Lupta socială a ţărănimii şi muncitorimii din Transilvania în perioada 1849-1867

După instaurarea absolutismului, chiar şi ţăranii care luptaseră sub steagul împăratului îşi dădeau seama că au fost înşelaţi. Ţăranii români din Transilvania vedeau că li se luau pădurile şi păşunile, că moşierii se întăreau şi aveau jandarmii de partea lor, că dregătorii, chiar şi cei de naţionalitate română, dădeau dreptate marilor proprietari maghiari şi nu ţăranilor săraci români şi maghiari. Dările erau încasate cu brutalitate, orice mişcare era înăbuşită în sânge. Oamenii, se scrie într-o petiţie a ţăranilor, sunt schingiuiţi, legaţi de care şi aruncaţi în temniţe. Iancu, pe care nu l-au orbit medaliile şi favorurile împărăteşti, era de partea ţăranilor oropsiţi; rapoartele autorităţilor militare din 1850 îl acuzau că ar agita masele.

În 1852 a fost arestat şi dus la Alba Iulia, unde au fost schingiuiţi Horea, Cloşca şi Crişan şi fusese în închisoare Ecaterina Varga. După 10 zile fu eliberat; autorităţile se temeau de răscoala moţilor. Când împăratul Francisc Iosif a venit în Transilvania şi a vizitat Munţii Apuseni (1852), Avram Iancu n-a dat urmare invitaţiei ce i s-a făcut de a fi primit de împărat în faţa poporului pentru eliberarea căruia luptase cu rară vitejie în anii 1848-1849. Adânc mâhnit de nedreptăţile ce se făceau ţăranilor, în anii următori el s-a confundat bolnav în rândurile maselor ţărăneşti, a căror eliberare reală n-o putuse vedea îndeplinită. Asuprirea habsburgică făcea ca românii să se apropie de maghiari pentru a se împotrivi împreună reacţiunii.

Împotriva exploatării moşierilor, împotriva reprezentanţilor locali ai regimului de asuprire, a notarilor şi jandarmilor, păturile sărace ale ţărănimii nutreau o ură neîmpăcată, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre foştii domni feudali au încercat să supună robotei pe foştii iobagi şi jeleri. Împotriva acestor încercări ale moşierilor s-a răsculat ţărănimea mai multor sate. Drept pildă amintim mişcarea ţăranilor din Sân-Mihaiul de Sus şi de Jos, în apropiere de Turda, în 1850.

Pentru restabilirea „ordinii” s-au adus unităţi militare. Numai cu ajutorul forţelor armate au reuşit în 1850 să se apere şi moşierii din comuna Băişoara (lângă Turda) de atacurile ţărănimii. Pentru liniştirea spiritelor - temându-se de o mişcare mai mare - chiar guvernatorul Transilvaniei a dat în 1850 un ordin în care interzicea constrângerea foştilor iobagi la servicii urbariale.

În toamna anului 1848 ţărănimea a fost scutită de obligaţia dijmei de vin. Moşierii au pretins însă în continuare şi această dijmă, săvârşind silnicii, punând străji care opreau cu forţa transportul vinului. Ţăranii s-au opus pretenţiilor ilegale ale moşierilor şi au refuzat plata dijmei de vin. Astfel de mişcări au fost semnalate în anii 1850-1851 în apropierea Aradului, în comunele Covăsinţ, Cuvin, Ghioroc, Miniş, Musca, Vărădia etc.

În multe locuri ţăranii încercau să ia cu forţa de la marii proprietari ceea ce aceştia le răpiseră - fie că declaraseră că pământul în cauză ar fi fost alodial, fie că şi-l însuşiseră prin segregări şi comasări. Astfel de mişcări ţărăneşti au avut loc imediat după înfrângerea revoluţiei la Brad, Tălagiu, Jibou, Ciurila (în apropierea Clujului). În comuna Petreştii de Jos (aproape de Turda) ţăranii l-au alungat şi l-au oprit de la folosirea pădurilor pe moşierul din comună. Mişcări asemănătoare au fost la Rimetea, Băişoara (lângă Turda), Pănatul Nou, Ţigăneşti şi în alte comune.

Revoluţia din 1848-1849 nu era încă înăbuşită când, la 29 iulie / 10 august 1849, ţăranii din 80 de sate din partea sud-vestică a Munţilor Apuseni au ocupat moşiile. Mişcarea a luat caracterul unei adevărate răscoale; generalul austriac Haynau a trimis unităţi armate înzestrate cu tunuri împotriva răsculaţilor, în noaptea de 12/24 august 1849, la Iosăşel (Comitatul Arad) s-a ajuns la o ciocnire; în faţa superiorităţii trupelor bine înarmate, ţărănimea nu putea să reziste. Totuşi, focul n-a putut fi stins decât la începutul lunii septembrie 1849, când ultimele grupe ţărăneşti au fost dezarmate. După înăbuşirea răscoalei, conducătorii mişcării au fost prinşi şi condamnaţi la moarte sau la temniţă.

Mişcări ţărăneşti pentru ogoarele, păşunile şi pădurile răpite de moşieri au avut loc şi în anii următori. Cea mai de seamă mişcare a fost în 1852, tot în Munţii Apuseni. Cauza a fost opreliştea fiscului de a se folosi pădurile până când se vor termina lucrările cadastrale. Ţăranii au văzut bine că fiscul voia să le ia pădurile. Un contemporan scria în legătură cu mişcarea ţăranilor: „Când inginerii guvernului au căutat să facă măsurătorile munţilor... românii s-au opus şi Iancu, conducătorul lor, a spus: „pădurile nu sunt ale fiscului, ci ale poporului român, care le-a udat cu sângele său”.

Mişcarea a fost înăbuşită cu ajutorul armatei. S-au ascuţit mult şi contradicţiile dintre moşieri şi jeleri. Ţărănimea săracă, legată de proprietatea domnească prin contracte - ale căror condiţii de muncă nu erau mai uşoare decât ale foştilor iobagi dinainte de 1848 -, a început să refuze prestaţiile. Rezistenţa jelerilor a culminat între anii 1850-1854; ea a fost înfrântă de moşieri. S-a întâmplat deseori ca jelerii care refuzau îndeplinirea obligaţiilor să fie scoşi din locuinţele lor.

Avram Iancu şi câţiva conducători ai revoluţiei din 1848-1849 au fost şi după 1849 de partea ţărănimii. Generalul Thun, în raportul său trimis forurilor superioare, sublinia că mişcările ţărăneşti izbucnite erau sugerate şi conduse de Avram Iancu. Raporta că în vederea stăvilirii mişcărilor a trimis unităţi armate la Iosăşel, Iacobini, Zimbru, Dezna şi Buteni. De la Oradea a fost trimisă de asemenea o companie la Beiuş pentru oprirea mişcărilor. A fost delegată o unitate armată şi în Maramureş împotriva ţăranilor care ocupau pădurile.

La starea ţărănimii se referea şi afirmaţia comandantului austriac Urban, făcută într-o circulară: „Românii stau sub influenţa unor conducători şi au idei comuniste”. Ţărănimea din Transilvania ducea o luptă susţinută şi împotriva reprezentanţilor autorităţilor locale ale regimului absolutist, precum şi împotriva sistemului de impunere austriac introdus în 1850. Alungarea din comună a perceptorului devenea un fapt la ordinea zilei, astfel că pentru încasarea impozitelor autorităţile se vedeau nevoite să trimită trupe. Au avut loc ciocniri între armată şi ţărănime în multe locuri, ca, de exemplu, Cojocna, Mărişel, Petreşti, Lăpuşeşti (în apropiere de Cluj).

Şi înăuntrul satelor conflictele dintre autorităţile locale, reprezentante ale puterii centrale şi recrutate din rândurile ţăranilor înstăriţi, şi masele ţărăneşti erau la ordinea zilei. Conflictul social între chiaburi şi săraci lua astfel şi un aspect politic: cei înstăriţi erau pentru regimul absolutist habsburgic, cei săraci împotriva acestui regim. În anii care au urmat după înfrângerea revoluţiei, s-au semnalat astfel de conflicte la Olpret, Agrij, Micuş, Rediu. Ura ţărănimii împotriva regimului reiese şi din faptul că autorităţile au lansat zadarnic proclamaţii care aveau drept scop să recruteze dragoni salariaţi în serviciul regimului absolutist.

Din populaţia săracă nu s-a prezentat nimeni pentru acest serviciu. Pentru a împiedica izbucnirea unei răscoale generale a ţăranilor, s-au emis în 1853 şi 1854 cele două patente. Acestea, după cum s-a arătat mai sus, au însemnat un pas înainte pe calea lichidării relaţiilor feudale în agricultură, dar ele n-au înlăturat contradicţia de bază dintre moşieri şi ţărani, căci n-au sfărâmat proprietatea moşierească. Dimpotrivă, pe bază de sentinţe ale judecătoriilor urbariale, proprietarii, cu ajutorul organelor locale ale puterii habsburgice, au început să scoată mulţi ţărani de pe pământurile lor.

La intensificarea mişcărilor ţărănimii transilvănene a contribuit mult unirea Moldovei cu Ţara Românească. Lupta ţărănimii din România pentru pământ, în timpul pregătirii şi înfăptuirii unirii celor două ţări româneşti, luptă care a luat asemenea proporţii încât clasa dominantă s-a temut de o răscoală generală, a îndemnat şi ţărănimea română din Transilvania la o poziţie dârză. Curtea de la Viena socotea primejdioasă influenţa evenimentelor din România, cu atât mai mult cu cât condiţiile interne - recoltele proaste, pagubele crescătorilor de vite şi, mai ales, execuţiile fiscului împotriva populaţiei contribuabile care nu-şi putea plăti dările - provocaseră mari nemulţumiri în sânul populaţiei. Guvernul vienez era îngrijorat de informaţiile ce le primea că în rândul populaţiei române se manifestau tendinţe de unire a Transilvaniei cu România.

De fapt, după unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1860, a apărut un nou val de mişcări ţărăneşti în Transilvania, mai ales în Munţii Apuseni, în mai multe sate au fost alungaţi primarii şi notarii; în unele locuri au avut loc ciocniri sângeroase între populaţie şi jandarmii aduşi pe spinarea lor. Astfel, locuitorii comunelor Fildul de Sus, Sântana, Diosig, Poiana Sibiului s-au ciocnit cu jandarmii şi soldaţii trimişi pentru execuţie militară. În 1860 au refuzat plata impozitelor aproape toate comunele din jurul oraşului Oradea. În mai multe comune au fost zădărnicite încorporările pentru armata austriacă (în apropierea oraşului Baia Mare, la Valea lui Mihai).

Nu s-au prezentat la încorporare ţăranii din Aleşd, Tinca şi alte comune. La ciocniri mai mari s-a ajuns tot în comitatul Bihor, în comuna Calea, în luna mai 1860 a apărut în această comună o comisie pentru stabilirea impozitelor. Populaţia s-a răsculat şi a alungat comisia. Locuitorii din jur, din Hidişelul de Jos, Hidişelul de Sus, Tăşnad, Inceşti, Decăneşti, au venit în ajutorul celor din Calea. Pentru înăbuşirea mişcării a fost trimisă o unitate de jandarmi, dar ţăranii i-au întâmpinat pe jandarmi cu ciomege, furci, securi. Pierzându-şi trei luptători, ţăranii au reuşit să scoată din sat jandarmii.

Şi în această perioadă de după 1860 s-a ajuns la ocupări de păşuni şi de păduri. Un contemporan scria, în legătură cu acţiunile ţărăneşti: „Ţărănimea a început să efectueze ocupări de pământ prin silnicie... Cronica anului 1864 a fost mereu plină de descrierea acestor ocupări silnice... Niciodată - în afară de perioada revoluţiei - proprietatea n-a fost atacată în aşa măsură de plebea română ca în aceşti ani”.

Drept exemplu amintim că, în iunie 1864, ţăranii din comuna Buzd (lângă Alba Iulia) au pornit, sub conducerea lui Nicolae Sârbu, la împărţirea pământurilor şi pădurilor moşiereşti. Jandarmii veniţi au atacat pe ţărani cu armele. A avut loc o ciocnire între ţărani şi oamenii moşierului şi în comuna Brebi (lângă Zalău), cu ocazia ocupării de către jelerii din sat a păşunii ţinute de moşier. Mai mulţi ţărani au fost răniţi, iar unul dintre oamenii moşierului a fost omorât.

Comasările nedrepte, efectuate între anii 1856 şi 1865, cu ocazia cărora moşierii au răpit pământurile bune de la ţărani, precum şi segregările, care atribuiau pădurile şi păşunile marilor proprietari, au stârnit în multe locuri revolta ţăranilor. S-a ajuns la ciocniri sângeroase, mai ales în satele unde comasarea sau segregarea a fost făcută fără consimţământul ţărănimii. Astfel, la Suceagu (lângă Cluj), în aprilie 1860, ţărănimea a alungat inginerul şi organele oficiale care voiau să facă măsurătorile, precum şi pe proprietar, din sat.

S-a ajuns la ciocniri cu armata adusă în pripă; câţiva ţărani au fost răniţi grav şi un ţăran a căzut mort. După înăbuşirea mişcării, mulţi dintre ţărani au fost arestaţi. Şi în comuna Tilecuş, ţăranii au primit, în 1862, cu focuri de armă organele venite să facă comasarea. Împotriva ţăranilor din comună au fost trimise două companii de soldaţi din Oradea şi mulţi jandarmi. Ţăranii au rezistat mult timp atacurilor armate, declarând că „pământul e al lor şi îl vor apăra cu sângele lor”. Mişcarea ţăranilor din Tilecuş a contribuit mult la intensificarea luptei ţărănimii din împrejurimi. Toate satele din Valea Crişului s-au pregătit pentru o mişcare de mare amploare. Autorităţile au adus în regiune unităţi armate.

În comuna Corbeşti (Bihor) au avut de asemenea loc ciocniri în 1862 între ţărani şi jandarmi cu ocazia comasărilor.. Forţele armate au fost alungate în repetate rânduri de către populaţia satului. S-a ajuns la ciocniri şi în urma aplicării sentinţelor nedrepte ale judecătoriilor urbariale. Astfel, în comuna Drău (Arad), a avut loc în 1863 o ciocnire sângeroasă între jandarmi şi ţărani.

Mulţi ţărani au fost răniţi şi un ţăran a fost omorât. Lupta maselor ţărăneşti împotriva regimului absolutist şi împotriva moşierilor, cu toate că a fost înfrântă, a contribuit la slăbirea absolutismului şi la menţinerea, în unele locuri, a dreptului la folosirea pădurilor, precum şi a păşunilor de către ţărani. În general însă, în cele mai multe cazuri moşierii au reuşit să răpească ţăranilor părţi considerabile de pământ şi să oprească folosirea pădurilor şi păşunilor de către ţărani.

Situaţia nespus de grea a calfelor din ateliere, a muncitorilor din manufacturi, a minerilor a făcut ca muncitorii să-şi creeze asociaţii de ajutor reciproc, în faţa cruntei exploatări la care erau supuşi încă dinainte de revoluţia din 1848. O astfel de asociaţie a fost cea din Braşov, înfiinţată de muncitorii tipografi în 1846. Regimul absolutist dădea în 1851 ordonanţe care prevedeau pedepse aspre pentru muncitorii care se înţelegeau între ei în vederea obţinerii unor salarii mai mari sau a unor condiţii mai bune de muncă.

Totuşi muncitorimea se organiza. Astfel, la Timişoara, în 1851 s-a constituit Casa comună de ajutor de boală şi călătorie a tipografilor. Organizatorul asociaţiei a fost zeţarul Alexandru Liesecke, venit din Germania şi expulzat ca „agitator politic” în 1852 din Timişoara. Astfel de organizaţii au luat fiinţă mai târziu la Anina, la Bocşa, precum şi în alte oraşe din Transilvania.

În uniunile calfelor din bresle, deşi acestea stăteau sub conducerea meşterilor, se discutau deseori problemele salariilor, ale condiţiilor de muncă. Astfel de organizaţii ale calfelor au fost la Arad, Timişoara, Cluj. Mai importante erau organizaţiile „de taleri” ale calfelor, care luptau pentru ridicarea salariilor. Autorităţile au desfiinţat însă toate organizaţiile care aveau un caracter de luptă pentru interesele muncitoreşti.

Muncitorimea n-a încetat însă să încerce a crea noi organizaţii în locul celor desfiinţate. S-a cerut insistent autorităţilor să aprobe înfiinţarea unor organizaţii de ajutor reciproc. În 1852, muncitorii măcelari din Oradea, în 1862 muncitorii metalurgişti din Reşiţa, în 1865 muncitorii pantofari din Arad au înaintat statutele lor Ministerului de Interne pentru aprobare.

Ministerul refuza aprobarea formării acestor organizaţii, dar până la sosirea răspunsului muncitorii îşi formau organizaţiile şi activau în ciuda refuzului ministerului. Concomitent cu această luptă pentru organizarea muncitorilor au început acţiuni izolate pentru un salariu mai mare, pentru un trai mai omenesc. Centrul mişcărilor a fost Banatul, unde industria era relativ mai dezvoltată.

Astfel, în 1851, un însemnat număr de muncitori s-au revoltat împotriva antreprenorilor care nu şi-au ţinut angajamentele luate faţă de muncitori. Acţiunea muncitorilor a fost înăbuşită prin forţa armată. Pentru a preveni repetarea unor revolte muncitoreşti, autorităţile au întreprins o anchetă. Ca de obicei ancheta a dat dreptate patronilor, dar totodată s-a constatat că, într-adevăr, salariile muncitorilor erau nesatisfăcătoare, că muncitorii erau maltrataţi, că nu s-au luat măsuri de protecţie a muncii. Nimic nu s-a schimbat însă în situaţia muncitorilor nici după anchetă. Astfel, mulţi muncitori veniţi din străinătate au plecat înapoi.

Minerii din Banat şi-au continuat lupta şi după această înfrângere temporară, în 1857 a izbucnit o mare mişcare în vederea măririi salariilor cu totul insuficiente pentru întreţinerea minerilor şi a familiilor lor. Autorităţile au înfrânt şi această mişcare la care au participat de asemenea minerii români şi străini din Cehia şi Ungaria. După înăbuşirea mişcării au urmat concedieri şi înăsprirea exploatării.

În 1860 a izbucnit o nouă grevă pentru mărirea salariilor. De teamă ca mişcarea să nu se intensifice, direcţiunea minelor (STEG) a fost nevoită să ia unele măsuri de îmbunătăţire a situaţiei muncitorilor. Totodată guvernul austriac a ordonat supravegherea directă a muncitorilor, mai cu seamă a muncitorilor organizaţi şi care au desfăşurat o activitate propagandistică. Au avut loc acţiuni muncitoreşti şi în celelalte regiuni miniere ale Transilvaniei, în Munţii Apuseni, precum şi în minele de pe lângă Baia Mare, în anii 1859-1860. O grevă de mare amploare a avut loc la Zlatna, în 1861. Minerii şi topitorii fiscului au protestat împotriva condiţiilor neomeneşti în care trebuiau să lucreze.

Au avut loc mişcări greviste şi în rândul muncitorilor angajaţi în alte ramuri ale industriei. În 1853, muncitorii pantofari din Sibiu au făcut o grevă în vederea obţinerii unor salarii mai mari şi a unor condiţii mai bune de muncă, sub conducerea lui Iosif Rumpelmeier, calificat de autorităţi ca „instigator şi proletar înveterat”. Greva a durat trei săptămâni. La ocnele de sare din Praid, Ocna Dejului, Turda, Ocna Sibiului au izbucnit de asemenea mişcări împotriva exploatării crâncene, pentru un salariu mai bun. În multe locuri muncitorii au luat parte la lupta împotriva asupririi străine.

Această luptă a început imediat după înfrângerea revoluţiei şi s-a intensificat paralel cu introducerea brutală a absolutismului. În 1861, muncitorii au luat parte activă la lupta împotriva autorităţilor locale, la Baia Mare, Lugoj, Oradea, Oraviţa, Arad şi în alte centre. Participarea muncitorilor la acţiunile duse împotriva asupririi a contribuit la slăbirea absolutismului, a puterii habsburgice.

Check Also

Populaţia Transilvaniei în secolul al XVIII-lea

Secolul al XVIII-lea, mai ales în cea de a doua jumătate, reprezintă în general, în …

Continuarea luptei revoluţionare în ţară şi în emigraţie între 1848 şi 1853

Nici perioada de reacţiune începută în Ţara Românească în septembrie 1848, nici măsurile opresive luate …

Procesul de fărâmiţare feudală în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi tendinţele de autonomie ale voievodatului transilvănean

Dezvoltarea economică Perioada din istoria Transilvaniei ce începe cu a doua jumătate a secolului al …

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …

Mineritul în Transilvania în secolul al XVIII-lea

Încă din primii ani ai stăpânirii austriece asupra Transilvaniei, Curtea de la Viena a luat …