Luptele armatei române din mai-iulie 1877

De la proclamarea independenţei României până în cea de a doua jumătate a lunii iunie 1877, când armata rusă a forţat Dunărea, au continuat de-a lungul fluviului, de la Vârciorova până la Marea Neagră, obişnuitele dueluri de artilerie între trupele adverse de pe cele două maluri, acţiuni împotriva navelor otomane, ciocniri cu detaşamentele de başbuzuci şi cerchezi etc.

Spre surpriza tuturor, comandamentul otoman şi-a păstrat imperturbabil concepţia strategică exclusiv defensivă adoptată de la începutul războiului; de altfel, el pierduse momentul cel mai favorabil pentru a crea capete de pod la nord de Dunăre, căci între timp marşul strategic al trupelor ruse luase sfârşit, iar malul stâng al fluviului era ferm deţinut de armatele română şi rusă.

La 22 aprilie / 4 mai s-a ajuns la o înţelegere verbală finalizată între primul ministru român şi comandantul de căpetenie al armatei ruse pentru departajarea eforturilor celor două oştiri1: armata română s-a concentrat în Oltenia, revenindu-i, ca misiune principală în etapa respectivă, asigurarea sectorului Dunării cuprins între Vârciorova şi gura Oltului; trupele ruse au primit sectorul fluvial în aval până la vărsarea Dunării în mare.

A doua fază a acoperirii strategice realizate de armata română

Trupele române dislocate în Muntenia (Corpul 2 de armată) s-au regrupat treptat în noua zonă de concentrare, pe măsură ce unităţile ruse intrau şi ele în dispozitivul de acoperire a Dunării. Marşul Diviziei 3 infanterie române spre Oltenia a început la 7/19 mai, iar al Diviziei 4 infanterie române la 9/21 mai. Coloanele de marş au întâmpinat mari dificultăţi datorită îndeosebi stării precare a căilor de comunicaţie şi timpului nefavorabil.

Ploile abundente de primăvară desfundaseră drumurile, provocaseră inundaţii şi deteriorarea multor poduri; transportul subzistentelor şi echipamentului devenise foarte anevoios. Datorită spiritului inventiv al comandanţilor şi iscusinţei ostaşilor români aceste dificultăţi au fost depăşite fără a se înregistra pierderi materiale notabile.

Coloanele de marş s-au bucurat pretutindeni de sprijinul populaţiei civile: „Mersul armatei - se arăta într-o lucrare contemporană -, cu toate ploile cari desfundase cu totul drumurile, se efectua totuşi în condiţiuni igienice mulţumitoare, şi populaţiunile rurale cu toată îngrămădirea de trupe, mai cu seamă între Olt şi Vedea, unde cantonamentele cădeau mai în aceleaşi sate, se supuseră cu cea mai mare bunăvoinţă greutăţilor găsduirei trupelor şi le deteră tot ajutorul ce le sta în putinţă.

Mai cu anevoinţă se făcea transportul hranei şi bagajelor armatei, căci, lipsită de trăsuri proprie, ea era nevoită a se servi de care săteşti rechisiţionate. Dar şi în această privinţă populaţiunile rurale probară simţămintele cele mai lăudabile de abnegaţiune şi de devotament pentru armată, căutând a satisface cu toată grăbirea putincioasă cererile numeroase ce i se făceau”.

La sfârşitul manevrei de regrupare strategică armata română avea următoarea dispunere:

  • Divizia 1, cu cartierul (postul de comandă) la Calafat şi trupele în subordine dislocate la: Calafat - Regimentul 4 infanterie, Batalionul 4 vânători, regimentele 1, 3 şi 4 dorobanţi, bateria 2 din Regimentul 1 artilerie, bateriile 2, 4, 5 şi 6 din Regimentul 2 artilerie, escadronul de Olt din Regimentul 1 călăraşi; Desa - escadroanele de Dolj şi mixt din Regimentul 1 călăraşi, escadroanele de Argeş, Vâlcea şi Muscel din Regimentul 2 călăraşi; Rast - escadronul de Romanaţi din Regimentul 1 călăraşi; Ciuperceni - Regimentul 1 infanterie, Regimentul 2 dorobanţi, bateria 1 din Regimentul 1 artilerie (ulterior înlocuită cu bateria 2 din acelaşi regiment, iar apoi cu bateria 3 din Regimentul 2 artilerie şi o secţie din bateria 6 a Regimentului 1 artilerie);
  • Divizia 2, cu cartierul la Cetate şi trupele în subordine la: Cetate - Regimentul 6 infanterie, iar mai târziu Regimentul 6 dorobanţi, o parte din escadronul de Dâmboviţa al Regimentului 4 călăraşi, bateria 4 din Regimentul 1 artilerie şi bateria 4 din Regimentul 2 artilerie; Gârla Mare - Batalionul 1 vânători, escadroanele de Prahova şi Buzău din Regimentul 4 călăraşi şi bateria 3 din Regimentul 1 artilerie; Salcia - Regimentul 3 infanterie, bateria 5 din Regimentul 1 artilerie şi escadronul de Mehedinţi din Regimentul 1 călăraşi; Poiana Mare - regimentele 1 şi 2 roşiori; Vrata - Regimentul 5 dorobanţi, cu bateria 5 din Regimentul 1 artilerie (venită de la Salcia); Fântâna Banului - Regimentul 8 dorobanţi; Maglavit şi Golenţi - Regimentul 7 dorobanţi;
  • Divizia 3, cu cartierul la Băileşti şi trupele în subordine la: Băileşti - regimentele 2 şi 8 infanterie, Regimentul 9 dorobanţi, un batalion din Regimentul 11 dorobanţi, un escadron din Regimentul 5 călăraşi, bateriile 3 şi 6 din Regimentul 4 artilerie, precum şi rezerva de artilerie a corpului de armată; Moţăţei - regimentele 10 şi 12 dorobanţi, bateriile 2 şi 4 din Regimentul 3 artilerie; Plosca şi Măceşu de Sus - companiile 2 şi 3 din Batalionul 3 vânători; Gighera şi Bistreţ - Regimentul 5 călăraşi; Cârna - companiile 1 şi 4 din Batalionul 3 vânători, un batalion din Regimentul 11 dorobanţi;
  • Divizia 4, cu cartierul la Corabia şi trupele în subordine la: Ostroveni şi Becbet - un batalion din Regimentul 15 dorobanţi, Regimentul 16 dorobanţi, bateriile 2 şi 5 din Regimentul 4 artilerie şi Regimentul 7 călăraşi; Grojdibodu şi Dăbuleni - Regimentul 13 dorobanţi; Corabia - Regimentul 14 dorobanţi şi bateria 4 din Regimentul 4 artilerie, Batalionul 2 vânători (de la 26 iunie / 8 iulie); Islaz - regimentele 5 şi 7 infanterie, bateriile 3 şi 5 din Regimentul 3 artilerie, Regimentul 3 călăraşi; Piatra - Regimentul 8 călăraşi şi bateria 1 din Regimentul 3 artilerie (ultima a fost apoi succesiv transferată la Caracal şi Corabia).

Marele cartier general al armatei române a fost instalat la Poiana Mare. Pivotul întregului sistem defensiv al armatei române grupate în Oltenia a fost considerat oraşul Calafat, datorită poziţiei lui strategice. Situat pe malul stâng al Dunării, la circa doi kilometri est de Vidin, pe o înălţime care domină malul drept al fluviului, Calafatul jucase un rol important în războaiele desfăşurate anterior între imperiile otoman şi rus: pentru armata otomană el constituise un cap de pod ideal al unor acţiuni ofensive prin Oltenia, deosebit de periculoase la aripa dreaptă a trupelor adverse; armata rusă, la rândul ei, vizase deţinerea Calafatului spre a-şi asigura aripa dreaptă, a neutraliza gruparea otomană din zona Vidin şi, eventual, a ocupa această cetate, ceea ce i-ar fi deschis implicit o cale de comunicaţie (Vidin - Sofia) extrem de favorabilă spre a dezvolta ofensiva în interiorul teritoriului dominat de otomani.

În toate războaiele anterioare avantajele poziţiei strategice a Calafatului fuseseră exploatate de armata otomană, care ocupase de fiecare dată oraşul înainte de sosirea ruşilor. Dar în războiul din 1877-1878 o situaţie ca aceasta nu s-a mai putut repeta datorită măsurilor ferme de interzicere a zonei Calafat adoptate de comandamentul român încă în iarna 1876-1877 şi continuate după ce armata noastră a fost dispusă în întregime în Oltenia.

La declanşarea ostilităţilor lucrările de la Calafat cuprindeau în principal o salbă de amplasamente de artilerie pentru baterii, la 200-400 m de fluviu, dispuse la sud, vest (majoritatea, cu faţa spre Vidin) şi nord de oraş. Cu cele două amplasamente amenajate chiar pe timpul primelor ostilităţi ele însumau şapte lucrări şi anume: „Mihai Bravul” (la sud de Calafat), „Renaşterea”, „Independenţa”, „Ştefan cel Mare”, „Mircea”, „Elisabeta” (toate la vest de oraş) şi „Carol” (dispusă pe o înălţime chiar în partea de nord a localităţii).

Pentru infanterie fuseseră amenajate două centuri de lucrări, cu diverse şanţuri de comunicaţie şi adăpostiri, având un traseu arcuit, cu ambele capete pe fluviu. Linia mai apropiată de conturul localităţii era realizată prin transformarea şi amendarea unei vechi poziţii construite de otomani în 1854, în timpul războiului Crimeei. Acest sistem de lucrări se completa armonios cu cel existent pe ostrovul Calafat - poziţia cea mai înaintată deţinută de trupele române spre cetatea Vidinului.

Îndeosebi după regruparea forţelor române la aceste amenajări au participat larg, sub îndrumarea geniştilor specialişti, ostaşi din unităţile de infanterie, cavalerie şi artilerie aduse în zonă. Lucrări similare de fortificaţii au fost executate pe malul Dunării şi în alte sectoare: Ciuperceni, Poiana Mare, Rast, Bechet, Corabia, Islaz etc.

Duelurile de artilerie, devenite în cursul lunilor mai şi iunie tot mai violente, ca şi acţiunile energice întreprinse pentru stăvilirea incursiunilor detaşamentelor de diversiune iniţiate de comandamentul otoman pe malul stâng al Dunării au oferit un bun prilej pentru a continua instruirea trupelor române în condiţii specifice câmpului de luptă. Experienţa bogată acumulată în această perioadă a înlesnit considerabil ca ostaşii români să se adapteze la exigenţele şi privaţiunile impuse de crâncena încleştare cu armata otomană.

Armata rusă forţează Dunărea la Brăila şi Zimnicea

Între timp comandamentul rus a intensificat pregătirile de forţare a fluviului şi de declanşare a ofensivei pe teritoriul stăpânit de imperiul otoman la sud de Dunăre. Aceste preparative s-au desfăşurat în cel mai strict secret, planul lor nefiind cunoscut decât de foarte puţine persoane din anturajul ţarului şi al marelui duce Nicolae. Totodată, intenţiile reale ale comandamentului rus au fost cu abilitate camuflate prin diverse acţiuni demonstrative - concentrări concomitente de trupe în diferite sectoare ale fluviului, lansarea de zvonuri cu caracter contradictoriu etc. -, ceea ce a derutat comandamentul otoman şi l-a obligat să-şi ţină forţele dispersate pe sute de kilometri.

Deşi în perioada respectivă domnitorul României a avut mai multe întrevederi cu ţarul şi marele duce Nicolae, aceştia nu i-au furnizat nici un fel de informaţii asupra intenţiilor lor. Dar, în contextul pregătirilor, comandamentul rus a trebuit adeseori să solicite sprijinul trupelor române. Astfel, unităţi şi subunităţi române şi-au dat concursul la acţiunea amplă întreprinsă în cursul lunilor mai şi iunie pentru anihilarea flotei fluviale otomane care, dominând întregul curs al Dunării, ar fi constituit o serioasă primejdie pentru trupele angajate în acţiunea de forţare. Acest obiectiv s-a realizat prin următoarele mijloace: În primul rând, supunând navele inamice, ori de câte ori îşi făceau apariţia, unui foc puternic de artilerie.

Încă la 28 aprilie / 10 mai o baterie rusă reuşise să scufunde canoniera blindată „Lutfucelil”, una dintre cele mai puternice nave militare aflate la dispoziţia comandamentului otoman pe Dunăre. Bateriile române au avariat mai multe nave otomane surprinse în bătaia tragerii lor la Corabia (13/25 mai), Islaz (4/16 mai), Calafat (9/21 iunie) etc. Nemaisimţindu-se în siguranţă, navele otomane au trebuit să-şi reducă zonele de acţiune şi, în mare parte, să se refugieze la adăpostul ostroavelor sau în Delta Dunării.

Un anumit aport la anihilarea flotei otomane au avut şi ambarcaţiunile române şi ruse presărate de-a lungul fluviului. Cea mai importantă acţiune de acest gen a avut loc în noaptea de 13/25 spre 14/26 mai, când şalupa românească „Rândunica”, împreună cu şalupele ruseşti „Djighit”, „Ksenia” şi „Ţarevna” au atacat prin surprindere un grup de nave otomane retrase în canalul Macin şi au reuşit să scufunde cea de a doua navă ca importanţă a flotei inamice - monitorul „Seyfi”.

La acţiune, alături de marinarii ruşi comandaţi de locotenenţii Dubasov şi Şestakov, a participat şi maiorul Ioan Murgescu, din Corpul flotilei române, care, pentru bravura şi iscusinţa dovedite cu acest prilej, a fost citat prin înalt ordin pe armata română şi distins de ţarul Alexandru al II-lea cu ordinul „Sf. Vladimir”. În sfârşit, pentru anihilarea acţiunilor bastimentelor adverse - mai ales în zonele unde se intenţiona forţarea fluviului - s-au instalat puternice baraje de mine (la Reni, gura Prutului, Bărboşi, Paraipani, Flămânda, Corabia), bătute cu foc de bateriile ce fuseseră dispuse în apropierea lor.

Concomitent, comandamentul rus a continuat în secret acţiunile pentru concentrarea forţelor şi mijloacelor destinate forţării Dunării. Conform ordinelor primite, Corpul 14 rus, comandat de generalul-locotenent A.E. Zimmerman, a trecut în noaptea de 9/21 spre 10/22 iunie 1877 la executarea forţării fluviului în dreptul înălţimilor de la Bugeac (nord Macin) cu trupe îmbarcate la Galaţi şi Reni pe pontoane, plute, bărci şi pe alte mijloace aflate la dispoziţie.

Rezistenţa opusă de adversar a fost destul de slabă, datorită atât inferiorităţii forţelor otomane din zonă cât şi faptului că comandamentul lor avea atenţia concentrată spre Ghecet, deoarece observase că pe malul opus, la Brăila, trupele ruse începuseră să întindă un pod. Dezvoltând capul de pod realizat, Corpul 14 rus, întărit ulterior cu unităţi din Corpul 4, şi-a dezvoltat ofensiva, reuşind să ocupe succesiv localităţile Macin, Isaccea, Tulcea, Hârşova, până la aliniamentul Cernavodă - Constanţa.

Aparent comandamentul rus a acordat o mare importanţă operaţiei declanşate în Dobrogea, lăsând impresia că se decisese să dirijeze efortul principal prin cadrilater spre Constantinopol - itinerar oarecum tradiţional urmat în trecutele războaie duse împotriva imperiului otoman. În realitate, misiunea armatei din Dobrogea juca un rol secundar în planurile de campanie ruse, ea fiind menită să reţină cât mai multe forţe otomane şi să faciliteze reuşita grupării principale în cel de al doilea punct ales pentru forţarea Dunării: Zimnicea - Şiştov.

Pregătirile intraseră şi aici în ultima fază. Corpurile 8, 9, 12 şi 13 ruse se aflau deja concentrate în zona Turnu Măgurele - Alexandria - Zimnicea. La 9 /21 iunie Marele cartier general rus s-a deplasat de la Ploieşti la Slatina, apoi în localitatea Dracea. Dorind să asiste la forţarea fluviului, ţarul Alexandru al II-lea a venit la Turnu Măgurele.

În urma unei recunoaşteri executate de marele duce Nicolae, însoţit de şeful statului major, generalul-adjutant A.A. Nepokoiciţki, la 8-12/20-24 iunie, s-a stabilit definitiv ca forţarea să aibă loc în punctul Zimnicea - Şiştov. Decizia a fost adusă numai la cunoştinţa generalului-locotenent F.F. Radeţki, care urma să comande primele trupe destinate forţării; ceilalţi comandanţi de corpuri au rămas cu impresia că trecerea avea să se efectueze pe la Flămânda.

În această fază comandamentul rus a adresat comandantului suprem român rugămintea ca trupele române să sprijine acţiunea de forţare a Dunării declanşând un foc continuu de artilerie asupra malului otoman din sectorul lor ca să reţină trupele inamice şi, totodată, să contribuie la derutarea comandamentului otoman în ceea ce priveşte locul şi momentul alese pentru forţare. Satisfăcând această solicitare, trupele române au executat, paralel cu cele ruse, puternice trageri de artilerie fără întrerupere în zilele de 14-16/26-28 iunie.

Totodată, în urma demersului generalului-maior Veliaminov, s-a aprobat ca unităţile române dislocate pe malul drept al Oltului la confluenţa lui cu Dunărea să concureze la acoperirea ambarcaţiunilor şi a celorlalte materiale destinate forţării, care erau aduse pe acest râu şi adăpostite apoi după un ostrov situat lângă localitatea Seaca. „Trei nopţi de-a rândul, 14/26, 15/27, 16/28 iunie, sub protecţiunea eficace şi neîntreruptă a trupelor şi bateriilor române şi bateriilor ruse din stânga Oltului, 150 pontoane de lemn şi 60 plute coborâră Oltul şi trecură nevătămate pe dinaintea cetăţii Nicopolei”.

În noaptea de 14/26 spre 15/27 iunie, la ora 2, primele trupe destinate forţării - Regimentul de infanterie de Volânea, o sotnie de plastuni şi un detaşament de cazaci, sub comanda generalului-maior Iolşin, au pornit spre malul otoman, unde au fost primite doar cu focuri izolate de puşcă, ceea ce dovedea că surprinderea fusese completă. Unităţile care le-au urmat au executat însă trecerea în condiţii mult mai grele, căci, alarmate, trupele otomane din Şiştov au opus o dârză rezistenţă; trei pontoane şi o portiţă au fost scufundate.

Comandantul avangărzii ruse, generalul-maior Veliaminov, a reuşit însă să realizeze lărgirea capului de pod, adversarul - puţin numeros şi lipsit practic de artilerie - fiind silit să se retragă pas cu pas. Şiştovul şi înălţimile din jurul lui au fost cucerite de trupele ruse. În prima zi a forţării pierderile atacatorilor s-au ridicat la 300 de morţi (din care 9 ofiţeri), 468 de răniţi (22 de ofiţeri) şi 53 de dispăruţi. Sub acoperirea trupelor debarcate s-a trecut în aceeaşi zi la întinderea unui pod de pontoane şi au continuat masiv transporturile de personal, material şi subzistente.

Comandamentele otomane din Vardim, Târnovo şi Nicopole au reacţionat cu întârziere şi, practic, nu au acordat nici un fel de sprijin trupelor lor din Şiştov. La 20 iunie / 2 iulie 1877 comandamentul rus a solicitat celui român ca trupele române să preia de la Corpul 9 rus sectorul cuprins între gura Oltului şi localitatea Flămânda inclusiv.

Răspunzându-se pozitiv şi la această solicitare, s-a ordonat Diviziei 4 române să-şi extindă dispozitivul în stânga Oltului; din Corpul 9 rus au mai rămas în sectorul respectiv doar 4 baterii. Ca urmare, o parte din misiunea blocării grupării otomane din cetatea Nicopole şi asigurării podului rus de la Zimnicea- Şiştov a revenit, în continuare, armatei române. Comandamentul Diviziei 4 române s-a deplasat la Turnu Măgurele.

Dezvoltarea ofensivei ruse şi detaşamentelor de voluntari bulgari în Balcani

După trecerea grupării principale pe la Zimnicea-Şiştov, marele duce Nicolae şi-a împărţit forţele în trei armate:

  • Armata principală, compusă din corpurile 4, 8 şi 11, cu misiunea de a pune iniţial stăpânire pe zona Târnovo, apoi de a înainta peste Munţii Balcani în direcţia Adrianopol - Constantinopol;
  • Armata de est, sub comanda ţareviciului Alexandru Alexandrovici, compusă din corpurile 12 şi 13, avea misiunea să înainteze spre est, să cucerească Rusciukul şi să ajungă pe râul Lom, unde să treacă la defensivă, făcând siguranţa flancului stâng al Armatei principale;
  • Armata de vest, comandată de generalul-locotenent N.P. Krudener, compusă din Corpul 9 şi o brigadă de cavalerie, avea misiunea să cucerească Nicopoleul, asigurând flancul drept al Armatei principale.

Armata principală şi-a constituit o avangardă, sub comanda generalului-maior I. V. Gurko, compusă din 10 batalioane, 33 de escadroane şi 32 de guri de foc, cu misiunea de a cuceri oraşul Târnovo, apoi trecătorile din Munţii Balcani şi, pătrunzând la sud de aceştia, de a intercepta calea ferată Filipopol - Iambol. Avangarda rusă a început înaintarea spre Târnovo la 25 iunie / 7 iulie.

Oraşul era apărat de aproximativ 4.000 de otomani, care ocupau o poziţie la nord de localitate. Combinând o manevră asupra ambelor flancuri cu un atac frontal, trupele ruse au înfrânt rezistenţa inamicului, silindu-l să se retragă spre Osman Pazar. De la Târnovo s-au trimis grupuri de cercetare şi siguranţă spre trecătorile Balcanilor, precum şi spre Osman Pazar şi Plevna, pentru a se stabili legătura cu Armata de est şi, respectiv, cu cea de vest.

Avangarda rusă a reînceput înaintarea la 30 iunie / 12 iulie, şi la 2/14 iulie a ocupat pasul şi localitatea Hainkioi. Un batalion otoman aflat aici s-a retras în grabă spre Sliven. La 3/15 iulie Gurko şi-a dirijat trupele spre Kazanlîk, lăsând la Hainkioi numai strictul necesar pentru a-şi asigura linia de comunicaţie. La 5/17 iulie, combinând o lovitură frontală cu o învăluire pe la nord şi o întoarcere largă pe la sud, trupele ruse au ocupat localitatea Kazanlîk şi pantele sudice ale pasului Şipka.

Pentru a cuceri acest pas, Gurko a cerut marelui duce Nicolae să se declanşeze un atac dinspre nord, cu o parte din Corpul 8, în timp ce detaşamentul său avea să atace dinspre sud. După două atacuri nereuşite, la 5/17 şi 6/18 iulie, trupele ruse au ocupat în ziua următoare pasul Şipka fără luptă, deoarece Mehmet Hulusi paşa, comandantul grupării otomane, ordonase retragerea spre a evita încercuirea. Un aport însemnat la acţiunile purtate de avangarda rusă au avut populaţia şi drujinele de voluntari bulgari, care au servit de călăuze şi au participat nemijlocit la lupta cu arma în mână împotriva inamicului.

Armata de est şi-a desfăşurat ofensiva pe două coloane: una s-a îndreptat spre Rusciuk, alta spre Razgrad; la 23 iunie / 5 iulie marile unităţi ruse au ocupat localitatea Biela, iar la 7/19 iulie au atins râul Lom, unde s-au oprit în defensivă, potrivit misiunilor ce li se încredinţaseră. Prin înaintarea pe direcţii divergente a armatei principale şi a celei de est, spaţiul dintre ele se mărea treptat. Pentru a umple acest gol din dispozitivul strategic rus s-a constituit Armata de Osman-Pazar, în zona acestei localităţi, din Corpul 11 şi Divizia 13 cavalerie.

Armata de vest a înaintat spre Nicopole, acoperită de o avangardă, şi şi-a trimis cavaleria să cerceteze până la râul Vid. O patrulă de cavalerie a pătruns în Plevna, la 26 iunie / 8 iulie, şi a raportat că în oraş se afla numai o companie otomană. Colonelul Tutolmin, comandantul Brigăzii de cazaci de Caucaz, a cerut generalului Krudener un batalion de infanterie care să ocupe Plevna; acesta l-a refuzat, însă, pe motiv că ocuparea acestei localităţi urma să se facă după cucerirea Nicopolelui. S-a pierdut astfel o ocazie foarte favorabilă de a lua în stăpânire acest important obiectiv strategic.

La 30 iunie / 12 iulie au terminat trecerea Dunării toate trupele Armatei ruse de vest. Ele s-au concentrat, până la 2/14 iulie, în apropiere de cetatea Nicopole. Generalul-locotenent N.P. Krudener a hotărât să înfrângă gruparea otomană de aici acţionând cu două coloane în lungul Osmei, de o parte şi de alta a râului; o a treia coloană urma să execute o învăluire pe la sud-vest şi, totodată, să facă siguranţa întregului dispozitiv faţă de atacurile posibile ale trupelor otomane de la Rahova şi Vidin.

Forţele ruse de aici totalizau: 18,5 batalioane, 24,5 escadroane şi 92 de tunuri de câmp, cu un efectiv total de 20.000 de luptători, la care se adăugau bateriile de asediu de pe malul de nord al fluviului, puse temporar sub ordinele generalului Krudener, 4 batalioane la gura Oltului, 2 la Flămânda şi 4 la Turnu Măgurele. Vechea cetate a Nicopolelui fusese întărită cu puternice lucrări de fortificaţii de campanie.

În afara zidurilor existente, care fuseseră reparate, otomanii construiseră o poziţie înaintată, cu redute şi şanţuri, menită să scoată oraşul de sub bătaia artileriei de câmp a adversarului. Acest sistem de întărituri era menţinut de o garnizoană de 8.000 de luptători şi peste 100 de guri de foc de artilerie. Raportul de forţe era de 2,5/l în infanterie în avantajul ruşilor şi de aproximativ 1/l în artilerie.

La 3/15 iulie, în zori, bateriile de asediu ruseşti de pe malul românesc al Dunării au deschis focul, secondate de artileria mobilă a armatei. Venind în sprijinul trupelor ruse, bateriile române de la Flămânda, Măgurele şi Islaz au executat, la rândul lor, un puternic bombardament asupra cetăţii şi a redutelor otomane din poziţia înaintată. Otomanii au răspuns energic, dar în curând o parte din tunurile lor au fost distruse de tragerea mai precisă a adversarilor. A urmat atacul infanteriei comandate de generalul Krudener; în partea de sud a poziţiilor înaintate otomane s-au încins lupte violente.

În acest timp, Regimentul 14 dorobanţi de la Islaz şi Regimentul 5 infanterie român de la gura Oltului au ţinut sub foc infanteria otomană şi tunurile dispuse pe malurile Osmei, uşurând astfel atacul coloanelor ruseşti, încercând să se retragă în cetate, otomanii au fost loviţi cu focuri de flanc de către trupele române de pe malul stâng (Regimentul 7 infanterie şi bateria 1 din Regimentul 3 artilerie), care le-au produs mari pierderi.

Până seara redutele care dominau oraşul au fost cucerite, trupele otomane fiind obligate să se retragă la adăpostul zidurilor cetăţii, în care artileria de asediu rusă realizase deja o breşă. Pentru a doua zi ruşii se pregăteau să asalteze oraşul. În zori, însă, Hayri Hasan paşa, comandantul garnizoanei otomane, a capitulat, deşi primise promisiuni de ajutor din partea lui Osman paşa, comandantul superior al forţelor otomane din zona Vidin. Armata rusă a capturat la Nicopole 7.000 de militari otomani, 6 drapele, 113 tunuri, peste 10.000 de puşti şi 2 monitoare. Ruşii au avut următoarele pierderi: un general, 7 ofiţeri superiori şi 1.279 ostaşi (morţi şi răniţi).

Prima bătălie de la Plevna 8-9/20-21 iulie 1877

Căderea cetăţii Nicopole, survenită la scurt timp după victoriile spectaculoase repurtate de avangarda rusă, comandată de capabilul general Gurko, în bătălia pentru păsurile Hainkioi şi Şipka, a avut - dincolo de însemnătatea ei strategică incontestabilă - o înrâurire puternică asupra moralului beligeranţilor. Ea părea să fie - sau să devină - un fel de „prag psihologic” în desfăşurarea războiului. Într-adevăr, comandamentul superior rus, supraapreciind succesele mari obţinute în mai puţin de o lună de zile pe teatrul de operaţii din Balcani, şi-a întărit convingerea că resursele rezistenţei imperiului otoman se apropiau de epuizare.

„După luarea Nicopolelui - scria colonelul rus Martinov, în lucrarea citată - marele duce, comandantul de căpetenie, emise ideea că noi eram definitiv debarasaţi de turci pe frontul de vest”. În tabăra otomană, dimpotrivă, deprimarea era, în preajma şi mai ales după capitularea Nicopolelui, imensă: „După cum v-am comunicat într-o depeşă anterioară - arăta Sait, primul secretar al sultanului, într-o telegramă adresată lui Osman paşa la 2/14 iulie - ţara se găseşte în acest moment între viaţă şi moarte”.

Rezultatul primei bătălii de la Plevna trebuie privit în relaţia lui intimă cu această stare de spirit pentru a-i putea descifra, în întregime, impactul avut asupra beligeranţilor. El a apărut ca o lovitură de teatru, prin nimic prevestită de evoluţia anterioară a războiului, şi a căpătat în imaginaţia contemporanilor note de tragism pe care, poate, în alte împrejurări nu le-ar fi dobândit.

Nici comandamentul rus, nici cel otoman nu acordaseră până atunci vreo importanţă deosebită acestei aşezări urbane - în vremea aceea o localitate ca oricare alta de pe întinsul frământatei zone cuprinse între Dunăre şi Balcani. Dar s-au petrecut, la un moment dat, două serii de fapte care, interferându-se imprevizibil şi într-o manieră extrem de originală, au conferit Plevnei ceea ce nu i se bănuise până atunci: o excepţională însemnătate strategică.

Prima serie de fapte a rezultat din tentativele comandamentului otoman de a-şi regrupa forţele din Balcani potrivit unui plan conceput de muşirul Osman paşa. Încă în luna mai muşirul avansase comandantului suprem, Abdulkerim paşa, următoarele propuneri: grupările otomane din Vidin, Nicopole şi alte localităţi mai puţin însemnate să fie retrase fără luptă şi reunite la Plevna; de aici, sub conducerea lui Osman paşa, aceste forţe urmau să se îndrepte, prin Lovcea, spre Târnovo, spre a face joncţiunea cu armata otomană de est. Dacă joncţiunea se realiza, puternica grupare otomană rezultată din contopirea atâtor forţe trebuia să se îndrepte spre Şiştov, în întâmpinarea armatei ruse; în caz contrar, trupele comandate de Osman paşa urmau să-şi consolideze poziţiile în zona Lovcea, unde trebuiau să acţioneze în funcţie de împrejurări.

Abia la 28 iunie / 10 iulie sultanul a aprobat acest plan. În ziua de 1/13 iulie gruparea comandată de muşir a părăsit în mare secret Vidinul, urmând iniţial - pentru a evita focul artileriei române - itinerarul Vidbol - Nazâr Mahala - Arcer Palanka - Krivodol; românii au observat, totuşi, coloana şi au tras câteva lovituri de tun asupra ei, fără a-i pricinui pierderi, căci distanţa era prea mare.

La Vălcedrăm lui Osman paşa i-au fost remise două depeşe prin care i se făcea cunoscut că sultanul, datorită agravării situaţiei militare, ordona să se accelereze marşul. Dar a doua zi, în localitatea Krivodol, s-a primit un alt ordin care anula, în fapt, întregul plan: întrucât trupele din Nicopole fuseseră asediate de ruşi şi se găseau într-o situaţie critică, Osman paşa trebuia să ocupe cât mai grabnic localitatea Plevna şi să organizeze acolo o puternică poziţie defensivă.

După un marş forţat istovitor, coloana muşirului a sosit, la 7/19 iulie, lângă Plevna. În acel moment câteva bubuituri de tun anunţau apropierea trupelor ruse. Seria a doua de fapte s-a succedat de partea cealaltă, în tabăra rusă. Urmărind consolidarea flancului drept al forţelor sale din Balcani, marele duce Nicolae a ordonat, la 5 /17 iulie, generalului Krudener să se îndrepte imediat cu trupele pe care le comanda la Plevna; proaspăt ocupata cetate a Nicopolelui urma să fie predată unor trupe române.

Telegrama marelui duce era redactată în următorii termeni: „Daţi ordin trupelor române să ocupe imediat Nicopolul; încredinţaţi generalului Stolâpin, care se află la Turno (Turnu Măgurele), grija de a inventaria întregul material, cu numărul de ofiţeri necesar, şi deplasaţi-vă cu trupele voastre la Plevna, unde veţi aştepta ordine. Dirijaţi prizonierii la Bucureşti, la dispoziţia generalului Katalei. Lăsaţi armele la Nicopole, pentru a-i înarma pe bulgari”.

Generalul Krudener nu a putut - şi nici nu a vrut de altfel - să treacă imediat la executarea acestui ordin. Pe de o parte, el intenţiona să lase un anumit răgaz trupelor, care se resimţeau serios de pe urma crâncenei lupte purtate în ajun, şi, totodată, să reglementeze problema trofeelor şi prizonierilor. Pe de altă parte, lui i se părea jignitor să cedeze cetatea trupelor române, faţă de care avea aprecieri defavorabile preconcepute.

Atunci când, la insistenţa marelui duce, s-a decis totuşi să transmită generalului Manu, comandantul Diviziei 4 române, ordinul de a prelua garnizoana Nicopole şi paza prizonierilor, a primit din partea acestuia un refuz categoric: ca general român, nici el, nici trupele pe care le comanda nu puteau primi ordine de la generalii altui stat; în consecinţă, comandantul român a replicat că solicitarea respectivă trebuia să fie adresată domnitorului, comandantul suprem al oştirii române, singurul în drept să adopte o decizie. Până la urmă, comandamentul rus s-a decis să respecte uzanţele.

Rezultatul demersurilor este astfel consemnat într-o telegramă a generalului Krudener, datată 7/19 iulie: „Comandantul trupelor române de la T. Măgurele, generalul Mânu, îmi comunică că prinţul Carol, care şi-a concentrat trupele înapoia Jiului, nu poate să dea nici o garnisoană pentru Nicopolee, nici oameni cari să conducă prisonierii ce-mi propuneam să trec la Turnu Măgurele”.

Analiza documentelor vremii atestă că, dincolo de această motivaţie, refuzul românesc s-a datorat în principal faptului că, neexistând o alianţă militară între cele două state, orice concurs de genul celui solicitat însemna în fond încorporarea unor trupe române în armata rusă şi trecerea lor sub comandament străin. În aceste împrejurări, marele duce Nicolae a aprobat ca, până la soluţionarea problemei de mai sus, generalul Krudener să dirijeze spre Plevna numai o parte din forţele sale, disponibile în acel moment: o brigadă de infanterie, patru baterii de artilerie din Divizia 5 şi un detaşament ce se afla deja la Trestenik, alcătuit dintr-un regiment de infanterie, un escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie. Aceste trupe au fost puse sub comanda generalului-locotenent I. I. Schilder-Schuldner.

Este cert că, deşi prevenit la timp de comandamentul român, marele duce Nicolae nu acordase importanţă puternicei coloane otomane care părăsise Vidinul; comandantul de căpetenie continua să creadă că ocuparea Plevnei era o misiune facilă. El se bizuia pe rezultatele cercetării executate anterior de trupele ruse, care semnalaseră că în Plevna exista doar un detaşament comandat de Atuf paşa, considerat prea slab pentru a putea opune o rezistenţă serioasă. De altfel, marele duce a socotit de prisos să-l prevină, pe o cale sau alta, pe generalul Krudener despre conţinutul ştirii primite între timp de la români şi, în consecinţă, trupele comandate de generalul Schilder-Schuldner au mărşăluit fără precauţii şi fără temeri spre obiectivul fixat.

În cursul primelor ciocniri cu inamicul, generalul Schilder-Schuldner a continuat să creadă că în faţa trupelor sale se găseau forţe otomane neînsemnate; abia în dimineaţa de 8/20 iulie el şi-a dat seama că efectivul adversarului depăşea cu mult evaluările făcute anterior, dar atunci a fost prea târziu. Desfăşurarea şi rezultatele primei bătălii de la Plevna sunt bine cunoscute.

În acea sângeroasă încleştare de forţe, cu rezultate schimbătoare de la oră la oră, presărată cu numeroase fapte de eroism şi bravură săvârşite de ostaşii aflaţi de ambele părţi ale baricadei, trupele sensibil superioare cantitativ comandate de Osman paşa 49 le-au copleşit pe cele ruseşti. Pierderile învinşilor s-au ridicat la 2.326 de morţi, din care 75 de ofiţeri; ale învingătorilor - la circa 1.000 de morţi şi 1.000 de răniţi.

Însemnătatea bătăliei nu consta însă în cuantumul pierderilor, căci acestea, raportate la ansamblul potenţialului adversarilor, nu modifica sensibil raportul de forţe. În schimb, efectul moral a fost incomensurabil: pentru imperiul otoman era o rază de speranţă apărută în momente de cumplită deznădejde şi derută; pentru Rusia - un traumatism venit peste euforia născută din victoriile repurtate până atunci.

Prima bătălie a dezvăluit brusc că dispozitivul armatei ruse din Balcani era vulnerabil şi că adversarul dispunea încă de resurse nebănuite pentru a-i exploata slăbiciunile. „în adevăr - se arată în istoricul războiului întocmit de Marele stat major rus - se formă la Plevna, într-un mod neaşteptat, un nod strategic care nu putu fi tăiat decât cu enorme sacrificii şi cu o perdere de timp de care turcii profitară”. Comandamentul rus a ordonat fără întârziere generalului Krudener „să atace Plevna şi să o cucerească”.

Trecerea Diviziei 4 române la sud de Dunăre

În contextul pregătirilor intense făcute pentru declanşarea celei de a doua bătălii de la Plevna, marele duce Nicolae şi, apoi, ţarul Alexandru al II-lea au făcut din nou apel la domnitorul Carol pentru a consimţi ca Divizia 4 română să preia garnizoana Nicopole, pusă între timp sub comanda generalului Stolâpin. În legătură cu aceasta, generalul Ghica telegrafia, la 9/21 iulie, domnitorului: „Împăratul mă însărcinează să fac cunoscut A[lteţei] V[oastre] că a simţit supărare şi părere de rău văzând că propunerea pentru ocuparea Nicopoleei de către armata română întâmpină greutăţi neaşteptate şi întârzieri păgubitoare combinaţiilor marelui duce. Generalul Krudener, în loc să meargă înainte, e ţinut în loc spre a păzi oraşul şi prizonierii şi nu poate nici măcar să ajute pe generalul Schilder-Schuldner pe care l-a trimis la Plevna, unde e ameninţat d-a se întâlni cu 18.000 de turci veniţi de la Vidin. Împăratul nu se îndoeşte că A. V., după ce va lua cunoştinţă de aceste fapte, nu va înlătura greutăţile cari se opun la ocuparea Nicopolei [...]”.

Având în vedere dificultăţile trupelor ruse din Balcani şi, mai ales, perspectiva unei răsturnări de situaţie care ar fi putut să se repercuteze grav asupra României, partea românească s-a decis să răspundă pozitiv noului apel al ţarului, fără a mai aştepta reglementările pe care le impunea cooperarea militară a celor două armate. Generalul Mânu l-a vizitat, la 11/23 iulie, pe generalul Stolâpin, la Nicopole, spre a-i comunica oficial răspunsul.

Asemeni generalului Krudener, Stolâpin nu a primit cu plăcere sosirea trupelor române; în câteva depeşe adresate superiorilor săi el a susţinut insistent că „trupele române nu vor constitui decât o povară în plus, nefiind de nici un folos”. Comandamentul superior rus, care cunoştea bine raţiunile apelului făcut la trupele române, nu a luat însă în seamă opiniile lui Stolâpin.

Trecerea Diviziei 4 române la sud de Dunăre a început la 17/29 iulie; a doua zi aproape întregul efectiv se afla pe malul opus. Trupele au fost întâmpinate, la debarcare, de generalul-locotenent Stolâpin, însoţit de statul său major şi de un detaşament cu steag şi muzică din Regimentul 19 de Kostroma; drapelul român a fost înălţat deasupra cetăţii.

Trupelor române li s-au încredinţat următoarele misiuni: regimentele 8 dorobanţi şi 8 călăraşi - de a efectua serviciul de garnizoană în Nicopole; Regimentul 5 infanterie, cu un batalion bivuacat la 6 km vest de oraş, pe şoseaua Nicopole - Rahova, şi celălalt la o distanţă similară spre sud, pe şoseaua Nicopole - Plevna - de a face siguranţa podurilor peste râul Osma şi a interzice căile de comunicaţie respective; Regimentul 3 călăraşi, în cooperare cu un detaşament de cazaci - de a executa recunoaşteri dincolo de râul Osma, spre Rahova şi Plevna.

Faptul că divizia română a intrat practic în subordinea generalului Stolâpin în condiţii destul de neclare în ceea ce priveşte raporturile de comandament a generat ulterior o serie de dificultăţi. Cu toate acestea, între militarii români şi ruşi s-au stabilit treptat bune relaţii de cooperare, iar trupele noastre şi-au îndeplinit cu succes misiunile ce le fuseseră încredinţate.

Bătălia a doua de la Plevna 18/30 iulie 1877

Trupele ruse şi otomane au făcut, între timp, febrile pregătiri în vederea unei noi bătălii, devenită iminentă, la Plevna. Generalul Krudener părăsise Nicopoleul încă la 12/24 iulie, având de data aceasta la dispoziţie aproape toate unităţile ce alcătuiau Corpul 9. Ca trupe de întărire i s-au dat: două brigăzi din Corpul 11 şi o divizie din Corpul 4, toate sub comanda generalului-locotenent A.I. Şahovskoi; Brigada de cazaci de Caucaz, comandată de generalul-maior M.D. Skobelev; Divizia 9 cavalerie, comandată de generalul-maior A.G. Laşkarev. În total, gruparea de forţe ruse destinată noului atac asupra Plevnei avea în compunere 12 regimente de infanterie, 6 regimente de cavalerie şi 21 de baterii, însumând circa 30.000 de luptători şi 176 de guri de foc.

Gruparea otomană de la Plevna primise, de asemenea, întăriri, sporindu-şi efectivul până la circa 24.000 de luptători şi 58 de tunuri. Cele 10 zile dintre prima şi a doua bătălie au fost folosite din plin de Osman paşa pentru a consolida şi dezvolta lucrările de fortificaţii existente; comandanţii, geniştii şi ceilalţi ostaşi turci au dat dovadă de aplicare şi ingeniozitate remarcabile în arta lucrărilor întărite; Plevna şi împrejurimile ei au devenit o citadelă redutabilă.

A doua bătălie de la Plevna a depăşit-o cu mult pe prima în amploare şi dramatism. Valurile atacatoare s-au izbit de zidul de foc al redutelor otomane, de stoicismul şi calităţile militare deosebite ale apărătorilor turci. Trupele ruse - ai căror ostaşi au dovedit şi de astă dată o mare cutezanţă individuală, dispreţ faţă de moarte - au lăsat pe câmpul de luptă peste 7.000 de morţi şi răniţi; cele otomane - aproximativ 2.000. Cele două grupări au ieşit din luptă cu forţele dezorganizate şi sleite. „Armata turcă - nota William V. Herbert în memoriile citate - se afla într-o stare de teribilă confuzie după bătălie, dar de la 1 august ea s-a reorganizat complet. Dacă noi, învingătorii, ne găseam într-o asemenea stare, cum trebuie să fi fost aceea a învinşilor?”.

Situaţia trupelor ruse era şi mai grea la sfârşitul bătăliei: „Abia a doua zi, 19/31 iulie, generalul Krudener putu aduna rămăşiţele trupelor sale şi a le îndrepta spre posiţiunile din ziua de 17/29. Confusiunea a fost atât de mare, încât un regiment a petrecut chiar noaptea la Griviţa în mijlocul posiţiunilor turceşti, aşteptând dintr-un moment într-altul să fie atacat”.

În unele unităţi ruse s-a manifestat panică; grupuri de ostaşi au început să se îndrepte în dezordine spre Dunăre, difuzând pretutindeni zvonul că sunt urmăriţi de turci. Comandamentul rus, dezinformat de participanţii la bătălie în privinţa efectivelor forţelor şi a intenţiilor lui Osman paşa, s-a temut că trupele otomane din Plevna aveau să declanşeze o puternică ofensivă pentru a arunca armata adversă dincolo de Dunăre sau, cel puţin, pentru a-i tăia căile de comunicaţie cu România.

Check Also

Însemnătatea istorică a cuceririi independenţei României

După aproape cinci secole de luptă împotriva dominaţiei otomane, după rezistenţa opusă celorlalte imperii expansioniste …

Independenţa de stat a României şi unirea Dobrogei

După Pacea de la Adrianopol (1829), vasalitatea românilor faţă de turcise materializa în plata tributului …

Atitudinea puterilor garante faţă de proclamarea independenţei României

După proclamarea independenţei de către Adunare şi Senat, Mihail Kogălniceanu, printr-o notă circulară, însărcina pe …

Războiul ruso-turc din 1828-1829 şi pacea de la Adrianopole

Războiul dintre Rusia şi Turcia din 1828-1829 a fost efectul agravării „chestiunii orientale” în legătură …

Războiul pentru independenţa naţională a României

Cucerirea independenţei naţionale în anul 1877 este unul dintre cele mai de seamă evenimente din …