Lupta lui Ştefan cel Mare pentru centralizarea statului la sfârşitul secolului al XV-lea

Situaţia internă

Ultima perioadă a domniei lui Ştefan cel Mare cunoaşte şi ea o intensă activitate pe planul relaţiilor externe, fie că e vorba de legăturile diplomatice ale Moldovei din această vreme, fie de acţiuni militare, defensive sau ofensive. Dar ceea ce-i dă conţinutul istoric principal sunt reformele în organizarea statului, care tind să asigure puterii domneşti o autoritate tot mai largă şi mijloace tot mai eficace pentru exerciţiul ei.

Aceste transformări sunt puse în lumină fie de informaţia mult mai bogată pe care o avem pentru veacul al XVI-lea - şi care impune cu necesitate căutarea originilor procesului în vremea lui Ştefan cel Mare - fie de oglindirea rezultatelor lor în politica generală a domniei. În ce priveşte ştirile directe, ele sunt, din păcate, încă sărace şi susceptibile - dacă nu se ţine seama de ansamblul lor - de interpretări diferite.

Opera de întărire a puterii domneşti, de transformare a ei într-un instrument de guvernare efectivă a întregului teritoriu al statului, desfăşurată în Moldova sub conducerea lui Ştefan cel Mare, era impusă, după cum s-a văzut, de noua situaţie creată prin destrămarea treptată a bazelor obiective ale instituţiilor de fărâmiţare feudală. Caracterul necesar al unor atare reforme se vede, de altminteri, din însuşi faptul continuării, într-o anumită măsură şi în condiţii interne mult diferite, a operei similare întreprinse de Vlad Ţepeş în Ţara Românească, sub urmaşii săi.

Meritul lui Ştefan stă, de aceea, nu în faptul, imposibil, de a fi impus prin puterea personalităţii sale un mod nou de conducere a statului, ci într-acela, cu totul remarcabil, de a fi ştiut să mobilizeze toate forţele sociale favorabile, să le îngrădească pe cele duşmane, să dea un ritm viguros acţiunii desfăşurate şi să-i definească în mod clar obiectivele. Producţia de mărfuri în oraşe şi pe domenii-a cărei dezvoltare stă la baza procesului istoric petrecut în Moldova acestei vremi - căpătase un ritm deosebit de creştere în ultima treime a veacului, adică tocmai atunci când lungul război antiotoman aducea la rândul său activizarea politică a unor largi pături populare.

Înmănuncherea acestor noi forţe într-o oştire bine închegată se dovedise capabilă a suplini carenţa sistemului militar al fărâmiţării feudale, asigurând independenţa de fapt a ţării. Ele se arătau acum dispuse şi capabile să colaboreze cu domnia la lupta pentru lichidarea unor instituţii al căror caracter se dovedea tot mai anacronic. Războiul pregătise astfel lărgirea bazei sociale a puterii domneşti, înglobând ţărănimea liberă şi orăşenimea, alături de numeroasele elemente ale micii boierimi, opuse ele însele, prin poziţia lor social-economică - însă în grade şi forme diferite - dominaţiei marii boierimi.

În ce priveşte păturile superioare ale clasei feudale - boierimea mare şi cea mijlocie - s-a văzut cum tocmai măsurile cu caracter militar ale domniei şi creşterea autorităţii acesteia, pe măsură ce dispunea de forţe proprii de luptă, le determinase să adere în număr tot mai mare la programul încetării ostilităţilor cu turcii, în condiţiile relativ favorabile create de succesul luptei întregului popor.

Dacă ele participaseră la bătăliile de la Vaslui şi Valea Albă, după această ultimă bătălie dăduseră primele semne ale tendinţei de părăsire a luptei. Deceniul care a urmat s-a caracterizat, pe de o parte, prin afirmarea tot mai netă a consecinţelor politice ale colaborării militare stabilite între domnie şi masele populare, iar pe de alta, prin ralierea treptată a celei mai mari părţi a clasei stăpânitoare la acţiunea condusă de forţa ei dominantă, reprezentată de grupul marilor posesori de domenii imunitare.

Noua atitudine politică a lui Ştefan cel Mare faţă de boierime nu trebuie înţeleasă, însă, ca o schimbare a esenţei de clasă a statului moldovenesc. El rămâne mai departe un instrument de constrângere în mâinile clasei dominante şi de aceea cercul alianţelor domneşti nici nu putea cuprinde ţărănimea dependentă. Reformele lui Ştefan nu urmăreau să înlăture baza social-economică a feudalismului, lucru care ar fi fost, de altminteri, irealizabil. Boierimea îşi va stăpâni mai departe, nestânjenită, domeniile, iar procesul aservirii ţărănimii va continua.

Ştefan însuşi dăruieşte un număr de locuri „de pustie”, pentru ca beneficiarii daniilor să-şi facă sate, de la care urmau să perceapă apoi renta feudală. Nu era vorba, deci, de a transfera puterea de stat unei alte clase, ci de înlocuirea autorităţii aproape autonome a fiecărui boier pe domeniul său, cu autoritatea statului, ca organ al intereselor comune de clasă ce uneau pe feudali. Cu acest prilej, reprezentanţii puterii centrale de stat căpătau posibilitatea de a-şi extinde protecţia şi asupra intereselor altor categorii sociale, în măsura în care ele nu erau incompatibile cu ordinea social-economică a feudalismului.

Astfel se explică de ce târgoveţii şi ţărănimea liberă sprijină politica domnească. În acelaşi timp, parte din marea boierime, înzestrată cu o mai largă înţelegere a intereselor generale de clasă, va susţine mai departe domnia şi va figura în sfatul domnesc - ale cărui rosturi cunosc şi ele importante prefaceri - alături de dregători ridicaţi din mica boierime sau din păturile mai largi ale societăţii.

Pregătirea noilor mijloace de guvernare se făcuse în cursul lungului război antiotoman, care impusese nevoia creării unei oştiri cu caracter semi-permanent. La o astfel de oştire pare a face aluzie şi Dlugosz atunci când, relatând evenimentele de la sfârşitul anului 1477, spune că Ştefan „… refăcându-şi oştirea cu ţărani chemaţi să înlocuiască pe cei ce căzuseră sub loviturile turcilor, ca să nu se moleşească şezând în inacţiune, pe la ziua sfântului Martin, a intrat cu armata în Ţara Românească”.

Cronica internă, la rândul său, vorbeşte în mai multe rânduri de „viteji”, termen pe care versiunea germană îl traduce prin „cavaleri”. Instituţia însăşi era mai veche, de vreme ce la sfârşitul veacului al XIV-lea apar viteji în sfatul domnesc. Dar ea cunoaşte - după cât permit izvoarele să presupunem - o transformare în cursul secolului următor, pentru a reprezenta în cele din urmă tocmai elementele ridicate prin fapte de arme din sânul oştirii.

În acest sens, două menţiuni ale Letopiseţului anonim sunt deosebit de importante. În 1481, înapoiat la Suceava după bătălia de la Râmnic, „Ştefan voievod a făcut mare ospăţ mitropolitului şi episcopilor şi boierilor săi şi întregii lui oştiri. Şi a instituit atunci mulţi viteji şi a dăruit atunci multe daruri şi îmbrăcăminte scumpă boierilor săi şi vitejilor şi întregii lui oştiri”.

Cea de-a doua menţiune se referă la evenimentele anului 1497, când, după înfrângerea polonilor, Ştefan „a poruncit tuturor vitejilor şi boierilor săi să se adune în ziua sfântului Nicolae în târgul numit Hârlău. Deci s-au adunat toţi în acea zi. Şi acolo, atunci, domnul Ştefan voievod a făcut mare ospăţ tuturor boierilor săi, de la mare până la mic, şi atunci a instituit mulţi viteji şi i-a dăruit atunci cu daruri scumpe, fiecare după vrednicia sa”.

Este evident că, pentru cronicar, scopul principal al adunării de la Hârlău - hotărâtă de către domn cu mai bine de o lună înainte şi desfăşurată într-un cadru sărbătoresc - a fost tocmai acela al instituirii de viteji, care s-a făcut pe baza vredniciei arătate în cursul războiului. Aceste elemente viguroase şi devotate, ridicate din sânul maselor populare, au primit în timp de pace, alături de mai vechii curteni, sarcini de ordin intern, reprezentând tocmai lărgirea sferei de acţiune a domniei. În veacul al XVI-lea, îi vom întâlni sub denumirea de vătaji sau vătagi, iar în fruntea lor va sta un „mare vatag” de ţinut, arătând consolidarea ierarhiei provinciale a reprezentanţilor teritoriali ai puterii de stat care, în acelaşi timp, erau importanţi factori militari.

E probabil că şi crearea funcţiunii de portar de Suceava - al cărei deţinător va căpăta în veacul al XVI-lea şi titlul de hatman - a fost legată de formarea noilor corpuri de oaste, recrutate din mediul ţărănimii. Ea apare în acte la începutul anului 1479, când era deţinută de cumnatul domnului, Şendrea, care o păstrează până la moartea sa, în 1481, în bătălia de la Râmnic.

Dispărută odată cu primul ei titular, dregătoria portarului de Suceava mai apare în unicul act intern care ni s-a păstrat din 1486- fiind ocupată atunci de Luca Arbore - pentru a o regăsi apoi statornic în mâinile aceluiaşi, din 1498 înainte. Prezenţa ei permanentă, începând tocmai de la această ultimă dată - nu ne-au rămas documente cuprinzând sfatul domnesc între martie 1497 şi septembrie 1498 - nu poate fi lipsită de legătură cu importanta ceremonie de la Hârlău, din decembrie 1497, în care fuseseră instituiţi viteji de către Ştefan cel Mare.

În acelaşi an 1479, când Ştefan făcea încercarea de a crea dregătoria de portar de Suceava, el renunţa la o practică de cancelarie introdusă la începutul domniei sale, când marea boierime exercita asupra sa o atât de grea presiune. Este vorba de întărirea unor documente interne cu sigiliile boierilor membri ai sfatului domnesc. Înlăturarea sistemului practicat vreme de două decenii, al cosigilării actelor interne, şi întărirea lor de aici înainte doar cu pecetea domnească înseamnă afirmarea, şi pe această cale, a faptului că domnul nu mai înţelegea să împartă cu nimeni exerciţiul autorităţii suverane.

Suntem, de altminteri, tocmai în vremea când Dlugosz da, în lumina situaţiilor recent create, cunoscuta-i judecată asupra ansamblului guvernării lui Ştefan cel Mare, în care arăta că pe toţi locuitorii ţării „i-a supus cu totul stăpânirii lui, plecaţi şi ascultători, prin severitatea şi justiţia sa, neîngăduind ca vre-o fărădelege să rămână nepedepsită”.

Transformările cunoscute de sfatul domnesc oglindesc şi în alte chipuri acelaşi spor de autoritate a domniei. Mai întâi, se constată o scădere simţitoare a numărului participanţilor la sfatul domnesc, redus în ultima epocă a domniei lui Ştefan la 15-16, pe când altă dată ajunsese să cuprindă până la 28 de membri. Compunerea sfatului este dominată, pe de o parte, de pârcălabii de cetăţi, principalii dregători teritoriali şi organizatori ai apărării locale, iar pe de alta, ea denotă în această vreme o remarcabilă stabilitate în funcţiuni, semn că opoziţia faţă de domnie s-a mutat în afara sfatului.

Dar cea mai plină de semnificaţie dintre schimbări este eliminarea treptată a boierilor fără dregătorii, care participaseră la exerciţiul puterii de stat în calitatea lor de deţinători de mari domenii, dominând în fapt sfatul domnesc şi limitând libertatea de acţiune a voievodului. Foarte lămuritor în această privinţă este tratatul încheiat în iulie 1499 cu regele Poloniei, act în care se luau în numele Moldovei obligaţii deosebit de importante din punct de vedere internaţional.

Numărul membrilor sfatului domnesc e de data aceasta mai mare decât de obicei - 22, în afară de mitropolit şi de cei doi episcopi - dar absolut toţi poartă titluri de dregători, fiind cuprinşi între aceştia şi unii dregători care nu figurau în mod obişnuit în sfat. Dintre ei, 14 ocupă dregătorii militare. Pe toţi documentul îi numeşte „boieri sfetnici ai ţării Moldovei”, ceea ce denotă progresele făcute în conştiinţa colaboratorilor lui Ştefan de ideea abstractă a statului.

În acelaşi tratat, ca şi în acela încheiat două luni mai târziu cu marele cneaz al Lituaniei, apar şi alte amănunte, care pun în lumină rezultatele remarcabile obţinute de Ştefan în lupta pentru centralizarea statului. În diferendele ivite între locuitorii celor două ţări, partea polono-lituaniană se va adresa starostilor de Hotin şi Cernăuţi, care s-a hotărât „să aibă putere asupra oricui dintre supuşii noştri”.

În cel de-al doilea tratat - reconstituit în parte după acela identic încheiat de Petru Rareş, în ianuarie 1528 - se vorbeşte chiar de „oamenii supuşilor noştri”, ceea ce înseamnă ţăranii dependenţi, cărora li se va face dreptate de comisiile mixte de judecată de la graniţă. Aceste prevederi arată în chip lămurit depăşirea, la sfârşitul veacului al XV-lea, a principiilor de guvernare caracteristice epocii de fărâmiţare feudală.

Extinderea acţiunii exercitate de domnie presupunea şi introducerea unor metode noi în organizarea şi în activitatea aparatului de stat. În acest domeniu, rolul târgoveţilor a fost de o importanţă deosebită. Factor de prima mână - ca meşteşugari şi negustori - în dezvoltarea producţiei de mărfuri, care s-a arătat că stă la baza întregului proces istoric petrecut în cursul lungii domnii a lui Ştefan cel Mare, târgoveţii moldoveni luaseră parte activă şi la lupta pentru apărarea ţării.

Ei aduceau o experienţă superioară acelei a lumii feudale, ieşită din propria lor activitate şi din contactele frecvente cu negustorimea de peste hotare. În mediul lor se închegaseră principiile specifice ale unui drept orăşenesc, mai complex decât acela care reglementa raporturile obişnuite din sânul societăţii moldovene, iar sfaturile care se aflau în fruntea târgurilor foloseau în activitatea lor administrativă mijloace mai înaintate decât acelea de până atunci ale statului. Ca peste tot, şi la noi oraşele au fost acelea care au transmis aparatului de stat principiile de administraţie şi metodele tehnice de realizare a lor.

Un exemplu grăitor în această privinţă îl avem în atestarea existenţei la 1490 a unor dieci de vistierie, legată de folosirea încă de pe atunci a „catastişelor” - condici de socoteli, al căror model fusese dat de acelea ţinute înainte vreme de negustorii din oraşele Moldovei. Introducerea lor a reprezentat o etapă însemnată în dezvoltarea fiscalităţii şi, îndeobşte, în organizarea aparatului de stat. Lărgirea bazei sociale a puterii lui Ştefan cel Mare, care a îngăduit - şi a cerut - politica sa de reforme, este învederată şi de noile orientări ale activităţii cancelariei domneşti. Este vorba de natura proprietăţii feudale care beneficiază de atenţia puterii centrale, manifestată prin acordarea unor acte de întărire.

Nu poate fi o simplă întâmplare în faptul că, din totalul unor atare acte care ni s-au păstrat, în perioada când se manifestă mai din plin efectele politice ale fărâmiţării feudale - între domniile lui Alexandru cel Bun şi a lui Ştefan cel Mare - 80% se referă la moşii ale boierimii mari şi mijlocii şi restul la stăpânirile boiernaşilor, în ultima treime a domniei lui Ştefan cel Mare, dimpotrivă, întăririle de domenii ale boierimii mari şi mijlocii se reduc la 14%, restul de 86% privind micile proprietăţi ale boiernaşilor şi ţărănimii libere. Este clar că deplasarea centrului de greutate al activităţii cancelariei domneşti în zona micii proprietăţi oglindeşte înseşi schimbările intervenite în alianţele politice ale domniei.

Sprijinul pe care Ştefan l-a căutat în ţărănimea liberă şi pe care l-a acordat acesteia - în limitele îngăduite de orânduirea social-economică a feudalismului - este pus în lumină şi de o altă categorie de izvoare. Literatura orală a poporului - la care nu putem recurge pentru stabilirea precisă a unui fapt sau altuia - este în schimb foarte grăitoare acolo unde este vorba de o caracterizare generală.

Ştefan cel Mare a fost voievodul de care s-au legat în cursul veacurilor cele mai multe tradiţii. El însuşi e văzut jucându-se, la Borzeşti, cu copiii de ţărani. Potrivit tradiţiei, numeroase sate îşi explică numele prin acel al unui întemeietor dăruit de Ştefan pentru vitejie în lupte sau sunt legate de o faptă a lui Ştefan. Babei Vrâncioaia, care-i oferea pe cei şapte fii ai săi, pentru ca să poată relua lupta cu turcii, el îi spune: „Adă-mi pe cei 7 voinici şi-ţi făgăduiesc să-i fac cei dintâi din ţara Moldovei”, iar după bătălie le dăruieşte cei şapte munţi ai Vrancei.

Pe Avram Huiban, iarăşi pentru vitejie, Ştefan îl înzestrează cu pământ şi hotărăşte „ca să nu mai fie ostaş din oastea care îmbla pe gios, ci să fie în oastea călăraşilor, alăturea cu boierii ţării”. Ciobanul Bârsan cutreieră munţii şi adună voinici pentru oastea domnului. Este evident că o atât de stăruitoare amintire - chiar cu tot ce a putut să ţese în jurul ei legenda - arată un anumit fel de relaţii între domnie şi ţărănimea liberă, în vremea lui Ştefan cel Mare. Unul din factorii pe care s-a sprijinit Ştefan în acţiunea sa de întărire a statului şi de apărare a independenţei lui a fost biserica. Posesoare de întinse domenii şi căutând să-şi exercite influenţa asupra întregii societăţi, biserica era interesată, atât din punct de vedere material cât şi ideologic, în sprijinirea puterii domneşti, care, în Moldova, - ca şi în alte părţi - „reprezenta ordinea în mijlocul dezordinii”.

Biserica a sprijinit lupta pentru apărarea independenţei statului, ameninţată de turcii musulmani şi de feudalii catolici ai Ungariei şi Poloniei. Ea a susţinut apoi, cu mijloacele sale materiale şi mai ales prin influenţa pe care o exercita asupra societăţii, opera de întărire a puterii centrale, care nu ameninţa baza însăşi a orânduirii feudale, a cărei apărătoare pe tărâm ideologic era biserica. După şovăielile de la începutul domniei lui Ştefan, o vom găsi alături de voievod, sprijinind politica acestuia.

La rândul său, Ştefan va ocroti biserica, îi va spori prin nenumărate danii averile, o va înzestra cu strălucite locaşuri de cult, care reprezentau tot atâtea mijloace de creştere a prestigiului de care se bucura ctitorul. Opera de mare ctitor a lui Ştefan, sintetizată de tradiţie în cele „44 de mănăstiri” care i se atribuie, s-a desfăşurat în cea mai mare parte în ultima etapă a domniei sale. Acest fapt se datorează, desigur, progreselor obţinute între timp în dezvoltarea meşteşugurilor legate de construcţii şi creşterii veniturilor domneşti, dar el oglindeşte, în acelaşi timp, şi o statornică orientare politică.

În ansamblul acestor ctitorii, un loc de seamă îl au bisericile pe care le ridică Ştefan, în aceeaşi vreme, pe lângă curţile domneşti din diferitele oraşe ale ţării. Grija deosebită pe care o pune el în înălţarea şi împodobirea acestor biserici arată puternicele lui legături cu lumea orăşenească, dorinţa de a-şi întări prestigiul în faţa ei şi de a împodobi aceste aşezări, a căror importanţă se afirmase pe atâtea planuri, cu frumoase monumente de cult. Între măsurile luate de Ştefan pentru întărirea puterii domneşti este şi asocierea la domnie a fiului său Alexandru, şi, apoi, după moartea acestuia, în 1496, a lui Bogdan-Vlad, viitorul Bogdan al III-lea.

Celui dintâi, copistul unui tetravanghel - scris din porunca sa în 1491 şi păstrat în Muzeul istoric de la Moscova - îi dă chiar titlul de „domn al ţării Moldovei”, ceea ce nu mai lasă nici un dubiu asupra realităţii asocierii la domnie. Din 1481-1482, el îşi avea reşedinţa la Bacău, ceea ce arată că îndeplinea funcţiuni efective de conducere în regiunea pe care, încă din această vreme, Cronica moldo-germană o numea „Ţara de Jos”. Dincolo de asigurarea succesiunii, avem de-a face, deci, şi cu un mod de întărire al exerciţiului autorităţii centrale.

Check Also

Epopeea românească sub conducerea lui Ştefan cel Mare

Ocuparea tronului de Ştefan cel Mare În timp ce Iancu de Hunedoara pregătea apărarea Belgradului …

Rezistenţa antiotomană a Ţării Româneşti în condiţiile luptelor interne (1418-1428)

La moartea lui Mircea cel Bătrân, ca urmare a luptelor glorioase conduse de marele domn, …

Importanţa luptei lui Inochentie Micu

Inochentie Micu este iniţiatorul luptei politice programatice românilor din Transilvania. El e primul care luptă …

Extinderea dominaţiei statului kievian la Dunărea de Jos

Dominaţia pecenegă asupra unor regiuni de pe teritoriul României a slăbit pe măsura apariţiei unor …

Marii cronicari despre Ştefan cel Mare

Cărturarii n-au ştiut să vorbească după cuviinţă despre faptele lui Ştefan cel Mare, căruia-i datorau …