Lupta din exil şi sfârşitul lui Inochentie Micu

La papă, Inochentie Micu căuta zadarnic sprijin, deoarece papa se găsea sub influenţa Vienei. Totuşi nu se resemna deloc la o asemenea încheiere a lucrurilor. El îşi menţinu funcţia şi continuă să şi-o exercite şi de la Roma, acasă ţinându-i locul ca subaltern vicarul său Petru Pavel Aron. Pentru înlăturarea sa acuzând mai ales uneltirile iezuite, reia necruţător lupta împotriva teologului iezuit de la Blaj, îl încarcă cu toate acuzaţiile posibile, mişcă totul, toate autorităţile bisericeşti şi civile pentru a-l înlătura.

Îi retrage dotaţia, îl excomunică, destituie şi excomunică până la urmă şi pe vicarul Aron pentru că nu publică excomunicarea pronunţată de el, acuzându-l de trădare şi de alianţă cu iezuiţii, îl înlocui cu protopopul Nicolae din Balomir. Se ridică împotriva iezuiţilor în genere. Elev atâţia ani al şcolilor iezuite, îi cunoştea prea bine. Nimeni să nu mai comunice cu iezuiţii; ei, cu intrigile şi cu tendinţele lor de catolicizare a ritului, fac doar odioasă în ochii poporului noua biserică. Nu-şi uită, fireşte, nici marea misiune politică pe care şi-a luat-o asupra sa, lupta pentru ridicarea politică a poporului său. Nu uită că nu trebuie să-şi lase „poporul în servitute, iar pe clerul său, pe el şi pe urmaşii săi în robia iezuiţilor”.

Într-un memoriu din 3 august 1746, printre revendicările sale, la punctul 3 citim că atât nobilii, cât şi ceilalţi români să fie admişi ca şi alţii, în „proporţie geometrică” (proportione geometrica) la funcţii, şi dacă au fost scoşi din funcţii peste ordinea de drept, să fie repuşi. De asemenea, (românii) să se bucure ca şi alţii de dreptul concivilităţii (jure concivilitatis), iarăşi în proporţie geometrică. Sub ceea ce desigur înţelegea că în raport cu locul pe care-l deţin în mijlocul celorlalte popoare, în raport cu numărul şi sarcinile lor - încă o idee nouă, consecinţă ultimă, logică, a tezelor şi revendicărilor sale.

Inochentie Micu se dovedea incomod, primejdios şi din depărtare. Nu numai dirijează, dar şi instigă mişcările în ţară. Continuă şi de la Roma să fie capul adevărat al poporului său. Regimul încearcă toate căile pentru liniştirea lucrurilor, vine cu măsuri de îmbunătăţire pe care le ceruse înainte însuşi Micu, face planuri de dotare a clerului, de ridicare de şcoli, de instituire chiar a unui învăţământ sătesc.

„Am binevoit a hotărî ca fiii iobagilor români care merg la şcoală sau sunt capabili de aici înainte a face studii, să nu fie opriţi de domnii lor de pământ, sub sancţiunea unei grele pedepse” - sună o ordonanţă imperială din 1746. Totul zadarnic însă; lucrurile nu se linişteau. Trebuia înlăturat într-un fel. Dar cum nu putea fi destituit fără riscul unor tulburări şi mai mari, trebuia silit să abdice, şi să abdice nu „silit”, ci de „bună voie”.

Ani în şir sunt puse în mişcare toate mijloacele, mobilizate toate argumentele, toate insistenţele, toate promisiunile. Inochentie Micu se apără dârz: el nu poate abdica fără învoirea clerului şi poporului său. Iar asemenea învoire regimul nu putea obţine. Clerul şi poporul nu obosesc în a-l aştepta, a-l chema; nici el, nici poporul său nu renunţă la gândul revenirii. Se puseră în mişcare presiunile materiale, ameninţările. Se sechestra averea episcopală, i se sista dotaţia bănească de acasă, vicarul său fu destituit, clerul fu oprit să mai comunice cu el, să-i mai trimită bani pe ascuns. El îl îndeamnă în schimb să nesocotească poruncile împărăteşti, care-l lipsesc de drepturile sale legitime.

Pe la sfârşitul anului 1747, împărăteasa îl ameninţă cu proces de lezmajestate dacă nu abdică, papa caută să-l convingă nu numai că toate încercările pe care le-a făcut pe lângă Curtea din Viena pentru reîntoarcerea lui au rămas zadarnice, dar că întorcându-se i-ar fi ameninţată chiar viaţa. Nu se lăsă înduplecat însă nici acum, răspunse că primejdia de a-şi pierde viaţa nu-l înspăimântă.

Alte presiuni, alte promisiuni, alte ameninţări. Inochentie e redus la epuizarea mijloacelor de existenţă, la mizerie. Găseşte însă mereu energie în sine, pretexte de amânare, exasperând şi pe împărăteasă, şi pe papa. Abia după şapte ani căzu învins: sub veşnică presiune, zdruncinat, bolnav, abdică, în sfârşit, „de bună voie”, la 7 mai 1751. După ceea ce se stârni un nou val de mişcări populare, care vor lua tot mai mari proporţii, până când, prin mişcarea lui Sofronie, unirea va suferi un adevărat dezastru.

Inochentie Micu, în schimb, trebui să-şi continue restul zilelor departe de poporul său, în exil. Doar în 1764 mai licări o dată speranţa revenirii. Murind urmaşul său, episcopul Petru Pavel Aron, mişcă încă odată spiritele credincioşilor săi; în scrisorile sale către ei se arătă încă odată gata să „încingă arma” sa pentru „binele de obşte”, pentru „cererile noastre cele pe direptate, de lipsă şi de folos neamului nostru”, convins fiind că cu revenirea lui s-ar aşeza şi „răzvrătirea”. Primi voturi multe (72), dar curtea numi pe Atanasie Rednic care nu avu decât 9, abia 5% din totalul voturilor exprimate. Se stinse la 23 septembrie 1768, în vârstă de 76 de ani, acolo, la Roma.

Nici stăruinţa şi dârzenia sa, nici stăruinţa şi mişcările poporului său nu i-au mai putut fi de folos; Curtea nu i-a mai îngăduit revenirea. A rămas neînduplecată pentru că Inochentie Micu depăşise mult şi intenţiile ei. Nici în intenţiile Vienei nu intra noua idee a ridicării unei a patra naţiuni politice. Cu atât mai puţin acum, sub domnia Mariei Tereza, în urma pactului ei cu nobilimea care îşi oferise „vitam et sanguinem” în sprijinul tronului său.

Încă din 1743, drept răspuns la acţiunile lui Inochentie Micu, împărăteasa, arătându-şi zelul „constituţional”, liniştea stările că îndreptările în starea românilor le încearcă doar în măsura în care nu prejudiciază „cele trei naţiuni recepte din iubitul său principat al Transilvaniei”, le prevenea prin urmare de orice teamă că ar avea Intenţia să ridice poporul român la naţiune politică.

Curtea din Viena i-a tolerat acţiunea sau poate chiar i-a încurajat-o uneori, în măsura şi cât timp putea servi propria ei politică în raport cu naţiunile constitutive ale sistemului politic al ţării - asemenea disensiuni puteau fi binevenite, iar primejdia acţiunii sale politice putea fi neutralizată la nevoie prin stările ţării - sau cel puţin nu i-o prejudicia.

I-a pus capăt însă atunci când ea aluat proporţii, ameninţând însăşi unirea, instrument necesar chiar în stăpânirea politică a ţării. Inochentie Micu, se vedea clar, au putea fi instrumentul docil al politicii imperiale. El se dovedea conducătorul chemat să exprime năzuinţele proprii ale poporului său, să ridice la luptă proprie un popor, ameninţând să-i îndrepte ochii spre semenii săi şi spre lumea ortodoxă dinafară, pentru politica imperială deci indezirabil.

Acţiunea lui însă se prelungeşte în lipsa lui. Încă el în viaţă fiind, apar continuatorii, primii întorşi de la studii din Roma sau din alte părţi: Petru Aron, Grigore Maior, Silvestru Caliani, Atanasie Rednic şi Gherontie Cotorea. Memoriul lor din 1748 e conceput în spiritul lui şi, desigur, întocmit chiar sub directa lui îndrumare, în memoriul lor, ei nici nu se mai adresează în numele clerului unit, ci al clerului „Romano-Valachicus”; în loc de Transilvania, în el apare şi Dacia.

Cererile lor sunt iarăşi nu numai bisericeşti, ci şi politice, care sunt, în genere, cele ale lui Micu (dreptul la funcţii, la şcoală, la intrarea în bresle, reprezentare în organele de guvernământ), în frunte cu recunoaşterea poporului român ca a patra naţiune politică şi susţinute tot cu argumentele lui (vechimea, numărul poporului, cantitatea sarcinilor, dreptul naturii).

După cum şi rezultatele sunt aceleaşi: negative. Poporul român din Transilvania făcea o primă mare experienţă: a dezamăgirii în sprijinul împăratului, al papei, în metoda petiţionarii în genere. Inochentie Micu trebui să se convingă şi el, chiar prin propria-i soartă, că sprijinul sigur al unei asemenea acţiuni nu poate să fie decât poporul propriu.

Check Also

Avântul revoluţionar din România. Eroicele lupte din ianuarie-februarie 1933

Avântul luptelor revoluţionare în primii ani ai crizei economice Reducerea nivelului de trai al oamenilor …

Lupta antiotomană a ţărilor române în a doua jumătate a secolului al XVII-lea

Alianţa Moldovei cu Rusia Alianţa celor trei ţări române sub egida Transilvaniei, care a funcţionat …

Lupta socială a ţărănimii şi muncitorimii din Transilvania în perioada 1849-1867

După instaurarea absolutismului, chiar şi ţăranii care luptaseră sub steagul împăratului îşi dădeau seama că …

Lupta grupărilor feudale pentru stăpânirea Transilvaniei după prăbuşirea regatului ungar (1526-1541)

La un deceniu după înăbuşirea în sânge a războiului ţărănesc de sub conducerea lui Gheorghe …

Ultima luptă a lui Ştefan cel Mare pentru Pocuţia

După pacea cu Moldova şi unirea cu Vladislav II, urmă, în mai 1499, întărirea legăturii …