Lupta maselor populare din Transilvania împotriva asupririi feudale şi a stăpânirii austriece în secolul al XVIII-lea

În epoca aceasta a crescut avântul revoluţionar al maselor, deoarece contradicţiile dintre clasele antagonice s-au adâncit mereu. Lupta iobăgimii s-a desfăşurat în forme foarte variate: de la petiţiile înaintate autorităţilor până la ridicarea armată. Una dintre cele mai frecvente forme de luptă a fost fuga, ţărănimea apăsată căutându-şi noi locuri de aşezare atunci când sarcinile ajungeau de nesuportat.

Obişnuit se aşezau pe moşia altui feudal, care le promitea condiţii mai uşoare, dar în scurtă vreme erau supuşi la sarcini tot atât de grele ca şi în locurile de unde plecaseră. Uneori iobăgimea apăsată bejenea în afara fruntariilor, mai ales către Moldova şi Ţara Românească. Alteori iobagii se constituiau în cete haiduceşti, care dădeau mult de lucru autorităţilor. Cetele acestea puteau cuprinde chiar şi sute de oameni, cum s-a întâmplat în Banat în preajma izbucnirii răscoalei din 1737.

Răzvrătirile, răscoalele se înmulţesc şi ele, iobăgimea ridicându-se atât împotriva nobilimii, cât şi a stăpânirii austriece. Ţărănimea a luat parte masivă la răscoala populară condusă de Pero Seghedinaţ care s-a desfăşurat în primul rând împotriva nobilimii şi a arendaşilor veniturilor statului. Mişcarea a izbucnit mai ales în urma ştirbirii privilegiilor de care se bucurau locuitorii militarizaţi din regiunea Tisei şi Mureşului, la care s-au adăugat sporirea dărilor şi abuzurile funcţionarilor. Masele ţărăneşti formate din sârbi, români şi maghiari, sub conducerea căpitanului Pero Seghedinaţ, din Pecica, s-au ridicat cu armele în mâini contra exploatării.

Răscoala a izbucnit la 27 aprilie 1735, când ţăranii răsculaţi din comitatul Bekes au atacat pe arendaşii monopolurilor erariale. După aceea peste 3.000 de răsculaţi au atacat cetatea Gyula, dar fără succes. În cele din urmă au fost înfrânţi la Pădureni, în comitatul Aradului, şi mulţi fruntaşi au fost prinşi, printre ei fiind şi Pero Seghedinaţ. Conducătorii luaţi prizonieri au fost condamnaţi la moarte prin frângere cu roata, iar răsculaţii scăpaţi s-au împrăştiat. Organizaţia grănicerească a fost apoi treptat desfiinţată, fiind în cele din urmă lichidată cu desăvârşire în 1752.

O mare răscoală împotriva stăpânirii austriece a avut loc în Banat în cursul războiului austro-turc din 1736-1739, când ţărănimea s-a ridicat în masă contra exploatării. Mişcarea a izbucnit spontan, fără conducere unitară şi fără pregătire. Răsculaţii au atacat la început detaşamente izolate din armata austriacă, stânjenind totodată aprovizionarea trupelor imperiale, dislocate peste tot înăuntrul provinciei. Situaţia a devenit deosebit de critică pentru imperiali în primăvara anului 1738, când turcii au forţat trecerea Dunării în regiunea Orşovei şi au stabilit legătura cu răsculaţii.

Guvernatorul Banatului, generalul Neipperg, raporta alarmat la Viena că populaţia răsculată a tăiat legătura comandamentului militar cu garnizoana cetăţii Orşova Nouă (Ada Kale). Dar acţiunile răsculaţilor nu s-au oprit aici. Sediile autorităţilor şi satele colonizate erau permanent hărţuite, ceea ce a dus la dezorganizarea administraţiei şi la alungarea coloniştilor. În vederea potolirii spiritelor, stăpânirea austriacă a oferit de formă amnistia generală, însă cei care au depus armele au continuat să fie urmăriţi. De fapt, împotriva răsculaţilor se pregătea o vastă campanie de represiune în iarna anului 1738-1739.

Puternice detaşamente militare au fost concentrate în acest scop la Timişoara şi în regiunea Haţegului, de unde au pornit apoi concomitent spre Caransebeş, multe sate româneşti întâlnite în cale fiind arse, iar locuitorii ucişi. Unităţile militare organizate au înfrânt rezistenţa răsculaţilor la Lugoj, Caransebeş, Slatina (lângă Oraviţa) şi Bănia. Comandantul detaşamentelor însărcinate cu represiunea, generalul Lentulus, a ordonat apoi urmărirea cetelor de răsculaţi atât înspre Vârşeţ, cât şi de-a lungul râului Bega, până la graniţa Transilvaniei.

Cu toate victoriile locale, cum a fost cea din 1 februarie 1739 de lângă Vârşeţ, răsculaţii au fost până la urmă înfrânţi, mulţi dintre ei fiind siliţi să părăsească teritoriul Banatului şi să se stabilească la sud de Dunăre. La intervenţia delegaţilor turci, în preliminariile păcii de la Belgrad s-a inclus un articol special care prevedea amnistia generală pentru răsculaţi. Lupta maselor bănăţene împotriva stăpânirii habsburgice n-a încetat nici în deceniile următoare, dar rezistenţa lor a trebuit să ia forme noi, corespunzătoare întăririi dominaţiei austriece.

În 1765, iobagii saşi din 13 sate de pe moşia contelui Paul Bethlen din comitatul Târnava, cărora li s-au alăturat şi iobagii români din alte câteva localităţi, s-au ridicat împreună împotriva robotei de 4 zile pe săptămână, declarând că nu vor să presteze decât 2 zile. Mişcarea era pe cale să se extindă, mulţi iobagi împotrivindu-se pe faţă, iar alţii pregătindu-se să năvălească asupra curţilor nobiliare.

Autorităţile superioare au luat măsuri drastice împotriva lor. Preşedintele guvernului, generalul Andrei Hadik, temându-se că mişcarea s-ar putea transforma într-un bellum rusticum (război ţărănesc), a trimis trupe în satele Ormeniş, Laslăul Român, Laslăul Săsesc, Ceuaş şi Lepindea. Sub presiunea acestora, iobagii au fost siliţi să presteze robota de 4 zile pe săptămână cu palmele sau 3 zile cu vitele.

În secolul al XVIII-lea au avut loc şi mişcări sociale în care masele urmăreau părăsirea unirii cu biserica catolică şi revenirea la ortodoxism. Ceea ce a determinat izbucnirea acestor mişcări a fost, în fond, exploatarea ţărănimii de către stăpânii de pământ şi aparatul de stat. Biserica ortodoxă din Transilvania având de întâmpinat în epoca aceasta greutăţi şi persecuţii deosebite din partea autorităţilor locale, masele populare ţărăneşti s-au ridicat hotărâte în apărarea ei. Totodată, ţărănimea română care acceptase Unirea, a început să părăsească confesiunea greco-catolică, cu toată opunerea aparatului de stat austriac.

Habsburgii au continuat politica de impunere a supremaţiei bisericii catolice, în toate posesiunile lor, socotind că aceasta va contribui la consolidarea stăpânirii lor politice. În intenţia cercurilor conducătoare, catolicismul trebuia să devină un factor unificator al acestui imperiu, atât de variat nu numai din punct de vedere naţional, dar şi al dezvoltării economice şi sociale.

Tocmai de aceea se vor lua măsuri deosebit de severe împotriva celor care militau în Transilvania pentru existenţa legală a confesiunii ortodoxe. La început, acţiunile îndreptate împotriva unirii au avut mai mult un caracter local şi spontan, dar în 1744 ele s-au contopit într-o mişcare largă, prilejuită de agitaţia călugărului sârb Visarion. Propovăduind lupta împotriva unirii cu biserica Romei, el a ridicat în jurul său o mulţime imensă care îl însoţea pretutindeni. În drum de la Sălişte la Sibiu, Visarion fu prins şi trimis sub o puternică escortă la Viena, unde i s-a pierdut urma pentru totdeauna. Dar propaganda sa n-a rămas fără urmări.

Multe sate au părăsit unirea, aducându-şi preoţi hirotoniţi în Moldova şi Ţara Românească. Preoţii uniţi au fost în multe locuri scoşi din biserici şi alungaţi din sate. Dar autorităţile au reacţionat cu vigoare şi promptitudine. Preoţii hirotoniţi în Moldova şi Ţara Românească au fost prinşi, iar locuitorilor li s-a impus obligaţia de a frecventa bisericile unite sub ameninţarea unor însemnate pedepse băneşti.

În Transilvania a fost apoi instituit un adevărat regim de teroare, cei care se ridicau împotriva unirii fiind arestaţi. Ţărănimea va protesta contra măsurilor luate de autorităţi, apelând chiar la sprijinul Elisabetei Petrovna, împărăteasa Rusiei. Reprezentanţi ai ţărănimii, ca Nicolae Oprea din Sălişte şi popa Măcinic din Sibiel, au fost prinşi şi aruncaţi pentru toată viaţa în temniţa de la Kufstein. De pe acum încep să se prezinte la Curte, însă fără rezultate mulţumitoare, delegaţii ţărăneşti din Transilvania, cu scopul de a înainta împăratului plângeri împotriva abuzurilor şi asupririlor la care erau supuşi.

Dar, cu toată teroarea dezlănţuită, mai ales după lupta politică întreprinsă de Inochentie Micu, mişcările iau un caracter tot mai ameninţător pentru stăpânirea habsburgică, ceea ce a determinat pe Maria Tereza să publice în vara anului 1759 un decret de toleranţă, prin care se recunoştea existenţa legală a confesiunii ortodoxe în Transilvania. Problema n-a fost totuşi rezolvată, deoarece Curtea n-a urmărit altceva decât evitarea dezlănţuirii mişcărilor revoluţionare până când va putea trimite un număr mai important de trupe din alte regiuni ale imperiului.

Autorităţile n-au mai avut însă timp să-şi aducă la îndeplinire intenţiile, fiindcă răzvrătirea s-a şi produs în primăvara anului 1759, îndată după eliberarea din închisoare a unui călugăr, cu numele Sofronie, din Cioara (judeţul Hunedoara). Călugărul fusese închis în temniţa unui nobil din Bobâlna, de unde a fost eliberat cu forţa de o ceată numeroasă de ţărani, care l-au ţinut ascuns în ţinutul Zarandului. De aici a plecat însoţit de o mare mulţime la Zlatna, apoi la Câmpeni şi Abrud, fiind întâmpinat pretutindeni cu entuziasm.

Curtea din Viena, înştiinţată de izbucnirea răscoalei, ordonă arestarea conducătorilor şi înăbuşirea ei cu forţa armată. Ordinele n-au putut fi însă îndeplinite, deoarece mişcarea se întinsese asupra unui teritoriu prea vast. Tocmai de aceea Maria Tereza s-a văzut silită să instituie o comisie de anchetă care să examineze doleanţele românilor, acordându-i şi călugărului Sofronie un salvconduct dacă ar fi dorit să se prezinte înaintea anchetatorilor. Între timp, valul revoluţionar a cuprins văile Mureşului, Târnavelor, „Pământul Crăiesc” şi ţinutul Făgăraşului.

Ţinând seama de gravitatea situaţiei, Curtea numeşte pe generalul Buccow guvernator al Transilvaniei şi îi pune la dispoziţie un corp de oaste numeros. Odată cu dânsul urma să sosească şi noul episcop al românilor ortodocşi din Transilvania, vlădica sârbesc de la Buda, Dionisie Novacovici. O delegaţie compusă din 40 de reprezentanţi ai românilor a prezentat apoi guvernatorului un memoriu cuprinzând doleanţele lor în problema confesională. Comisia de anchetă şi-a început lucrările la 6 aprilie 1761 la Sibiu, unde a sosit în scurtă vreme şi Sofronie.

Dar îndată ce noul guvernator a putut dispune de un număr mai mare de trupe, a părăsit atitudinea împăciuitoare de până atunci. Împotriva ortodocşilor s-a început o sălbatică represiune atât în regiunea Sibiului, cât şi într-a Făgăraşului, Braşovului şi a Munţilor Apuseni. Mănăstirile au fost dărâmate sau arse, iar cei recalcitranţi au fost arestaţi, condamnaţi la pedepse corporale şi ameninţaţi cu moartea. Cu toată represiunea brutală a autorităţilor, din cele 152.886 de familii româneşti înregistrate acum, abia 25.174 s-au declarat unite, celelalte 127.712 rămânând alăturate confesiunii ortodoxe.

Sofronie, neîndrăznind să mai rămână în Transilvania, a trecut în Ţara Românească însoţit de un mare număr de iobagi şi s-a stabilit la mănăstirea Argeşului. În timpul mişcării el nu luase poziţie în problema desfiinţării relaţiilor feudale, dar din corespondenţa trimisă din Ţara Românească şi interceptată de autorităţi, reiese limpede nădejdea sa că odată reântors va putea nimici unirea cu Roma şi stârpi iobăgia.

Revendicările iobăgimii însă au fost clare de la începutul mişcării, masele ridicându-se în primul rând pentru reducerea sarcinilor feudale. Când evenimentele au ajuns la punctul lor culminant, circula chiar şi lozinca suprimării iobăgiei, ceea ce a înspăimântat toate păturile privilegiate din Transilvania. Teama de masele populare a unit într-un singur bloc nobilimea locală şi aparatul de stat, cu toate contradicţiile aparente care le despărţeau.

În secolul al XVIII-lea întâlnim şi forme de luptă specifice minerilor şi lucrătorilor din manufacturi, ca, de exemplu, împotrivirea la introducerea unor inovaţii tehnice care aduceau după sine scăderea nivelului mediu al salariului. Neavând încă o conştiinţă de clasă, lucrătorii nu puteau înţelege că exploatarea lor nu se datorează inovaţiilor tehnice, ci relaţiilor de producţie existente. De aceea lupta lor are un caracter spontan.

În 1726, la Baia Sprie, minerii au refuzat să intre la lucru până când conducerea nu va renunţa la şteampurile şi cuptoarele nou construite. Ei s-au ridicat împotriva inovaţiilor tehnice, deoarece aplicarea lor avea ca urmare coborârea nivelului salariilor şi intensificarea ritmului muncii. Împotriva răzvrătirilor, codul minier prevedea pedepse foarte aspre, care mergeau până la pedeapsa cu moartea. În Banat, în vara anului 1733, lucrătorii, „din cauza câştigului puţin şi a salariului mic..., au refuzat să intre în mină”. Cu toate că unii dintre ei au fost condamnaţi la muncă silnică pe timp limitat, ceilalţi au continuat lupta.

În cursul acestor acţiuni, supraveghetorul minelor de aramă din Ciclova şi soţia sa au fost omorâţi. În urma acestui fapt, opt mineri au fost judecaţi şi trei dintre ei condamnaţi la moarte. Dar lupta minerilor şi lucrătorilor din manufacturi n-a ajuns în vremea aceasta la forme superioare, deoarece erau încă puţini la număr şi lipsiţi de o conştiinţă de clasă bine conturată. Ei însă nu vor dezarma, ci vor continua să ducă lupta singuri sau în unire cu masele ţărăneşti, cum se va întâmpla şi la 1784.

Check Also

Întreţinerea luptei de clasă în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Şerbirea treptată a ţărănimii, proces de lungă durată, a întâmpinat tot timpul rezistenţa dârză a …

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Decadenţa băniei craiovene şi înflorirea oraşului în epoca destrămării feudalismului

În epoca destrămării feudalismului s-au produs importante schimbări şi în domeniul instituţional. Bănia craioveană nu …

Stratificarea ţărănimii din Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Politica social-economică a statului feudal, a nobilimii şi a bisericii catolice, dezvoltarea relaţiilor băneşti şi …

Efectele cuceririi Angliei. Feudalitatea şi viaţa economică

De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon …