Lupta împotriva tătarilor şi formarea statului feudal Moldova

În dorinţa lor de a-şi crea condiţii prielnice dezvoltării autonome, feudalii locali de pe teritoriul de la est de Carpaţi căutau sa profite de orice prilej pentru a înlătura apăsătoarea dominaţie a tătarilor. Succesele dobândite de Basarab împotriva tătarilor - în urma cărora el întinde hotarele ţării până aproape de Chilia - au făcut să crească nădejdile căpeteniilor româneşti din Moldova de a se elibera de sub dominaţia mongolă.

Curând, însă, pe la 1335, tătarii, sub Uzbec, reuşesc să pună stăpânire pe unele ţinuturi din sudul Moldovei. Aici, ca şi în regiunea Dobrogei de nord, în cursul luptelor care au lichidat autoritatea Hoardei de Aur (după 1352-1359), a apărut guvernarea unui „principe” local, Dimitrie, de origine tătară, dar care se asimilase în mediul stăpânilor feudali locali. El continuă să menţină câtva timp legăturile cu unele căpetenii ale Hoardei. Loviturile primite de tătari din partea lui Olgierd, cneazul Lituaniei - care, după 1365, a reuşit să cucerească de la tătari şi Kievul - au slăbit aceste legături. Teritoriul stăpânit de Dimitrie îşi păstrează până târziu, în secolul al XV-lea, tradiţia autonomiei sale politice.

După moartea regelui Carol Robert, tronul Ungariei a fost ocupat de Ludovic de Anjou, care, spre deosebire de predecesorul său, a dat dovadă de un mai larg orizont politic. El organizează mult mai temeinic lupta împotriva tătarilor şi antrenează în energica sa acţiune externă şi forţele feudale din vecinătatea regatului maghiar. În luptele pe care Ludovic de Anjou le-a purtat contra tătarilor, un rol important au jucat elementele româneşti din Maramureş, al căror aport în eliberarea teritoriului de la est de Carpaţi a fost deosebit de însemnat. De altfel, între nord-vestul Moldovei şi Maramureş au existat legături istorice străvechi.

În perioada feudalismului timpuriu, în cadrul unei incontestabile unităţi culturale, pe măsură ce se adâncea procesul de feudalizare, instituţiile îmbrăcau un caracter similar pe cele două laturi ale Carpaţilor. Instituţia „vitejilor”, care desemnează feudali înzestraţi cu domenii şi îndeplinind atribuţii politico-militare corespunzătoare, atestată de cele mai vechi documente ale cancelariei moldoveneşti, este cunoscută şi în Maramureş, ca, de altfel, şi în Ţara Românească. Termenul „viteaz”, de origine slavă, comun tuturor limbilor slave vii, cât şi limbii slave bisericeşti, a fost împrumutat în limba română, prin intermediul maghiarilor, în secolele XIII-XIV.

Ştirile din izvoare menţionează aportul „vitejilor”, al păturii feudale din Maramureş, la constituirea statului feudal moldovean, care nu era de fapt altceva decât cristalizarea unui îndelungat proces istoric de dezvoltare a forţelor feudale în sânul aceleiaşi largi comunităţi de viaţă economică şi culturală. În primii ani ai secolului al XIV-lea, pe teritoriul viitorului stat feudal Moldova, situaţia politică şi militară era dominată de două forţe îndemnate să colaboreze: „vitejii”, din nord-vestul Moldovei şi din Maramureş, şi forţele feudale din podişul şi câmpia Moldovei, între care un rol însemnat jucau cele din regiunea Bârladului.

În anul 1343, sau, mai probabil, în 1345, într-un moment în care tătarii intraseră în conflict cu negustorii italieni de la Marea Neagră şi erau angajaţi în război cu Polonia, Ludovic organizează împotriva lor o mare expediţie. Conducerea operaţiunilor militare a fost încredinţată lui Andrei Lackfy, comitele secuilor, ajutat de „vitejii” din Maramureş şi, probabil, şi de oşti din Ţara Românească. Revenea, astfel, forţelor româneşti greul luptei împotriva tătarilor. Pe măsură ce teritoriul Moldovei era eliberat de sub dominaţia tătară, regatul maghiar căuta să-şi extindă stăpânirea la est de Carpaţi. Pentru consolidarea stăpânirii maghiare în Moldova, Ludovic de Anjou încearcă, la 1347, să reînfiinţeze episcopia catolică a Milcoviei.

În 1351 el cere şi obţine consimţământul papei Clement al VI-lea, pentru a ridica biserici, a scuti de dijme pe „schismatici”, „păgâni” şi alţi locuitori din Ungaria sau din vecinătatea ei care vor trece la catolicism. În anii 1352-1353 - în urma unor noi victorii obţinute împotriva tătarilor, cu sprijinul populaţiei locale - s-a constituit pe versantul răsăritean al Carpaţilor o marcă militară, care prelungea zona de dominaţie maghiară în? direcţia noilor acţiuni antimongole şi care avea menirea să împiedice năvălirea tătarilor în regatul maghiar.

În fruntea noii mărci, cu centrul probabil la Baia (Civitas Moldaviae), regele maghiar aşează un dregător al regatului, pe Dragoş, care se trăgea din rândul „vitejilor” maramureşeni ce s-au acoperit de glorie în lupta împotriva tătarilor. Desemnat de rege, Dragoş este acceptat de căpeteniile politice locale, interesate să continue lupta antimongolă, în condiţiile formării unui organism politic mai cuprinzător decât cele de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea. Noua formaţiune politică era încă departe de a cuprinde întreg teritoriul Moldovei.

Dragoş se înfăţişa ca un „duce” al noii mărci de graniţă a statului feudal maghiar, constituită în lupta împotriva tătarilor. Faptul că lui Dragoş, căruia tradiţia îi atribuie ridicarea bisericii din Volovăţ, îi urmează la conducere fiul său Sas, moştenit, la rându-i, şi el de un fiu, Bale, dovedeşte crearea în Moldova a unei dinastii, a Dragoşeştilor. Moldova începea să fie altceva decât o simplă marcă de graniţă, guvernată prin dregători ai regatului maghiar.

Inscripţia pusă de Ştefan cel Mare, la 1473, pe mormântul lui Dragoş şi care a fost transportată odată cu biserica de lemn de la Volovăţ la Putna, evocă şi ea crearea de către Dragoş a unei dinastii în Moldova. Cu acest prilej, Ştefan cel Mare, urmând un obicei foarte răspândit în acea vreme, numeşte pe Dragoş voievod „strămoşul” său.

Dependenţa Moldovei de regatul maghiar în timpul lui Dragoş şi a fiilor săi a înlesnit, probabil, trecerea în Moldova a unor feudali maghiari din Transilvania, care au acaparat aci pământuri, supunând pe locuitori şi încercând să le impună credinţa catolică. S-a întărit, astfel, asuprirea social-economică şi religioasă. Odată cu aceasta, a crescut însă şi împotrivirea, atât din partea feudalilor locali, cât şi din partea ţăranilor.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Proiectele de realizare a statului român modern (secolul al XVIII-lea – 1859)

Condiţiile care au dus la naşterea României moderne sunt legate atât de transformările suferite de …

Epilogul acţiunii eteriste în Moldova

Conducătorii trupelor eteriste din această provincie, C. Pendedeca (ce fusese trimis de Ipsilanti în luna …