Lupta lui Inochentie Micu pentru ridicarea politică a românilor

Unirea, revenită din lovitura pe care i-o dăduse răscoala curuţilor, stimulată de regim, era mânată înainte şi acum de preoţime şi de mica nobilime, în genere de pătura subţire de sus, care se forma şi care tocmai prin ea spera să se ridice pe scara socială, la privilegii, la funcţii şi, în consecinţă, la un rol în viaţa publică. Dar nici pe această latură unirea nu va progresa doar în sensul intenţiilor regimului. Sub episcopul Ioan Giurgiu-Patachi (1722-1727), om instruit, cu studii la Viena şi la Roma, dar leal faţă de regim şi conformist, se merge pe drumul indicat, fără alte consecinţe decât cele prevăzute: promovarea unirii.

Cu episcopul Ioan Inochentie Micu-Clain (1728-1751) însă, totul luă o altă întorsătură. Unirea, pe care regimul o menise să fie doar o armă politică pentru uzul propriu, Inochentie Micu o transformă şi el în armă politică, dar pusă în slujba emancipării politice a poporului român. Profitând de funcţia sa înaltă şi de calitatea de regalist în dietă, obţinută în 1732, întreprinde o îndrăzneaţă şi largă luptă politică, formulând pe parcursul ei un întreg program politic, punând bazele programului de luptă politică a poporului român din Transilvania. Timp de 16 ani asaltează neobosit forurile politice, guvernul, dieta, Curtea, cu nenumărate cereri, memorii, cu prezenţa şi lupta sa personală, mobilizând un întreg arsenal de „dovezi” şi argumente pentru a-şi ridica poporul din starea de „tolerat” numai, la cetăţenie şi la egalitate politică cu celelalte popoare ale ţării.

Inochentie Micu s-a născut în anul 1692, în Sadu, sat de sub munţi, din vecinătatea Ţării Româneşti, numindu-se, simplu, Ion Micu. Se ridica din mijlocul ţărănimii de pe Pământul Crăiesc; din mijlocul ţărănimii libere de drept, dar în luptă acum cu municipalitatea săsească din Sibiu, care o supusese şi o obliga chiar la prestaţii iobăgeşti. Origini care îşi vor pune amprenta şi pe lupta vieţii sale. A făcut şcoală mulţi ani. Nu ştim unde a urmat clasele de „gramatică”, obişnuit de patru ani. În catalogul colegiului iezuit din Cluj, Ioannes Clain apare la 1719 în clasa de poesis, care în învăţământul iezuit corespunde anului al cincilea, trecând aici, cu o întrerupere, până în 1724 cinci clase. Îl găsim apoi la Tirnavia, de unde în 1728 e ales şi numit de-a dreptul episcop.

Programul politic

Că unirea deschide nu numai posibilităţi de ridicare socială şi culturală, ci şi perspective de ridicare politică, s-a observat, se pare, de la început. Intenţii de a trage şi consecinţe politice din unire, actele semnalează încă de la primii ei paşi. Încercările de până aici rămân însă mult în urmă în raport cu construcţia politică a lui Inochentie Micu. El lărgeşte considerabil cadrul luptei şi îi schimbă cu totul obiectivul. Lupta pentru promovarea unirii o lărgeşte în luptă naţională. Noţiunea de „naţiune română” (olah natio, olah nemzet), sub care Aprobatele excludeau poporul român şi religia lui din rândurile popoarelor şi religiilor „recepte” (primite) ale ţării, o transformă în noţiune politică, cerând ca naţiunea română să nu mai fie doar „tolerată”, ci să fie socotită şi ea printre fiii patriei, să fie numărată între cetăţenii sau stările ţării.

Iar drept consecinţă, să fie recunoscută şi ea „naţiune politică”, egală în drepturi cu celelalte trei „naţiuni” şi să fie introdusă ca atare în cadrele „constituţiei” ţării ca a patra naţiune. Noua revendicare, Inochentie Micu şi-o întemeia pe textul celei de-a doua diplome leopoldine, care prevedea ca nu numai preoţii, ci şi mirenii şi chiar şi cei de stare plebeie care se vor uni să fie număraţi între stările şi fiii patriei, deci poporul întreg. Cu aceasta se deschidea lupta cea mare. Prin aceasta unirea se subordona marii revendicări naţionale, rămânea să facă serviciu de armă de luptă; funcţia de episcop se transforma şi ea în instrument de acţiune politică.

Ţelul fixat, Inochentie Micu pe el îşi axează întreaga luptă, spre el îşi îndreaptă acţiunile diverse. De aceea, de la început, revendicările lui pentru cler, pentru libertăţile şi dotarea lui sunt dublate de cele pentru „naţiunea” sa, ele se confundă şi rămân până la sfârşit inseparabile. Întemeindu-se pe unire şi pe drepturile preconizate de diplome pentru ea, unirii nesigure până aici caută să-i dea o consistenţă, un aparat, o ierarhie.

Caută să extindă unirea în mase, să-şi convingă poporul că nu e vorba de schimbare de rit, că nu e nicidecum vorba de părăsirea „legii româneşti”, de ruperea de marele tot al poporului românesc, ci doar de posibilităţi de ridicare. Caută să cuprindă sub autoritatea sa ca uniţi pe toţi românii, chiar şi dacă nu erau uniţi. Numai aşa putea vorbi doar în numele întregii naţiuni, numai aşa putea întemeia pe diplome revendicările-i constituţionale pentru ea. În schimb, luptă împotriva oricărei alterări a conţinutului ortodox al bisericii sale, oricărei supuneri a bisericii şi poporului său jurisdicţiei sau exploatării bisericii catolice.

Luptă hotărât împotriva „latinizării”, adică împotriva catolicizării, nu numai pentru că poporul are repulsiune faţă de catolicism, dar şi pentru că acesta aducea cu sine - o vedea din nenumărate exemple ale trecutului sau prezentului - înstreinarea de poporul propriu, desnaţionalizarea. Caută să înlăture tutela umilitoare a teologului iezuit impusă de a doua diplomă leopoldină. Agită cu atâta stăruinţă problema nu numai pentru umilirea la care instituţia îl supunea, ci şi pentru că ea putea fi pusă în cumpănă cu punctul 3 al diplomei pe care-şi întemeia revendicările; putea pune alternativa: diploma sau se execută în amândouă punctele sale, sau nu se execută în nici unul.

Dar temeiurile revendicărilor sale nu se puteau mărgini la atât, doar la o favoare imperială. Şi altfel, diplomei a doua leopoldine stările refuzau să-i recunoască valabilitatea; pretindeau că nu a fost înregistrată legal de dietă. Curtea, ce-i drept, o invoca adesea, dar numai când trebuia să se refere la îndatoririle impuse de ea; când se revendicau beneficiile ei, nu-i mai găsea originalul! În tot cazul, Inochentie Micu n-a reuşit să-l descopere şi nici să obţină măcar o copie autentificată după textul ei (text care la cancelaria aulică a Transilvaniei se găsea), cu toate strădaniile sale.

Şi apoi textul ei nici nu acorda beneficiul primirii între stări a „naţiunii române” ca atare şi deci cu atât mai puţin putea pomeni de ridicarea ei ca a patra naţiune politică. În sprijinul revendicărilor sale, pe măsură ce se conturează mai bine, Inochentie Micu aduce, prin urmare, şi alte temeiuri. Înainte de toate, numărul poporului său, care - o demonstrează cu cifre - întrece mult pe al celorlalte popoare ale ţării. Sarcinile către stat pe care le poartă: el poartă doar de două ori mai multe sarcini decât toate celelalte împreună. Iar în virtutea sarcinilor dreptul naturii, după care cel ce poartă sarcina trebuie să-i simtă şi folosul (qui sentit onus sentiat et commodum).

E împotriva naturii a purta sarcinile publice împreună cu celelalte naţiuni şi a nu le simţi şi foloasele împreună cu ele. E profund nedrept ca naţiunea română la sarcini să fie cea dintâi, iar la beneficii nici cea mai de pe urmă, - argumentează el. Dar o îndreptăţesc şi vechimea şi continuitatea poporului român pe acest pământ: el e cel mai vechi popor al ţării, românii sunt aici şi vieţuiesc neîntrerupt din timpul împăratului Traian. „Căci noi de pe timpul lui Traian, încă înainte de a fi intrat naţiunea săsească în Transilvania, am fost moşteni în acel pământ regesc şi până azi stăpânim sate întregi, deşi asupriţi cu mii de mizerii şi felurite sarcini de cei puternici” - argumentează el dreptul la egalitate şi libertate al românilor pe Pământul Crăiesc.

Idee în care nu puţin îl va fi întărit Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir, manuscris cumpărat de el la Viena, de la un negustor care îl adusese din Petersburg. În petiţiile sale şi începe să-şi numească poporul „romano-valachicus”. Poporul român nu e deci inferior, nici în vechime, nici în calitate, nici uneia din celelalte naţiuni ale ţării - demonstrează el. Vechimea, romanitatea şi continuitatea, până aici noţiuni numai istorice, alimentând conştiinţa de sine a poporului român, se transformă cu aceasta şi ele în arme de luptă pentru ridicare politică.

Spre aceeaşi ţintă politică se îndreaptă şi revendicările sale de detaliu. Naţiunea română trebuie să fie reprezentată şi ea, ca şi celelalte, în viaţa publică; nu numai în instituţiile de rând, ci şi în cele înalte ale ţării. Cere, prin urmare, ca şi ea să fie reprezentată în instituţiile de guvernământ, în guvern, în dietă, la tabla regească, în toate dregătoriile înalte. În guvern cere loc de consilier pentru sine sau pentru alt reprezentant al naţiunii sale. Pentru dregătoriile cerând calitatea de nobil, să se facă înnobilări noi la nevoie. Cere ca chiar Blajul, noua sa reşedinţă, să fie declarat oraş, cu drept de a trimite deputat în dietă.

Românii acuzaţi fiind, să nu se mai hotărască asupra lor în lipsa lor. „Să nu se hotărască nimic de noi fără de noi şi în absenţa noastră” - e formula lui. Cere ştergerea legilor prejudicioase pentru poporul român şi religia lui. (Se gândeşte, desigur, în primul rând la cele din Aprobate şi Compilate). Regimentele româneşti, ale naţiunii române separate, pe care le oferea pentru cazul că vor fi satisfăcute revendicările poporului său, să aibă ofiţeri români. Dar să i se satisfacă mai întâi revendicările, căci e firesc ca mai întâi să fie sădit pomul, şi apoi să i se aştepte fructele.

În conceptul de naţiune, Inochentie Micu cuprinde întreg poporul român. Revendicările lui, în consecinţă, se extind adesea şi asupra maselor populare, orăşeneşti sau săteşti, libere sau dependente deopotrivă; se extind adesea, prin urmare, şi asupra iobăgimii. Nu numai abstract, naţional sau constituţional, ci şi concret. Ridică multe revendicări directe în favoarea ei. Cere înainte de toate ca pe Pământul Crăiesc să se şteargă cu totul iobăgia, pentru că, deşi românii de pe el trebuie să fie ţărani liberi, ca în genere toţi locuitorii lui, dregătorii saşi caută să-i supună la sarcini iobăgeşti şi îi silesc la robote. Românii de acolo să nu mai fie excluşi de la păduri, ape, munţi şi alte pământuri pe care le-au folosit înainte; cele luate să li se restituie.

Cere să nu mai fie împiedicaţi de la meserii. Cere deci, în genere, acea egalitate de drepturi, „concivilitatea” locuitorilor Pământului Crăiesc şi cu dreptul de intrare în oraşe, concivilitatea, care va fi recunoscută şi de regim şi decretată apoi de Iosif al II-lea. Cere ca dijmele (sau pătrimile dijmelor, aşa-numitele „quarte”) luate de la români pentru preoţii altor confesiuni, ceea ce se practică peste tot, dar mai ales pe Pământul Crăiesc, să se dea preoţilor proprii, nu numai pentru că obligaţia e nedreaptă, ci şi pentru că ea le dublează sarcina, îi obligă să contribuie deosebit la întreţinerea preoţilor proprii. Cere ca în genere poporul contribuabil să nu mai fie încărcat cu sarcini excesive. Iobagilor de pe pământurile nobiliare să li se reducă robotele la două zile pe săptămână, căci prin muncă continuă iobagii se istovesc.

Odinioară erau numai două zile de robotă, - spune el - s-au făcut apoi trei, ceea ce era prea greu pentru ţărani, iar acum, în loc de mângâiere, li se impun patru. sunt doar printre stăpâni şi de aceia, care pe supuşii lor îi muncesc trei-patru zile, ba şi toate zilele săptămânii, tot timpul bun de lucru; îi tratează mai amarnic decât pe robi, căci robilor li se dă cel puţin de mâncare, iobagilor însă nu. Pământurile satelor sau iobagilor cuprinse de stăpânii lor, să li se restituie. Fiii iobagilor să nu mai fie opriţi de stăpâni să înveţe meserii. Meseriaşii români să fie admişi şi ei în bresle.

Legile ţării s-au îngrijit ca iobagul să nu poată nici cuteza să se mute, să nu-şi poată nici testa bunurile sale - spune el în cererile lui. Românii (şi desigur şi aici se gândeşte în primul rând la iobagii români) n-au drept la păduri, la ape, nu pot planta vii şi grădini în voie, au drept numai să fie încărcaţi cu noi şi noi sarcini; ei necum să fie consideraţi ca fii ai patriei, nu sunt nici măcar toleraţi. Insistă necontenit cu deosebire pentru numărarea şi a celor de jos (de stare plebeie) între stări şi declararea lor de cetăţeni ai ţării, pentru a li se deschide şi lor, ca şi oamenilor de rând aparţinând celor trei „naţiuni”, drumul spre meserii, spre şcoală, pentru a se putea ridica şi ei, individual fireşte, din starea de iobăgie şi a putea intra în bresle, în funcţii.

În lupta pentru ridicarea poporului său, Inochentie Micu e preocupat cu deosebire de şcoală, de cultură. El iniţiază şcolile din Blaj, intenţionează să ridice un seminar la Cluj, care să fie întreţinut din contribuţiile preoţimii. Sub el pleacă şi primii bursieri la Roma. Blajul în intenţiile lui trebuia să fie nu numai un oraş liber, ci şi centrul cultural al românilor. Cere ca fiii iobagilor şi ai preoţilor să nu mai fie opriţi de stăpânii lor de la şcoală, stăpânii care-i opresc să fie pedepsiţi cu 100 de florini. Celor capabili să îi se dea posibilitatea să urmeze şcoli mai înalte.

E preocupat chiar de învăţământul sătesc, în lipsă de şcoală îndeamnă la instrucţia „privată”. Şcoala, cultura, în vederile lui trebuie să fie evident instrumentele principale de ridicare. Ele trebuie nu numai să cultive, ci trebuie să ridice calitativ, să trezească la conştiinţă, să stimuleze la luptă, să ridice elementele necesare pentru viaţa publică, pentru rolul nu numai economic, ci şi politic şi cultural care i se cuvine poporului român în viaţa ţării.

Revendicările, tezele şi argumentele sale, distribuite într-o serie nesfârşită de acte şi acţiuni felurite, se îmbină deci într-un ansamblu coherent, se încheagă într-un complex program de luptă, ţintind la o ridicare generală, economică, socială, politică, culturală a poporului său. Lupta sa e concepută pe plan naţional. E naţională nu numai pentru că se dă în cadrul poporului propriu şi în interesul poporului propriu; e naţională şi în obiectivele sale. În ea, lupta împotriva inechităţilor feudale e în acelaşi timp şi luptă împotriva asupririi naţionale.

La originele relelor de care suferă poporul său, el vede nu numai inechităţile sociale, ci şi ostilitatea celorlalte naţiuni, asuprirea, ura lor faţă de naţiunea şi religia sa (odium nationis, odium religionis), acuză mereu întreita asuprire, socială, naţională, religioasă, adesea sub cele mai tari expresii: jug despotic, ură despotică de neam, sclavie, robie egipteană şi alte asemenea.

Lupta pentru realizarea programului

Cererile sale îndrumate de împărăteasă la dietă, aici stârnesc proteste, invective, batjocuri, „indignări viforoase”, „scârba extraordinara”. El îndrăzneşte să ceară - ripostau uluite stările - „lucruri nemaiauzite”, ceea ce nimeni n-a mai cerut de la străbunii lor şi nu va putea cere nici de la urmaşii lor, ceea ce răstoarnă din temelii drepturile şi libertăţile naţiunilor patriei, ceea ce „zguduie şi tulbură întreg sistemul acestei ţări”; cere ceea ce „clerului şi plebei româneşti, după firea ei prea bine-cunoscută, nu i se cuvine niciodată”. În dieta din 1737, la citirea unui memoriu al său, protestară chiar şi împotriva expresiei de „natio Valachica”: cerură să fie înlocuită cu „Valachi” sau „plebs valachica”. Episcopul neadmiţând, nu îngăduiră lectura.

Inochentie Micu cerea, evident, lucruri care loveau grav în interesele stărilor Transilvaniei. Trebuia să susţină discuţii, altercaţii aprinse, să înfrunte mai ales pornirile nobilimii împotriva iobăgimii române. Doar tocmai prin implicarea iobăgimii în conceptul de naţiune română putea nobilimea să-şi menţină înainte de toate negaţia. „Sânt nişte pribegi” - proferau stările. „Nu pot fi altcum, pentru că sunt apăsaţi până la sânge” - răspundea el. „Sânt tâlhari şi hoţi”. - „Nu trebuie să vă miraţi, căci acestor oameni, afară de piele, nu li se lasă nimic”. „Sânt leneşi”. - „Dar nu ei vă lucrează ocnele, minele de fier şi de aur, iar unora li se trage şi pielea de pe ei?”.

„Naţiunea”, în evoluţia ei, luând conţinut naţional, se deplasa şi obiectivul luptei: cele trei „naţiuni”, unite în 1437 împotriva primejdiei răzvrătirii ţărănimii, se uneau acum împotriva noii primejdii pentru ele, a ridicării naţiunii române. Pe măsură ce se clădeau argumentele pentru ridicarea naţiunii române, se clădeau şi contraargumentele: românii nu pot fi socotiţi naţiune politică pentru că n-au fost nici înainte.

Şi nici nu e nevoie; ei se bucură doar de toate drepturile în cadrele celorlalte naţiuni, catolicii cu care s-au unit sunt reprezentaţi în guvern şi în viaţa publică a ţării, iar iobagilor le poartă grija stăpânii lor de pământ! încât, la propunerea împărătească pentru dietă ca şi uniţii să facă parte din stările şi ordinele celor trei naţiuni, dieta din 1744 răspunse cu art. VI, care preciza că aceasta trebuie să se înţeleagă numai pentru cei care se bucură de prerogative eclesiastice sau nobiliare, care trebuie socotiţi la naţiunea pe pământul căreia locuiesc, fără a se ridica şi a patra „naţionalitate”.

Dar nu se poate şi nu trebuie să se înţeleagă şi pentru plebei şi fiii de preoţi ridicaţi din plebei, ca să nu se răstoarne sistemul principatului, şi nici plebea românilor, nici a altor „venetici” să nu se numere între naţiuni şi să se prejudicieze drepturile, privilegiile, imunităţile şi prerogativele vreuneia din cele trei naţiuni. Să nu fie numărată şi plebea între stări, şi nici să nu se asemene cu stăpânii săi de pământ, ca să nu se prefacă în pulbere meritele lor faţă de casa imperială - previn stările şi într-un memoriu deosebit pe împărăteasă, ca nu cumva să fie tentată la vreo asemenea îngăduinţă.

Inochentie Micu nu se resemna. Dimpotrivă, porni un nou asalt. Noi memorii sunt îndreptate, acum împotriva hotărârii dietei. Credea că mai poate schimba textul ei la sancţionare. Revoltat, ameninţă să părăsească unirea, cu întreg poporul său (a fost auzit ameninţând chiar că trece munţii în Ţara Românească), dacă nu i se satisfac revendicările.

Ameninţa cu emigrarea, la care regimul era atât de sensibil: românii, mulţi vor părăsi Transilvania şi atunci unde-şi va mai încartirui împăratul soldaţii, cine va plăti dările, cine va lucra moşiile fiscale, minele? La emigrările masive din cursul secolului al XVIII-lea, pe lângă sarcinile iobăgeşti şi fiscale, au contribuit într-adevăr în însemnată măsură şi luptele în jurul unirii. Aminteşte sprijinul pe care românii îl aveau înainte de la domnii români, de la Moscova.

Replicase doar şi mai înainte cancelariei : se miră că acest popor, socotit de atâtea veacuri numai tolerat, cere egalitate în beneficii? - să se mire că nu o „doreşte cu puterea” Prin memoriul conceput în numele clerului răspundea şi la insinuarea că ar vrea să ridice plebea la egalitate cu stăpânii săi: a cerut doar egalitatea ei cu plebea celorlalte naţiuni. Măcar ar fi interesant să se scrie cum au făcut aceşti stăpâni de pământ, împotriva dreptului firii şi a echităţii, din atâţia nemţi, unguri şi români, şi altă sărăcime, supuşi şi şerbi (Unterthanen und Leibeigenen) .

Peste toate acestea, prin coincidenţă, chiar acum interveni călătoria călugărului Visarion prin Transilvania, stârnind în drumul său un adevărat reviriment al ortodoxiei şi un nou val de ostilitate împotriva unirii, confirmându-i ameninţările. Inochentie Micu nu se arătă destul de activ în faţa noului eveniment, refuză chiar întrebuinţarea forţei. Statusului catolic, care-i cerea să meargă în mijlocul poporului, să-l liniştească, îi răspunse: cum să o facă, cu mijloace blânde sau violente? Cu mijloace blânde o poate face dacă i se satisfac revendicările; cu mijloace violente, în schimb, lui nu-i este îngăduit să o facă. Mai invocase el înainte axioma filosofilor, că lucrurile dăinuiesc prin cauzele care le produc, că adică până nu elimini cauza nu dispare nici efectul.

Socotea, desigur, să utilizeze însuşi evenimentul ca un nou argument în favoarea luptei sale: poporul se leapădă de unire pentru că nu i s-au acordat cele promise. Toate argumentele le îndreaptă spre acelaşi obiectiv: poporul de aceea se leapădă de unire, de aceea emigrează, de aceea se răzvrăteşte. Putea ameninţa acum mai convingător cu lepădarea de unire, dacă nu se satisfac revendicările sale. Voia să convingă şi pe împărăteasă că ori se face dreptate românilor, ori se spulberă unirea. Ceea ce putu trezi bănuiala că el însuşi a provocat mişcarea. Curtea, alarmată, pretextând reexaminarea cererilor sale, îl chemă neîntârziat la Viena.

Plecarea la Viena

Noi speranţe deci. Pentru a da o mai mare greutate acţiunii sale, înainte de plecare, Inochentie Micu convocă un mare sinod, la care chemă nu numai preoţi, ci şi mireni, printre care şi ţărani, şi nu numai uniţi, ci şi neuniţi, un sinod menit deci să reprezinte întreg poporul. În sinod, făcând o dare de seamă asupra acţiunii sale de până aci, obţinu încuviinţarea pentru continuarea ei. Desigur obţinu şi de la sinod condiţionarea unirii de satisfacerea revendicărilor sale. Cel puţin relatările iezuiţilor ne informează că „clerul, nobilimea şi ţărănimea (plebea) au dat scrisoare că se leapădă de unire dacă nu ii se vor da toate cele cerute”. Converti deci sinodul în organ de acţiune politică, în reprezentanţă naţională.

Sosit la Viena, Inochentie Micu, potrivit literei chemării, începu prin a încerca să-şi susţină cu noi memorii revendicările. Dar, în locul reexaminării revendicărilor sale, se trezi în faţa unei comisii care, sub pretextul „informaţiei” asupra stării unirii, începu rechizitoriul faptelor sale de până aci, şirul de acuzaţii în baza informaţiilor şi denunţurilor cumulate, şi din partea protestanţilor, dar mai ales din partea catolicilor.

În şirul de 82 de întrebări, la care trebuia să fie supus, era acuzat că şi-a depăşit atribuţiile, că s-a făcut purtătorul de cuvânt al clerului, nobilimii şi poporului român fără vreo procură legală, că a convocat fără autorizaţie un sinod neobişnuit, nu numai din protopopi şi preoţi, cum era obiceiul, ci şi din mireni, nobili şi plebei, uniţi şi neuniţi, că a aţâţat acolo poporul ca, dacă nu i se satisfac revendicările, sau să-şi schimbe ritul, sau „să se gândească la altceva”, ceea ce a stârnit mare freamăt în tot poporul (şi în ceea ce se putea citi instigare la răzvrătire), şi de atunci şi mai mult se lăţeşte schisma, că a aţâţat ţărănimea împotriva domnilor ei de pământ, care tare s-a agitat mai ales când i-a spus că stările vreau să facă iobagi şi din jeleri şi din ceilalţi români care au drept de strămutare, că au şi obţinut de la curte să facă toţi câte trei zile de robotă pe săptămână (erau chemaţi în sinod deci şi jeleri). Fu acuzat că e unit numai condiţionat, că a ameninţat cu părăsirea unirii, cu puteri străine, şi altele. I se dădu, se pare, să înţeleagă că ar putea fi iertat dacă renunţă la acţiuni politice; ceea ce ar fi însemnat însă să renunţe la însăşi misiunea vieţii sale.

Văzându-se, după „informaţiile” cerute încă la prima ascultare, în care trebui să răspundă la 31 din cele 82 de întrebări, schimbat din solicitant în grav acuzat, văzând că nu mai poate fi vorba de susţinerea revendicărilor sale şi nici măcar de o justificare a acţiunii sale, ci doar de o înscenare pentru justificarea condamnării sau înlăturării sale, contestă competenţa comisiei, la a doua ascultare nu se mai prezentă, ci luă în taină drumul Romei, pentru a căuta sprijinul papii. Dacă nu chiar Curtea a uneltit într-un fel şi această hotărâre, pentru a-l înlătura mai uşor.

Se afirmă că Inochentie Micu însuşi scria într-o scrisoare cum a venit la el un preot, chiar de la cancelaria Curţii, să-i dezvăluie toată mânia împărătesei şi să-l sfătuiască să-şi vadă de cap. Şi a contribuit la hotărârea lui, desigur, şi nunţiul papal din Viena, care nu putea fi străin de intenţiile Curţii, în contestaţia sa cel puţin, chiar Inochentie afirma că nunţiul papal însuşi l-a oprit să mai apară şi să mai răspundă în faţa comisiei. În tot cazul, Curtea nu puse prea mari stăruinţe în urmărirea lui. A respirat uşurată poate că nu mai e nevoie de nici o condamnare şi nici măcar de o destituire, care ar fi putut tulbura şi mai mult lucrurile în Transilvania, şi aşa destul de tulburi. De acum se va strădui doar să-l ţină departe.

Mişcările populare, într-adevăr, tocmai prin plecarea lui, se accentuară considerabil; îi prelungesc în forme populare lupta. Poporul, atras spre unire în virtutea noii lupte de ridicare, la plecarea lui se tulbură adânc, începu să părăsească în masă unirea sau să ameninţe cu părăsirea ei dacă el nu se întoarce. Cresc în proporţie emigrările peste munţi. În octombrie 1745, doi notari ai tablei regeşti, trimişi să cerceteze pricinile tulburărilor, cutreierând satele scaunului Orăştiei, ţăranii mărturisiră că pricina tulburării şi părăsirii unirii e plecarea lui din ţară, că poporul îl doreşte cu ardoare (ardenter desiderat) ca pe capul său şi că nimic altceva decât revenirea lui l-ar putea linişti şi face ascultător. Constatări asemănătoare făcură şi în alte părţi.

Condiţionarea unirii de satisfacerea revendicărilor sale pătrunsese evident adânc şi în masele populare. Cu atât mai puţin îl părăsise clerul. Preoţii îl cheamă mereu. Protopopii adunaţi în număr de 25 la Daia (aproape de Alba Iulia), la 22 septembrie 1747, îl îndeamnă să nu renunţe la episcopie, să facă tot posibilul să se întoarcă; dacă nu se întoarce, poporul român se leapădă de unire, strigă într-un glas că nu vrea să ştie nimic de unire şi de uniţi. Pe această chemare a poporului său cu deosebire îşi întemeiază şi Inochentie acţiunea pentru revenire.

Check Also

Diversitatea etnică şi confesională. Soluţii politice în România modernă (1859-1918)

Aşezarea geografică a ţărilor române, aflate într-o zonă de confluenţă a intereselor puterilor europene din …

Securitatea şi represiunea politică din România

Lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, …

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Organizarea luptei revoluţionare din 1848 în Ţara Românească

Mişcarea revoluţionară din Ţara Românească avea o organizaţie în societatea secretă „Frăţia”, întemeiata la 1843 …

Adevărata organizare a statelor româneşti de către Mircea cel Bătrân în Ţara Românească şi de către Alexandru cel Bun în Moldova. Certurile lăuntrice între pretendenţii la coroana domnească. Luptele cu turcii

Când Mircea cel Bătrân luă în dibacele sale mâni puterea unică, necontestată, pentru a o …