări răzleţe, individuale şi neputincioase. Iar intenţiile revoluţionare trebuie să se ascundă în mici manifestări subversive, fără vreo posibilitate de acţiune. Mişcările populare şi ele trebuie să se reducă la acţiuni locale, fară posibilitatea de a lua amploare.

Puterile europene coalizate au ieşit până la urmă biruitoare. În Congresul de la Viena din 1815, cu care se încheie ciclul războaielor napoleoniene, a învins principiul legitimităţii, s-au refăcut în genere vechile hotare. Austria, prin sângele popoarelor sale şi prin acest sprijin reciproc, s-a salvat. În 1806 Francisc a trebuit să renunţe definitiv la titlul de împărat roman-german, dar a rămas cu cel de împărat al Austriei, luat în 1804. Înfrângerea lui Napoleon însă nu înlătura nici ea primejdia pentru vechile orânduiri. Austria, Rusia şi Prusia se uniră acum în Sfânta Alianţă, pentru a păstra rezultatele victoriei şi a combate orice tentativă revoluţionară.

Baza solidă a Sfintei Alianţe şi a reacţiunii europene o va constitui alianţa durabilă a Habsburgilor cu Romanovii. În imperiul austriac, astfel, reacţiunea nu slăbi, ea intră doar într-o nouă fază, se transformă într-un sistem, numit după personalitatea care îl va reprezenta în deceniile premergătoare revoluţiei din 1848, sistemul Metternich. Austria îşi asigură deci un rol hotărâtor în Sfânta Alianţă. Metternich are şi deplina încredere a ţarului, ajunge să fie reprezentantul proeminent al reacţiunii europene în genere.

Dieta Transilvaniei nu se mai convoacă încă din 1811. Nobilimea se împacă totuşi şi cu această încălcare a drepturilor sale „constituţionale”, atât era de necesară acum reacţiunea pentru amândouă părţile. În 1817, când împăratul îşi făcu călătoria prin Transilvania, puse tocmai mult zel în a-i pregăti o primire cât mai fastuoasă; cu concursul administraţiei şi al poliţiei, îi asigură manifestaţiile de „simpatie” ale supuşilor. Plângerile lor se refugiară în marea încărcătură de petiţii care se strânseră şi de astădată în drumul împăratului. Ele treziră încă odată interesul pentru problema nerezolvată a urbanului, interes care provocă apoi conscripţia Cziraky, cu care se şi închise din nou.

În asemenea condiţii nu mai putea fi reluată nici acţiunea politică românească. Se refugiază şi ea în istorie, filologie, literatură. Nu se mai putea relua o acţiune comună a „naţiunii române”. Planul episcopului Bob din 1810 relativ la cultura neamului românesc (gentis valachicae), la cler şi la şcolile naţionale, argumentează necesitatea înmulţirii gimnaziilor şi şcolilor „normale” româneşti, dar nu mai e un plan comun ortodox-unit; insistă mai ales asupra cultivării şi dotării clerului, în el văzând cheia culturii neamului - care era şi părerea regimului. Idei social-politice înaintate, ca ale lui Ioan Budai-Deleanu se camuflează într-o epopeie eroi-comică, se concep la Liov şi rămân ascunse în manuscris. Sau Gheorghe Lazăr trebuie să treacă în Ţara Românească, să dea viaţă, măcar în parte, ideilor sale progresiste.

Dar pe o cale sau alta, economică, socială sau culturală, mai lent, ce-i drept, procesul face totuşi paşi înainte. Creşte mereu baza social-economică, se dezvoltă cultura, se adâncesc legăturile dintre cele trei ţări române. Se lărgeşte sfera concepţiilor politice, conceptul de naţiune, creind premise pentru noi acţiuni. Creşte conştiinţa unităţii, premisă a unităţii politice viitoare. Ea creşte şi în masele populare, a căror circulaţie dintr-o ţară în alta n-a încetat niciodată. La 1821, ţăranii din Transilvania vor aştepta şi el pe Tudor să-i scape de iobăgie. Lupta social-politică, tocmai pentru că e reprimată acum, va izbucni cu atât mai puternic mai târziu.

Check Also

Diversitatea etnică şi confesională. Soluţii politice în România modernă (1859-1918)

Aşezarea geografică a ţărilor române, aflate într-o zonă de confluenţă a intereselor puterilor europene din …

Securitatea şi represiunea politică din România

Lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, …

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Organizarea luptei revoluţionare din 1848 în Ţara Românească

Mişcarea revoluţionară din Ţara Românească avea o organizaţie în societatea secretă „Frăţia”, întemeiata la 1843 …

Adevărata organizare a statelor româneşti de către Mircea cel Bătrân în Ţara Românească şi de către Alexandru cel Bun în Moldova. Certurile lăuntrice între pretendenţii la coroana domnească. Luptele cu turcii

Când Mircea cel Bătrân luă în dibacele sale mâni puterea unică, necontestată, pentru a o …