Lupta ţărilor române împotriva jugului turcesc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Instaurarea regimului dominaţiei otomane a avut drept consecinţă înrăutăţirea situaţiei maselor populare. Obligaţiile grele impuse de turci, care apăsau pe umerii poporului, au cauzat o creştere a exploatării şi asupririi, trezind în mase o ură nemărginită împotriva cotropitorilor şi a aliaţilor lor, boierii. Această ură şi-a găsit expresia în diverse forme de împotrivire şi de luptă, care au avut drept rezultat restrângeri temporare ale dominaţiei otomane.

Poporul a dus o luptă necurmată, zi de zi, împotriva noilor opresori, pe toată durata stăpânirii lor, cu dorinţa vie de a-şi recâştiga independenţa. Lupta sa permanentă împotriva jugului turcesc s-a împletit cu cea împotriva propriei clase stăpânitoare, devenită organ de execuţie al regimului impus de cotropitori. Lăsând deocamdată la o parte unele forme de luptă care atingeau indirect şi interesele Porţii, dar care sunt caracteristice mai ales pentru lupta de clasă, ca refuzul de plată a dărilor şi fuga, rămân o serie de alte forme variate, legate nemijlocit de exploatarea turcească. Acestea merg de la formele inferioare, ca sabotarea unor prestaţii către Poartă şi ucideri izolate ale unor dregători şi negustori turci, până la lupta activă cu armele, în forme ca haiducia şi răscoala.

Sabotarea îndeplinirii unor obligaţii impuse de turci, îndeosebi a corvezilor legate de aprovizionarea armatei turceşti, este una din formele permanente de luptă a poporului, des întâlnită în izvoarele vremii. O serie de firmane adresate de sultan lui Petru cel Tânăr pomenesc greutăţile pe care le întâmpinau turcii la transportul pe Dunăre al zaherelei, din cauza refuzului unor locuitori ai Ţării Româneşti de a-şi îndeplini obligaţiile de vâslaşi şi hamali, ce li se cereau. Masele populare au căutat să împiedice atât recrutarea vâslaşilor de care aveau nevoie turcii, cât şi transportul propriu-zis. În primăvara anului 1566, sultanul Soliman I este nevoit să repete de nu mai puţin de şase ori porunca de a i se procura vâslaşii necesari conducerii unor vase cu zaherea de la Nicopole şi Vidin spre Belgrad.

În toamna anului 1559, vâslaşii trimişi din Ţara Românească să transporte orz pentru turci de la Brăila la Nicopole lasă în părăsire pe Dunăre cele 62 de vase cu care se făcea transportul. „Pe corăbii n-a rămas nici un ghiaur - spune firmanul - încât acum ele stau părăsite pe malul dinspre Valahia, într-un loc singuratic şi neprielnic. De va creşte Dunărea, corăbiile vor suferi pagube”.

Sultanul, cerând alţi oameni, îşi manifestă teama ca acţiunea să nu se repete, ca nu cumva vasele să ia o altă direcţie sau să sufere vreo stricăciune, atât ele, cât şi orzul transportat. Teama sultanului era pe deplin justificată. Deşi îşi ia ulterior precauţiunea de a porunci aceluiaşi Petru să-i procure ca vâslaşi numai oameni destoinici, „ca nu cumva vasele să fie oprite din cauza părăsirii lor” de către aceştia, se repetă întocmai acţiunea din 1559. „Nici până în prezent - scrie sultanul - zahereaua n-a fost încărcată în vasele de la Nicopole, după cum îţi poruncisem, iar fuga vâslaşilor trimişi de tine a împiedicat bunul mers al serviciului”.

Nemaiavând încredere în oamenii trimişi de domnul Ţării Româneşti, sultanul îi cerea acestuia 100.000 de aspri, pentru a se putea angaja cu bani alţi vâslaşi, în locul celor fugiţi. Numărul vaselor părăsite de vâslaşi în 1559, ca şi suma mare pretinsă în 1566, cu care s-ar fi putut angaja probabil un număr însemnat de vâslaşi, atestă amploarea acestei acţiuni de luptă a poporului. Dezorganizarea transporturilor, înfăptuită aşa cum s-a văzut, lovea în interesele imediate ale Imperiului Otoman, paralizând anumite acţiuni ale aparatului său de stat.

Din lupta permanentă a poporului împotriva jugului otoman fac parte şi atacurile sau uciderile unor persoane sau grupuri izolate, în care poporul vedea reprezentanţi ai cotropitorilor. Izvoarele semnalează atacuri împotriva dregătorilor Porţii, a ostaşilor turci şi chiar a unor negustori care nu erau totdeauna turci, dar care erau angrenaţi în sistemul comercial al Imperiului. Astfel, în timpul domniei lui Mircea Ciobanul, un oarecare Dimitrie cu oamenii săi prinde nişte negustori veniţi în Ţara Românească, le ia banii, iar pe ei îi spânzură. Un negustor turc care venea de la Moscova este atacat de moldoveni, luându-i-se marfa şi banii.

Uciderile frecvente de negustori turci în Ţara Românească atrag o intervenţie a sultanului, care-i porunceşte lui Petru cel Tânăr să se ocupe personal de această chestiune, iar averile celor morţi, transformate în bani, să fie trimise la Poartă. Documentele menţionează şi unele atacuri date asupra dregătorilor sau ostaşilor turci, de felul fiilor lui Ionuz beg, ucişi în Moldova, în a doua domnie a lui Petru Rareş sau a unui ienicer, ucis de oştenii din garda lui Alexandru cel Rău. În 1568, unui dregător turc, trimis special al sultanului Selim al II-lea, i se iau 100.000 de aspri şi 75 de cai, din cei 100 dăruiţi de domnul Ţării Româneşti pentru fiul sultanului. Aceste atacuri sunt manifestări grăitoare ale urii poporului împotriva cotropitorilor turci.

Alături de ţărănime, la lupta împotriva cotropitorilor participă şi o parte a orăşenimii. În vara anului 1568, cu ocazia înlocuirii în domnie a lui Petru cel Tânăr cu Alexandru Mircea, profitând de tulburările ce însoţesc de obicei asemenea evenimente, nişte „răzvrătiţi” dau foc chiar pulberăriei statului, aflată probabil în Bucureşti, arzând cu acest prilej şi alte lucruri importante.

De eveniment se sesizează însuşi sultanul, care trimite în Ţara Românească un ceauş, ca să vadă situaţia la faţa locului. Noului domn i se porunceşte să afle „ce fel de oameni sunt autorii acestui atentat”, să cerceteze „cine sunt răzvrătiţii care au încercat să pună la cale complotul” şi, „prin toate mijloacele posibile”, să pună mâna pe dânşii . Faptul că sultanul îi acordă o atenţie deosebită denotă că acţiunea, calificată în firman drept „complot”, era îndreptată şi împotriva stăpânirii sale în Ţara Românească.

Pe lângă aceste acţiuni de rezistenţă, poporul şi-a manifestat setea de libertate şi prin forme mai înalte de luptă activă, înarmată, împotriva sistemului instaurat de turci. Între ele, des întâlnită de altminteri la toate popoarele balcanice subjugate, este haiducia. Mulţi ţărani, loviţi direct de turci, ei sau familiile lor, sau cei care nu se împăcau cu noua situaţie, se refugiau în locuri neaccesibile opresorilor turci, de unde îşi îndreptau loviturile împotriva acestora sau a slugilor lor din ţară. Asemenea locuri prielnice, de adăpost ca şi de atac, le-au constituit, pentru haiducii organizaţi în cete, codrii, munţii, luncile şi stufărişurile din jurul bălţilor Dunării.

Caracteristică mai ales unor vremuri mai apropiate, haiducia este întâlnită în documente încă din veacul al XVI-lea. În primăvara anului 1565, o seamă de locuitori, calificaţi de turci drept „tâlhari” şi „răufăcători”, le pricinuiau acestora serioase pagube în raialele Tighinei, Cetăţii Albe şi Chiliei. Atrăgând atenţia lui Lăpuşneanu că locuitorii acestor raiale se aflau sub protecţia sa personală, sultanul ameninţă că va lua măsuri aspre dacă domnul nu-şi poate stăpâni şi opri supuşii de la asemenea atacuri.

În vara aceluiaşi an, au loc în aceleaşi părţi acţiuni haiduceşti de mai mare amploare. Izvoarele semnalează apariţia pe Dunăre, între Galaţi şi Chilia, dar mai ales în împrejurimile Chiliei, a unor cete de oameni înarmaţi, care, îmbarcaţi pe caiace, atacau vasele turceşti şi jefuiau şi dincolo de Dunăre, pe teritoriul Imperiului. Deoarece beiul de Silistra nu le putuse „veni de hac” - cum spune firmanul - sultanul se adresează lui Lăpuşneanu în acelaşi sens: „Să te ocupi personal de această afacere - sună ordinul - şi să înarmezi toate caiacele aflătoare în schela Galaţi, urcând pe ele oameni destoinici, care să cerceteze toate locurile cunoscute ca puţin sigure sau primejdioase. Dacă se vor găsi acolo urme de refugiu sau ascunzişuri de hoţi, să porunceşti să se facă cele mai serioase cercetări, pentru a găsi pe răzvrătiţii care jefuiesc negustorii, supără raiaua şi tulbură satele şi oraşele”. Sultanul încheie cu repetarea poruncii de a se depune toate eforturile pentru curăţirea regiunii Dunării de aceşti oameni atât de supărători pentru stăpânirea turcească.

Cu toate măsurile luate, atacurile cetelor înarmate ale moldovenilor asupra transporturilor şi obiectivelor militare turceşti, ca şi a punctelor lor de sprijin, raialele, au continuat. În 1568, se semnalează ocuparea cu forţa de către localnici a unor pământuri ce făceau parte din raiaua Benderului. În general, haiducii se ridicau împotriva cotropitorilor din ură personală şi pentru suferinţe personale, nepunându-şi problema unor obiective politice de atins. Calificaţi de „tâlhari” şi „rebeli” de actele oficiale, ei sunt glorificaţi de popor şi cântaţi în poezia sa. Poporul găsea la haiduci ocrotire împotriva împilării şi răzbunare a suferinţelor sale; de aceea, îi ajuta pe toate căile.

Multe din izvoarele ultimelor decenii ale veacului al XVI-lea, vorbind despre componenţa etnică a cazacilor, mărturisesc că între ei sunt şi mulţi români, fugiţi de mizerie şi opresiune. De aci ei dădeau lovituri aproape an de an turcilor din raiale sau stăpânirii lor din ţările române. De asemenea, masele populare din Moldova - deşi nu doreau schimbări de domnie, ele aducându-le, de obicei, greutăţi în plus - primesc şi chiar cheamă pe unii pretendenţi veniţi de la cazaci, participând, alături de aceştia, la luptele de alungare a domnilor trimişi de Poartă. Poporul a sprijinit înscăunarea lui Ioan şi Alexandru Potcoavă, ca şi a lui Petru Cazacul, deoarece vedea în ei pe continuatorii programului politic al lui Ioan vodă, de eliberare de sub jugul turcesc.

Cronica polonă a lui Bielski reflectă şi ea atitudinea poporului faţă de turci şi de slugile lor. „Moldovenii s-au şi răsculat împotriva voievodului Petru - menţionează cronicarul sub anul 1576 - căci multe nedreptăţi de nesuferit îndurau de la dânsul şi de la turci, pe care-i iubea şi-i adăpostea la curtea lui”. Folosindu-se şi de prilejul unor conflicte între turci şi poloni, moldovenii treceau şi de partea acestora din urmă, luptând în rândurile lor, cu speranţa eliberării. Trecerea în rândurile cazacilor şi ale altor duşmani ai turcilor este o altă formă de luptă a poporului în. această vreme.

Forma superioară a luptei împotriva jugului otoman îşi găseşte expresia în ridicările în masă ale poporului împotriva asupritorilor. Acestea, fie că sunt izbucniri spontane ale poporului, fie că au fost iniţiate şi organizate de unii domni, au un obiectiv politic precis: recâştigarea independenţei. A doua jumătate a veacului al XVI-lea cunoaşte două mari ridicări ale poporului nostru împotriva turcilor: cea condusă de Ioan vodă şi cea condusă de Mihai Viteazul, ambele transformându-se în războaie de eliberare de răsunet internaţional, generatoare de însemnate prefaceri în raporturile turco-române.

Clasa stăpânitoare, spre deosebire de popor, a avut o cu totul altă atitudine faţă de cotropirea şi dominaţia otomană. În prima jumătate a veacului al XVI-lea, după cum s-a văzut, marea boierime şi clerul înalt au jucat un rol de seamă în căderea Moldovei şi Ţării Româneşti sub jugul turcesc. Punând mai presus de orice păstrarea şi întărirea privilegiilor ei de clasă, marea boierime a continuat să ducă aceeaşi politică şi în a doua parte a veacului, acţiunile ei constituind un lung şir de trădări ale intereselor ţării. Din momentul în care au căpătat asigurarea că nu Ii s-a rezervat soarta clasei stăpânitoare din ţările balcanice, nimicită sau islamizată, şi că interesele lor de clasă nu vor suferi din partea cotropitorilor, boierii fac din colaborarea cu turcii programul lor politic.

Toată jumătatea a doua a veacului al XVI-lea a fost o necurmată luptă între marea boierime şi domnie, pentru acapararea puterii politice în stat şi, deci, pentru câştigarea rolului de organ executiv al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească. Câtă vreme domnul nu ieşea din cuvântul Porţii, aceasta îl prefera boierimii, cu tendinţele ei centrifuge, puterea domnească fiind o garanţie mai temeinică pentru asigurarea unei exploatări maxime.

Aliată devotată, marea boierime servea turcilor de supraveghetoare a domniei, de informatoare sigură, devenind întru totul solidară cu interesele acestora. Dacă izvoarele epocii înregistrează încă ridicări ale unor domni, sprijiniţi de popor, pentru recâştigarea independenţei, ele nu semnalează acţiuni boiereşti de acest fel, demne de a fi luate în seamă. Dimpotrivă, ele învederează încercările marii boierimi de a câştiga bunăvoinţa stăpânilor turci prin mijloace detestabile, care merg de la darea unor sume de bani şi până la oferirea unor părţi din teritoriul ţării.

În 1555, marii boieri moldoveni şi clerul înalt nu se sfiiesc să negocieze teritoriul Moldovei pentru satisfacerea intereselor lor de clasă. Ei oferă sultanului feudele domnilor Moldovei din Transilvania, Ciceul, Cetatea de Baltă, şi minele de la Rodna, sau trei ţinuturi dintre Prut şi Nistru, Orhei, Lăpuşna şi Chişinău, precum şi triplarea tributului, în schimbul înlăturării lui Lăpuşneanu, ca unul care nutrea gânduri de răscoală împotriva turcilor. Starea de anarhie internă, creată de luptele dintre partidele boiereşti şi dintre acestea şi domnie, împiedică puterea centrală să organizeze o ridicare în masă a ţării împotriva turcilor. Iar când aceasta s-a făcut totuşi, în 1574, sub Ioan vodă, cu perspective de scuturare a jugului şi de recâştigare a independenţei, boierii au trădat, trecând în tabăra duşmanilor şi uşurându-le victoria.

Marii boieri fiind sprijinitorii devotaţi ai dominaţiei otomane, poporul, în cântecele şi baladele sale, le-a dat acestora denumirea de „stâlpii Ţarigradului”. Clasa stăpânitoare n-a fost alături de popor, în lupta lui de eliberare, decât o singură dată în cursul veacului al XVI-lea, şi anume în războiul condus de Mihai Viteazul, dar şi atunci numai după ce a obţinut asigurări de aservire totală a maselor ţărăneşti; în cele din urmă, ea a trădat şi această acţiune, ca şi pe conducătorul ei.

Check Also

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Organizarea luptei revoluţionare din 1848 în Ţara Românească

Mişcarea revoluţionară din Ţara Românească avea o organizaţie în societatea secretă „Frăţia”, întemeiata la 1843 …

Adevărata organizare a statelor româneşti de către Mircea cel Bătrân în Ţara Românească şi de către Alexandru cel Bun în Moldova. Certurile lăuntrice între pretendenţii la coroana domnească. Luptele cu turcii

Când Mircea cel Bătrân luă în dibacele sale mâni puterea unică, necontestată, pentru a o …

Gândirea filozofică, economică şi socială în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Gândirea filozofică se dezvoltă în Transilvania, începând cu a opta decadă a secolului al XVIII-lea, …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …