Luptele lui Ştefan cel Mare cu turcii. Bătălia de la Vaslui (1475)

În momentul în care Ştefan cel Mare se hotărâse la lupta deschisă cu Imperiul otoman, acesta, sub conducerea lui Mahomed al II-lea, se afla în plină expansiune. În cele două decenii ce au urmat după cucerirea Constantinopolului, stăpânirea sultanilor se întinsese pe un vast teritoriu, atât în Europa cât şi în Asia.

Rivalităţile şi războaiele feudale slăbeau puterea de rezistenţă a ultimelor stăpâniri creştine din nord-vestul Peninsulei Balcanice sau din Moreea, făcându-le o pradă uşoară pentru avântul şi tăria organizării militare a statului turc. Sfârşitul lui Iancu de Hunedoara, în 1456, înlocuirea lui Vlad Ţepeş, în 1462, şi moartea lui Scanderbeg, în 1468, făcuseră să dispară pe rând cei mai mari conducători ai energiilor populare, lăsând în faţa oştirilor turceşti, superior organizate, micile forţe locale învrăjbite între ele.

În faţa primejdiei tot mai evidente, statele feudale ale Europei centrale sau puterile italiene hotărau, din când în când, câte o cruciadă, pentru ca apoi să revină la propriile planuri de cucerire, în dauna stăpânirilor vecine. În Italia fărâmiţată, continuau luptele dintre Milano, Florenţa, Veneţia şi regatul Neapolului, fără să lipsească însă, din acest labirint politic, nici interesele de suveran teritorial ale papalităţii.

Veneţia, ameninţată tot mai mult în posesiunile sale din Mediterana orientală, începuse din 1463 un lung război cu turcii, ceea ce nu o împiedica, totuşi, de a-şi urmări planurile de expansiune în Italia, de a privi cu îngrijorare progresele negustoreşti, în Imperiul otoman, ale rivalilor săi - genovezi, florentini, anconitani - şi de a aştepta momentul unei păci cât mai puţin costisitoare, în vederea căreia se duceau repetate şi lungi tratative.

Se părea la un moment dat că Matei Corvin, regele Ungariei, va prelua moştenirea războinică a marelui său părinte. Dar curând atenţia sa se va îndrepta cu precădere spre Praga, stăpânită de Gheorghe de Podebrady, sau spre Viena habsburgică. În această situaţie, nu e de mirare că, în 1468-1469, turcii prădau Dalmaţia şi Istria, apărând la graniţele nordice ale Italiei, în 1471 jefuiau Gorizia şi Carintia, doi ani mai târziu devastau Istria şi Friulul şi înfrângeau pe veneţieni pe Isonzo, iar în 1474, asediind Scodra (Scutari), ienicerii mergeau la atac cu strigătul „la Scodra! la Roma!”. Deschizând un nou front de luptă împotriva forţelor otomane, Ştefan - care pornise de la nevoile vitale ale propriului său popor - se punea implicit în slujba unei cauze general europene, abandonate în bună parte de miopia politică a celor care trebuiau să o servească.

Pregătirile diplomatice nu lipsiseră, deşi ele erau departe de a-i da garanţia succesului. În depărtatul Răsărit, intrase în legături, încă din 1472, cu hanul turcoman al Persiei, Uzum-Hasan, care - ameninţat el însuşi după cucerirea Caramaniei de Mahomed al II-lea (1471) - îşi căuta în Europa aliaţi pentru o luptă pe care nu o va părăsi nici după grava înfrângere din vara anului 1473. Mai aproape, în Crimeea, domnul Moldovei stabilise în 1472 - prin căsătoria sa cu Maria de Mangop - legături de familie cu dinastii din Tedoro, ameninţaţi şi ei de primejdia turcească. Cu Caffa, de care îl despărţise din 1471 un violent conflict, se făceau încercări de apropiere, însă marea colonie genoveză nu dorea să-şi atragă în vreun fel supărarea sultanului.

La miază-noapte, suzeranul polon avea obligaţii precise de apărare a vasalului său din Moldova. Dar el prefera războiului hotărât împotriva turcilor, calea diplomatică a tratativelor de împăcare, prins fiind singur de propriile-i conflicte, cărora nu voia să le adauge încă unul, atât de primejdios, cu turcii. Existenţa unei Moldove puternice la hotarele sale stârnea, de altminteri, temeri regelui Poloniei. Prea multe iluzii de ajutor din această parte Ştefan nu putea nutri, căci el considera de mult că feudalii poloni „sânt oameni greoi şi nu se mişcă decât îndemnaţi dinainte, de cu vreme”.

De aceea Ştefan făcuse, în ultimii ani, paşi stăruitori de apropiere de fostul inamic din 1467, care îşi mai amintea uneori îndatoririle sale de luptă antiotomană. Privilegiului comercial acordat de Ştefan braşovenilor, în 1472, îi urmase acela dat de Matei Corvin în 1473, în folosul moldovenilor care făceau comerţ în Transilvania. S-a ajuns treptat, spre folosul ambelor ţări, la înlocuirea duşmăniei prin relaţii de colaborare, care se vor concretiza, însă, sub forma unui tratat, abia ceva mai târziu.

Dincolo de regatul Ungariei, spre apus, Ştefan se adresase papei, ca aceluia care era considerat drept căpetenia întregii lumi creştine apusene. Ni s-a păstrat scrisoarea către papa Sixt al IV-lea, trimisă de Ştefan la 29 noiembrie 1474, când primejdia se apropia cu paşi repezi. Ea era expediată prin solul veneţian Paolo Ogniben, care se înapoia de la Uzum-Hasan, cu îndemnuri de luptă împotriva duşmanului comun.

Scrisoarea din noiembrie 1474 este importantă nu numai prin cererile de ajutor - zadarnice însă - pe care le cuprindea; ea ne arată şi faptul că Ştefan era conştient încă de atunci de funcţiunea europeană ce îndeplinea prin acţiunea întreprinsă. „Noi - scria domnul Moldovei - împreună cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeul atotputernic, suntem veşnic şi din toată inima pregătiţi întru totul, având de gând să ne batem pentru creştinătate din toate puterile”. Dar el cerea ca papa, „împreună cu ceilalţi preaputernici regi şi principi, să se silească astfel ca. .. noi, nu singuri, ci cu ajutorul acelor principi să putem duce războiul până la capăt”.

Pregătirea diplomatică destul de intensă, care precedă din partea lui Ştefan marea încleştare cu puterea turcească, se va dovedi curând de prea puţin folos. Cerând ajutor puterilor europene, Ştefan ştia desigur că adevărata nădejde era în forţele pe care le putea arunca în luptă Moldova. Credinţa în aceste forţe l-a făcut să respingă, în cursul aceluiaşi an 1474, condiţiile de pace, care erau o sfidare, ale lui Mahomed al II-lea: să plătească tributul şi să cedeze Chilia şi Cetatea Albă, căci altminteri, va veni îndată împotrivă-i şi va lua singur acele locuri, cu forţa.

Între cele două soluţii, Ştefan a preferat războiul, fiind decis să-l poarte până la capăt. Expediţia nu a condus-o de data aceasta sultanul însuşi. El a poruncit lui Soliman-paşa, beglerbegul Rumeliei, să părăsească asediul cetăţii Scodra, în Albania, şi să se îndrepte fără întârziere, cu oştile sale, spre Moldova. Trupele conduse de Soliman erau socotite la 120.000 de oameni. Domnul Ţări Româneşti - probabil Radu cel Frumos - îşi aducea contingentul său, apreciat de Cronica moldo-germană la 17.000 de oameni.

Izvoarele nu arată lămurit locul pe unde a trecut Dunărea oştirea invadatoare. La fel ca şi în expediţia care a urmat, a sultanului Mahomed, înaintarea turcească spre Moldova s-a făcut prin Dobrogea, după cum o indică direcţia de atac. În sprijinul acestei păreri vine, şi textul unui cronicar turc contemporan - Aşîk-paşa-zade - care spune: „El (Soliman) a ajuns la Dunăre şi, după ce a trecut-o, a intrat în vilaietul Bogdania”.

În faţa imenselor forţe invadatoare, Ştefan nu dispunea decât de efective care se ridicau la o treime - cel mult la jumătate - din acelea ale inamicului. El avea oastea lui de circa 40.000 de luptători; ca ajutoare dispunea de 5.000 de secui, 1.800 de maghiari din Transilvania, şi, poate, 2.000 de poloni. Inferioară din punct de vedere numeric faţă de aceea a inamicului, oastea lui Ştefan era totuşi cea mai mare pe care o ridicase vreodată Moldova şi îşi avea garanţiile de succes în însăşi alcătuirea ei. Karl Marx a caracterizat-o drept o oştire de „ţărani, care fuseseră luaţi aproape direct de la plug”.

Desfăşurarea impusă de Ştefan campaniei din 1475 este clasică pentru vechea artă militară românească şi reprezintă nu numai ridicarea acestei arte la punctul ei cel mai înalt, ci şi stăpânirea perfectă a tuturor mijloacelor de luptă. Ceea ce i-a asigurat succesul a fost însă valoarea combativă a trupelor pe care le-a condus, perfecta execuţie a mişcărilor poruncite şi conştiinţa ce anima oastea moldovenească care îşi apăra ţara.

În faţa armatei năvălitoare, datorită spiritului de jertfă al populaţiei, sate şi târguri fuseseră date pradă focului, nici o fiinţă vie nu se mai vedea. Prin pustiul care se întindea în faţa lor, oştile turceşti înaintau hărţuite din flancuri de cete repezi de călăreţi. Grupurile care se îndepărtau pentru jaf erau nimicite, carele cu provizii ce veneau din urmă nu mai ajungeau la ţintă. Hrana rămânea tot mai puţină, apa din fântâni era otrăvită. Undeva aştepta duşmanul, dar calea până la el devenea tot mai chinuitoare.

Ştefan - care organizase această sleire treptată a oştirii otomane - îşi alesese din vreme, pentru atacul decisiv, locul cel mai potrivit, astfel ca o mare armată să nu aibă posibilităţi de desfăşurare. La sud de Vaslui, între dealuri, unde valea Bârladului este mai îngustă, oastea moldovenească, aşezată pe două linii, cu călărimea pedestrită la adăpostul pădurii, aştepta bătălia hotărâtoare în dimineaţa ceţoasă a zilei de 10 ianuarie 1475. Atunci când, sub povara navalei duşmanului, prima linie de pedestrime cădea frânră, buciumaşi ascunşi în luncă chemară într-acolo, prin întunecimea ceţei, grosul trupelor turceşti.

Ele se lăsară înşelate, crezând că în acel loc se afla cu adevărat oastea moldovenească. În vreme ce tunurile trăgeau în mulţimea învălmăşită, Ştefan cu călăreţii dădură năvală dintr-o latură şi din spate, iar ţărănimea, cu ghioage şi topoare, cu suliţe şi coase, îşi începu iureşul năpraznic. Au căzut în luptă, după unele însemnări, 40.000 de ostaşi, fiind sacrificaţi şi acei foarte mulţi care fuseseră prinşi de moldoveni. Vânătoarea fugarilor, prin smârcuri, a ţinut trei zile. Pe locul bătăliei s-au ridicat movile de oase, pe care un călător polon le-a văzut încă un veac mai târziu.

Vestea marii biruinţe de la Vaslui a străbătut repede în lume. Moldova se impunea peste tot ca o putere vrednică de ţinut în seamă. Nădejdi se ridicau în locuri depărtate, pe care le înseamnă izvoarele vremii. Papa Sixt al IV-lea nu făcea decât să consemneze răsunetul victoriei moldoveneşti, atunci când îi scria lui Ştefan: „Faptele tale... au făcut atât de vestit numele tău, că el se află pe buzele tuturor”.

Dlugosz îl va socoti „cel dintâi dintre principii lumii care a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită împotriva turcilor”, considerându-l vrednic de a i se încredinţa conducerea generală a luptei antiotomane. Dar confirmarea cea mai importantă a ecoului bătăliei de la Vaslui vine din tabăra turcească, unde - lucru cu desăvârşire rar - înfrângerea e recunoscută de toţi cronicarii, iar văduva lui Murad al II-lea mărturisea deschis că „oştile turceşti n-au suferit nici când o mai mare înfrângere”.

Campania turcească din ianuarie 1475 este tot atât de importantă din punct de vedere militar, cât şi din acela al dezvoltării situaţiei interne. Ea ridică, în acelaşi timp, pe Ştefan între marii comandanţi militari ai epocii medievale. Campania a avut urmări deosebit de însemnate pe plan intern. Ea dovedise în chip practic care erau principalele forţe pe care se putea sprijini domnia pentru apărarea ţării.

Rezultat al unor susţinute contacte militare între ţărănime şi domn - căci fără o pregătire prealabilă nu se poate înţelege perfecta îndeplinire a unor complexe manevre tactice - ea deschidea, în acelaşi timp, perspectivele unei mai largi colaborări politice cu un factor ostil fărâmiţării feudale. Această colaborare, punând la dispoziţia domnului o puternică oştire care asculta direct de poruncile sale, ameninţa monopolul armelor de care beneficiase atâta vreme boierimea şi-i submina, astfel, principalul reazim al autorităţii sale politice.

Consecinţele acestei stări de lucruri pentru viaţa politică internă a Moldovei se vor vedea doar mai târziu, în legătură cu desfăşurarea ulterioară a relaţiilor Moldovei cu Poarta, astfel cum vor decurge ele din situaţia creată prin campania din 1475.

Check Also

Epopeea românească sub conducerea lui Ştefan cel Mare

Ocuparea tronului de Ştefan cel Mare În timp ce Iancu de Hunedoara pregătea apărarea Belgradului …

Rezistenţa antiotomană a Ţării Româneşti în condiţiile luptelor interne (1418-1428)

La moartea lui Mircea cel Bătrân, ca urmare a luptelor glorioase conduse de marele domn, …

Importanţa luptei lui Inochentie Micu

Inochentie Micu este iniţiatorul luptei politice programatice românilor din Transilvania. El e primul care luptă …

Marii cronicari despre Ştefan cel Mare

Cărturarii n-au ştiut să vorbească după cuviinţă despre faptele lui Ştefan cel Mare, căruia-i datorau …

Întreţinerea luptei de clasă în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Şerbirea treptată a ţărănimii, proces de lungă durată, a întâmpinat tot timpul rezistenţa dârză a …