Lupta de rezistenţă a maselor populare în timpul primului război mondial

Parte integrantă a luptei seculare dusă de poporul român pentru libertate, independenţă, pentru apărarea fiinţei sale naţionale şi înfăptuirea întregirii statale, dârza rezistenţă a maselor populare din teritoriul vremelnic cotropit, s-a impus prin tăria acţiunilor întreprinse, a curajului de înfruntare a regimului de aspră teroare întreţinut de inamic în zona ocupată.

O însemnată contribuţie la menţinerea moralului ridicat al maselor de sub administraţia militară străină, l-a avut rezistenţa eroică a ostaşilor români din teritoriul rămas liber şi în mod deosebit marea epopee naţională a Mărăşeştilor. Ecoul succeselor repurtate de armata română împotriva inamicului în vara anului 1917, a exercitat o puternică înrâurire asupra populaţiei cotropite, alimentându-i „cele mai îndrăzneţe speranţe” de eliberare care n-au încetat o clipă să existe, creând, totodată, derută şi panică în rândul taberei adverse.

Întreaga perioadă a ocupaţiei străine este dominată de rezistenţa energică a maselor, care, în pofida măsurilor teroriste luate de duşmani, a recurs la diferite forme de luptă, urmărind să dea riposta cuvenită „oaspeţilor” veniţi cu scopuri imperialiste de cotropire şi exploatare a pământului românesc. Puternica rezistenţă opusă de populaţie împotriva forţelor invadatoare a constituit expresia urii profunde a poporului, stârnită de jafurile, teroarea, samavolniciile de tot felul şi încercările de germanizare practicate sistematic de inamic. Materialul documentar relativ bogat ce există în această direcţie, unele lucrări publicate despre care a fost vorba, ne îndreptăţesc să nu fim de acord cu afirmaţiile sporadic făcute în legătură cu atitudinea de „resemnare” ce ar fi adoptat-o populaţia din zona vremelnic invadată.

În funcţie de situaţia creată prin regimul dictatorial militar instaurat de cotropitori, forţele sociale româneşti, existente sub ocupaţie (ţărani, intelectuali, militari rămaşi în spatele frontului duşman, având în frunte pe cel mai organizat şi combativ eşalon-proletariatul), au adoptat o strategie şi tactică adecvate împrejurărilor, acţionând cu tenacitate pentru apărarea cauzei naţionale şi subminarea poziţiilor inamice.

Un grăitor argument în legătură cu hotărârea populaţiei de a lupta împotriva cotropitorilor, 51 constituie eforturile depuse privind procurarea de arme şi riscurile mari la care se expuneau românii pentru păstrarea lor. Presiunile exercitate de autorităţile străine asupra locuitorilor, în scopul de a-i dezarma, pedepsele grave, inclusiv condamnarea la moarte, prevăzute contra celor care tăinuiau deţinerea de arme, nu au avut puterea de a convinge pe mulţi dintre cetăţeni să le depună. Numărul mare de condamnări, în special capitale, aplicate de administraţia militară străină pentru nepredarea armelor, dovedeşte că populaţia se găsea într-o permanentă agitaţie şi stare de luptă.

La 17 august 1917 se anunţa public, de pildă, printr-o ordonanţă, executarea a două sentinţe de condamnare la moarte emise de tribunalele germane Craiova şi Rm. Vâlcea, pentru acuzaţia de „nepredare de arme” şi alte fapte. În luna octombrie acelaşi an, tribunalul comandaturii de etapă Rm. Vâlcea dădea alte sentinţe de condamnare la moarte a trei „supuşi români” pentru, „nepredare precugetată şi purtare de arme”. Cazuri numeroase de pedepse capitale sau închisoare pe mai mulţi ani şi deportare, aplicate pentru aceleaşi motive întâlnim şi în restul judeţelor de sub ocupaţie (de exemplu Rm. Sărat, Prahova, Mehedinţi, Gorj etc.).

În comuna Crăciuneni, judeţul Olt, a fost executat preotul, din cauză că deţinea arme şi grenade. Ion Răducă, fierar din comuna Urluiasca, judeţul Olt, a fost condamnat la 10 ani închisoare din cauză că a refuzat să predea arma pe care o avea. Închis la Craiova, a încetat acolo din viaţă, datorită numeroaselor bătăi şi chinuri la care a fost supus.

Atât pentru acest judeţ cât şi pentru judeţul Romanaţi, se întâlnesc şi alte documente din care rezultă numeroasele arestări făcute în rândurile cetăţenilor datorită refuzului acestora de a preda armele în urma somaţiilor ce li se adresau de către administraţia militară de ocupaţie. Tocmai de aici şi permanenta îngrijorare a forţelor străine invadatoare, care s-au izbit în acţiunile lor opresive de o rezistenţă îndârjită şi curajoasă din partea populaţiei locale.

Istoria luptei de rezistenţă a maselor populare din timpul vremelnicei ocupaţii străine în ţara noastră include, printre cele mai importante capitole, mişcarea muncitorească şi socialistă, care s-a impus în mod deosebit prin vigurozitatea acţiunilor sale, a caracterului lor combativ şi protestatar. Identificându-şi ţelurile cu cele mai profunde probleme care vizau însăşi viitorul patriei, a naţiunii române, proletariatul a găsit energia şi priceperea necesare înfruntării numeroaselor greutăţi, restricţii, prigoniri de tot felul, a căror proporţii au sporit mult odată cu invazia trupelor de ocupaţie. Se cunoaşte faptul că o dată cu angajarea României în marea conflagraţie, autorităţile, sub pretextul condiţiilor excepţionale de război, au dezlănţuit un nou val de persecuţii împotriva mişcării revoluţionare.

Organizaţiile politice şi profesionale ale proletariatului au fost interzise, ziarul „Lupta zilnică” suspendat, o parte din conducători arestaţi iar cluburile muncitoreşti închise. Acţiunile proletariatului au continuat însă cu tenacitate şi curaj. Loviturile primite de poporul român la sfârşitul anului 1916, prin invadarea de către inamic a peste două treimi din teritoriul de atunci al ţării, a constituit pentru social-democraţia română noi motive de impulsionare a activităţii pentru salvarea-intereselor patriei, pentru încurajarea maselor la lupta împotriva forţelor cotropitoare.

Deşi unii din conducătorii proletariatului fuseseră mobilizaţi şi trimişi pe front, în capitală a rămas o parte din membrii Comitetului Executiv al Partidului Social-Democrat - I.C. Frimu, Alecu Constantinescu, Gheorghe Cristescu, Ecaterina Arbore, care, în toată perioada ocupaţiei, au organizat îndrăzneţe acţiuni ilegale de luptă, au iniţiat demonstraţii, au tipărit şi difuzat manifeste împotriva cotropitorilor.

Grăitoare pe linia înaltei hotărâri patriotice luată de partidul muncitoresc, de a se situa în fruntea maselor în acele momente de mare dificultate, în care se găsea ţara, pentru a polariza şi conduce întregul potenţial de luptă în vederea salvgardării intereselor poporului român, este chemarea lansată la începutul invaziei străine, intitulată „Cetăţeni ai capitalei!” în care PSDR, adresându-se populaţiei bucureştene, îndemnând-o să rămână pe loc, o îmbărbăta prin cuvinte de îndemn la rezistenţă.

„Sunt trei luni de când am intrat în război - se spunea, printre altele, în manifest... Dacă această nenorocire s-a abătut asupra ţării şi a poporului, considerăm că este o datorie a partidului social-democrat, apărător al vostru... să vă adreseze un cuvânt... Dacă o mare parte din teritoriu este ocupat de trupe străine... voi cei din Bucureşti păstraţi-vă sângele rece... Nu trebuie să părăsiţi capitala, staţi locului... Partidul nostru, care este un partid de clasă, el rămâne pe loc...”.

Pentru ca proletariatul să-şi poată îndeplini cu succes rolul de principală forţă de luptă în fruntea mişcării de rezistenţă ce a avut un vast cerc de cuprindere, incluzând diferite categorii sociale, militanţii socialişti au adoptat forme de organizare şi activitate în strânsă corelare cu situaţia de ilegalitate, în care se activa, în condiţiile unei terori sân-geroase dezlănţuită de cotropitori pe seama populaţiei române din zona vremelnic invadată. Au fost iniţiate astfel grupuri ilegale de acţiune, cuprinzând militanţi socialişti şi membri ai unor sindicate, care au activat în capitală şi într-o serie de localităţi ca: Ploieşti, Turnu Severin, Brăila, Buzău, Piteşti, Câmpina etc. Nucleul cel mai puternic a existat în Bucureşti, reunind nume prestigioase ale mişcării socialiste şi sindicale din ţara noastră.

Convingătoare în acest sens este lista celor urmăriţi în anul 1917 de către Prefectura Poliţiei Capitalei, în cadrul căreia erau inserate numele unor cunoscuţi militanţi socialişti ca: Alecu Constantinescu, I.C. Frimu, Gh. Cristescu, Mihail Bălineanu etc. În scopul orientării şi dirijării activităţii organizaţiilor ilegale s-a constituit o conducere provizorie cu denumirea de Comitetul de Acţiune, având ca secretar pe Alecu Constantinescu. Spre sfârşitul anului 1917, Comitetul de Acţiune s-a transformat în Comitetul Executiv provizoriu, noua denumire constituind expresia permanentei lărgiri a sferei de luptă a forţelor patriotice contra invadatorilor.

Înfruntând cu un deosebit curaj măsurile aspre iniţiate de administraţia germană de ocupaţie, care sub ameninţarea cu pedepse grave, interzisese prin ordonanţe speciale orice fel de întruniri şi adunări, militanţii socialişti au continuat în tot timpul ocupaţiei să iniţieze în mod sistematic consfătuiri conspirative, în cadrul cărora erau dezbătute stările grave de lucruri la care se ajunsese sub regimul apăsător al invadatorilor, foametea şi neajunsurile de tot felul, în care se zbăteau masele populare, tensiunea sub care acestea îşi duceau viaţa ameninţate la tot pasul cu arestări şi execuţii; se discuta despre planuri de acţiune, căi de intensificare a legăturilor cu muncitorii din întreprinderi, despre necesitatea menţinerii moralului ridicat al maselor, alimentarea convingerii acestora că tragicul episod al invaziei străine, nu constituie decât un moment efemer de conjunctură împotriva căruia întregul popor trebuia să se considere în permanenţă mobilizat.

În cadrul consfătuirilor erau analizate posibilităţile evadării unor militanţi socialişti aflaţi internaţi în lagărele de prizonieri, necesitatea concentrării atenţiei spre reorganizarea mişcării feminine, de tineret, cum şi o serie de alte probleme pe care regimul draconic al ocupaţiei le ridica în faţa mişcării de rezistenţă a maselor. Locurile de întrunire ale militanţilor socialişti din capitală au fost diferite. Erau folosite în acest scop atât locuinţele unor membri ai grupului conspirativ ca Ecaterina Arbore, I.C. Frimu, cât mai ales o fermă ce fusese închiriată la Cotroceni şi utilizată în scopul desfăşurării şedinţelor activului socialist şi sindical rămas în capitală.

Pentru ca mişcarea ce se desfăşura împotriva forţelor cotropitoare să poată avea asigurată o largă participare, a populaţiei s-a mers pe linia împletirii acţiunilor ilegale cu diferite forme legale de luptă. În felul acesta atât în capitală, cât şi în numeroase localităţi din teritoriul vremelnic cotropit, în care a fost desfăşurată o acţiune similară cu cea din Bucureşti, s-a putut organiza o permanentă luptă împotriva invadatorilor, luptă ce izvora din profundul patriotism al maselor, a dorinţei lor fierbinte de a vedea glia românească uşurată de povara inamicului opresor.

Unul din exemplele ce pot fi date pe linia folosirii căilor legale de acţiune în timpul vremelnicei invazii străine a teritoriului românesc îl constituie reluarea activităţii societăţii „Munca”, la conducerea căreia se afla I.C. Frimu, care, având confirmarea comandamentului general de a dirija activitatea acestei organizaţii muncitoreşti, a putut să contribuie cu mai multă consistenţă la sporirea mişcării proletare.

Încă de la începutul regimului de ocupaţie străină, eforturile grupurilor ilegale de acţiune au fost canalizate în direcţia restabilirii legăturilor cu muncitorii din fabrici, cu cei din transporturile feroviare sau navale, cu lucrătorii de la aprovizionare cum şi din alte sectoare de activitate. În acest scop, mulţi dintre fruntaşii mişcării revoluţionare, printre care: Alecu Constantinescu, I.C. Frimu, Ecaterina Arbore, Gheorghe Cristescu şi alţii, se deplasau în mijlocul muncitorilor de la fabricile din capitală sau în diferite oraşe din zona ocupată, ducând o vie agitaţie de organizare a nucleelor socialiste şi sindicale, de întărire a rezistenţei maselor şi mobilizarea lor la luptă împotriva cotropitorilor.

Personalitate marcantă a timpului, ca medic şi militant socialist, Ecaterina Arbore devenise o prezenţă obişnuită în rândurile femeilor văduve, ale muncitoarelor împovărate de greutăţi, întărindu-le moralul şi voinţa de acţiune împotriva forţelor invadatoare. Ioan C. Frimu, în care socialiştii români vedeau pe bună dreptate „simbolul socialismului din România”, se găsea la începutul lunii mai 1918, când organele de siguranţă germană din capitală au operat arestări în rândurile fruntaşilor mişcării revoluţionare, la Piteşti, însufleţind acţiunile muncitorilor din această zonă.

Eforturile depuse de înflăcărării revoluţionari români, munca lor asiduă, plină de riscuri, desfăşurată în condiţiile asprului regim de dictatură al ocupaţiei militare străine, s-au concretizat în bogate rezultate pe linia sporirii potenţialului de luptă pentru înalta cauză patriotică de salvare a ţării. „Acţiunea noastră - avea să consemneze C. Mănescu, unul din fruntaşii mişcării de rezistenţă, - nu a fost zadarnică, deoarece noi am reuşit să formăm în rândul populaţiei autohtone o atitudine de ură şi revoltă împotriva nelegiuirilor săvârşite de germani, să atragem de partea noastră o serie de patrioţi.

Din bogata încărcătură de acţiuni ce înnobilează mişcarea revoluţionară însă împotriva vremelnicei ocupaţii străine, se impun, în mod deosebit, demonstraţiile, întrunirile, grevele, sabotajele, iniţiate de militanţii socialişti, agitaţia pe care aceştia au întreţinut-o prin manifeste şi alte mijloace în rândurile populaţiei a cărei luptă nu trebuia deloc slăbită împotriva unui inamic ce invadase ţara cu duşmănosul plan imperialist de mutilare şi mai accentuată a Daciei străbune, de înrobire a poporului român.

Profundele nemulţumiri ale muncitorilor ce erau provocate de condiţiile grele de muncă şi viaţă, au sporit în perioada ocupaţiei din cauza metodelor excesive de asuprire practicate de forţele străine, ceea ce a determinat ca revolta maselor împotriva exploatatorilor interni să fie împletită cu lupta de rezistenţă contra invadatorilor, pentru eliberarea teritoriului patriei, aceste ultime laturi impunându-se cu pregnanţă în cadrul întregului ansamblu de acţiuni din timpul ocupaţiei.

Întrunirile, demonstraţiile şi grevele din perioada vremelnicei invazii străine a ţării noastre impresionează tocmai prin caracterul lor profund protestatar şi eliberator, încă din primele luni ale ocupaţiei, decembrie 1916 - februarie 1917, conducătorii revoluţionari au reuşit să organizeze la Bucureşti, Ploieşti, Turnu-Severin şi în alte localităţi, acţiuni îndreptate împotriva cotropitorilor şi a celorlalte forţe asupritoare.

Înfruntând cu preţul vieţii baionetele patrulelor inamice, care mărşăluiau zgomotos şi ameninţător pe străzile capitalei, populaţia bucureşteană ce se compunea atunci în majoritate din femei, a participat în masă în cursul lunilor februarie şi martie 1917 la puternice manifestaţii organizate de militanţii socialişti, printre care amintim pe I.C. Frimu, Alecu Constantinescu, Gheorghe Cristescu, Iancu Olteanu. Grupate într-o ameninţătoare coloană, femeile s-au revărsat în februarie pe străzile capitalei, scandând „pace şi pâine!”. Alarmate, forţele germane au scos mitraliere. Cea mai viguroasă demonstraţie a avut loc la sfârşitul primei decade a lunii martie la care au luat parte după cum rezultă din unele surse, aproximativ 3.000 de femei, desfăşurându-se sub semnul luptei curajoase împotriva prigonirilor, pentru drepturi şi pâine.

Sfidând ordinele drastice ale administraţiei nemţeşti, prin a căror limbaj lugubru se difuzau ameninţările cu arestări, condamnări şi execuţii la adresa celor care nu înţelegeau să îngenuncheze în faţa duşmanului, manifestanţii au demonstrat mai întâi la prefectură, poliţia capitalei, îndreptându-se apoi spre casa lui Marghiloman şi huiduind pe ofiţerii germani ce le-au răpit pâinea copiilor. Furia dezlănţuită a femeilor nu a putut fi stăvilită decât în urma unor promisiuni ce li s-au făcut că vor primi alimente şi a intervenţiei forţelor de ocupaţie. Aceasta nu a împiedicat populaţia capitalei să organizeze la un interval foarte scurt de numai două zile o nouă demonstraţie de stradă, după cum rezultă din unele informaţii.

Autorităţile au fost nevoite să distribuie făină şi alte alimente la populaţie pentru a o putea linişti. S-a recurs însă şi la durităţi, operându-se arestări şi condamnări grave în rândurile muncitorilor acuzaţi pentru instigare la demonstraţii. Agitaţia maselor a continuat cu şi mai mare intensitate, fiind în permanenţă impulsionată de inimoşii membrii ai grupurilor ce activau ilegal. Numai în capitală sunt amintite în perioada aprilie-decembrie 1917, 56 de adunări şi demonstraţii. Expunându-se unor mari riscuri, muncitorii de la Uzina electrică Grozăveşti au demonstrat în faţa Comandamentului militar german al Capitalei, împotriva scumpirii vieţii, a exploatării şi a condiţiilor grele de muncă. Insistenţele curajoase ale muncitorilor, au determinat Comandamentul militar german al Capitalei să Ie îndeplinească unele revendicări.

Un puternic detaşament muncitoresc de luptă, cunoscut prin eroismul şi virtuţile sale revoluţionare, l-au constituit ceferiştii şi în timpul vremelnicei ocupaţii străine în ţara noastră. Au dovedit-o cei peste 800 de muncitori de la Atelierele CFR Griviţa, care, în luna mai 1917, dând dovadă de un înalt spirit combativ, au ieşit în stradă, arătându-şi ostilitatea faţă de ocupanţi, nemulţumirile pentru condiţiile grele de viaţă. Acţiunile lor de luptă au continuat, culminând cu zidul viu de apărare, pe care l-au făcut pentru salvarea Atelierelor de la distrugere în momentul retragerii forţelor invadatoare.

O profundă dovadă de solidaritate au manifestat-o vatmanii de la tramvaiele din Capitală. Înfruntând forţele de ocupaţie, când acestea au încercat să concedieze pe unii dintre ei, vatmanii au declarat grevă. În septembrie 1917 au fost efectuate arestări în rândurile socialiştilor de către autorităţile germane, pentru acuzaţia de instigare la grevă. O acţiune demnă de subliniat s-a petrecut la Uzina electrică din Capitală, în decembrie 1917, unde indignarea muncitorilor împotriva forţelor cotropitoare a fost amplificată de înlocuirea inginerului român A. Polizu, din conducerea uzinei, cu un ofiţer german. Insistenţele protestatare ale muncitorilor, care pe lângă cererea de readucere a inginerului român în uzină solicitau şi alte revendicări, prezentându-se în acest scop în grup compact de 50 de persoane la comandamentul militar german au recurs chiar la unele forme de sabotaj, s-au soldat până la urmă în bună parte cu victorie.

Concomitent cu tumultuoasa agitaţie ce se desfăşura în Capitală, socialiştii din Piteşti, unde a activat în timpul ocupaţiei şi Constantin Ivănuş, adus aici de către nemţi ca prizonier pentru muncă la Fabrica de butoaie, ţineau dese întruniri conspirative în cadrul cărora se analizau situaţia grea existentă şi sarcinile de luptă ale muncitorilor, la unele adunări participând şi delegaţi din capitală, ca: I.C. Frimu, D. Marinescu, Ecaterina Arbore, I. Olteanu şi alţii. La Turnu-Severin, socialiştii, organizându-se în grup ilegal, au început o vie activitate încă din primele momente ale ocupaţiei. S-a reuşit astfel să se regrupeze vechiul activ sindical de la Şantierul naval şi să se organizeze un comitet muncitoresc a cărei principală misiune consta în apărarea intereselor locuitorilor în faţa autorităţilor militare germane de ocupaţie.

O bogată şi curajoasă activitate de luptă împotriva forţelor invadatoare, a desfăşurat grupul revoluţionar de la Ploieşti, în a cărui rază de activitate, era prinsă întreaga zonă petroliferă din Valea Prahovei. Militanţii socialişti din capitală ţineau o strânsă legătură cu centrul de la Ploieşti, demonstrând „creşterea conştiinţei şi combativităţii revoluţionare a clasei muncitoare”.

Pe lângă actele de sabotare a producţiei de petrol acaparată de nemţi, petroliştii s-au afirmat şi printr-o acţiune patriotică deosebit de importantă, ce a constat în organizarea evadării unor lucrători deţinuţi în lagărele de prizonieri de pe Valea Prahovei. Pe linia organizării evadării prizonierilor români din lagăre s-a evidenţiat la Slatina un grup de muncitori în colaborare şi cu alţi locuitori. Mulţi muncitori sau locuitori din Ploieşti, Câmpina şi alte localităţi au fost ridicaţi de autorităţile germane, unii chiar deportaţi sub acuzaţia de manifestări politice.

Aversiunea profundă a muncitorilor faţă de cotropitori, subminarea poziţiilor acestora s-au manifestat şi prin organizarea unor îndrăzneţe acte de sabotaj. Proletariatul, conştient de rolul pe care îl aveau pentru inamic bunurile materiale realizate la diferite unităţi industriale din perimetrul invadat, mai ales cele petroliere şi alimentare, a recurs la acţiuni pe diferite canale, în scopul reducerii în mod sistematic a producţiei, neonorarea comenzilor sau realizarea de produse de proastă calitate.

În documentele de arhivă ale vremii se întâlnesc multe consemnări, care reliefează nemulţumirile şi chiar indignarea ocupanţilor faţă de rebuturi, lipsa de randament a muncitorilor sau absenţa lor de la lucru. La Turnu-Severin se sabota repararea şlepurilor prin încetinirea lucrului şi neasigurarea etanşerilor. Pe traseul Băicoi-Moreni s-a construit o cale ferată intenţionat şubredă, încât trenul care transporta spre schele utilaj perfecţionat german, în scopul sporirii producţiei de ţiţei, în momentul trecerii peste pod s-a prăbuşit.

În octombrie 1917 Administraţia plăşii Cozia raporta Prefecturii jud. Vâlcea, că în noaptea de 5 octombrie a izbucnit un mistuitor incendiu la Societatea forestieră „Lotru”, care a distrus complet fabrica de cherestea din comuna respectivă şi o mare cantitate de material fasonat produ-când mari pagube. Pentru a se putea înţelege mai bine substratul acestui incendiu, pe care noi ne îngăduim sa-l calificăm un reuşit act de sabotaj, se impune să precizăm faptul că sute de locuitori erau în mod sistematic smulşi de la locuinţele lor şi duşi să lucreze forţat pentru nemţi în cadrul Societăţii „Lotru”, după cum multe persoane care reuşiseră să fugă de la lucrările forestiere erau urmărite pentru a fi prinse şi readuse la lucru. În caz contrar comandatura germană ameninţa autorităţile locale româneşti cu pedepse aspre.

Bogata activitate a mişcării socialiste din zona vremelnic ocupată a inclus utilizarea pe scară largă a manifestelor în scopul mobilizării maselor la diferite forme de luptă. Condiţiile grele de ilegalitate în care îşi desfăşurau acţiunile, nu au împiedicat pe militanţii socialişti să recurgă la forţa cuvântului scris pentru demascarea modului barbar de comportare a ocupanţilor cu populaţia din teritoriul cotropit, nemiloasa spoliere economică, execuţiile, arestările şi condamnările efectuate pe seama locuitorilor, încurajarea forţelor patriotice la acţiuni de salvare a celor deţinuţi şi de eliberare a ţării.

Datorită lipsei de posibilităţi materiale la început, manifestele erau scrise manual, trecându-se treptat la tipărirea lor. Se realizau în diferite case conspirative din capitală, cum şi în alte localităţi ca Ploieşti şi Câmpina. Erau difuzate atât la oraşe, cât şi în mediul rural. Printre manifestele cu largă circulaţie şi mare putere de mobilizare la luptă a maselor amintim chemarea lansată de PSDR la începutul ocupaţiei, manifestul de mobilizare la demonstraţie pentru eliberarea socialiştilor arestaţi protestul împotriva terorii, lansat în iulie 1918 şi multe altele.

În paralel cu mişcarea de rezistenţă din teritoriul vremelnic ocupat şi în strânsă legătură cu aceasta, s-a desfăşurat o puternică luptă revoluţionară atât în Transilvania, unde viguroasele acţiuni ale proletariatului conduse de PSD, erau îndreptate deopotrivă contra nedreptăţilor sociale şi a cruntei asupriri naţionale, cât şi în teritoriul rămas liber al Moldovei, în raza căruia întrunirile, demonstraţiile, grevele vizau apărarea drepturilor şi libertăţilor democratice. Prin pânza deasă a restricţiilor exagerat de aspre impuse de ocupanţi în teritoriul românesc vremelnic invadat, militanţii socialişti au găsit totuşi breşe de trecere la fraţii lor de peste Carpaţi sau de participare la numeroase acţiuni din Moldova.

În acelaşi timp au continuat relaţiile cu forţele revoluţionare din mişcarea muncitorească internaţională. O confirmă plecarea socialiştilor I.C. Frimu şi Al. Constantinescu în august 1917 în Suedia, unde au participat la Conferinţa Socialistă de la Stockholm, care a avut loc între 5-12 septembrie. Călătoria, cum şi participarea la conferinţă le-a îngăduit socialiştilor români realizarea unui schimb fructuos de opinii cu fruntaşi ai mişcării revoluţionare din diferite ţări.

În ultima parte a anului 1917 a avut loc evenimentul istoric de o covârşitoare însemnătate pentru viitorul omenirii - Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, care a deschis epoca revoluţiilor proletare, epoca trecerii de la capitalism la socialism. Revoluţia din Octombrie a scos în evidenţă forţa de nestăvilit a maselor, rolul lor hotărâtor în transformarea societăţii, dovedind importanţa alianţei proletariatului cu ţărănimea şi alte categorii sociale în răsturnarea claselor asupritoare. Ideile Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie s-au răspândit pe toate meridianele, răscolind inimile popoarelor, conştiinţa maselor şi încurajând dorinţa lor profundă de realizare a măreţelor idealuri de libertate socială şi naţională.

În România mişcarea muncitorească din toate, provinciile istorice româneşti a dovedit o mare receptivitate faţă de ideile nobile proclamate de Revoluţia din Octombrie, privind „egalitatea şi suveranitatea popoarelor, dreptul acestora la autodeterminare”. Salutând cu entuziasm revoluţia rusă printr-un manifest lansat în decembrie 1917, socialiştii români din zona ocupată chemau populaţia la luptă energică împotriva tuturor asupritorilor pentru înlăturarea aservii ii economice, politice şi pentru cucerirea puterii de stat.

Prin acţiuni hotărâte pentru salvgardarea intereselor naţionale ale ţării, a libertăţilor şi drepturilor democratice împotriva politicii conciliatoare a unor cercuri conducătoare în faţa prigonitorilor străini, mişcarea muncitorească s-a impus cu multă vigurozitate în tot cursul anului 1918. Au fost înfruntate cu un curaj deosebit măsurile aspre iniţiate de forţele militare străine prezente în ţară, care spionau îndeaproape orice formă de activitate a proletariatului sau a altor categorii sociale.

La mai multe întreprinderi din capitală, ca „Lemaître”, „Vulcan”, Atelierele CFR „Griviţa”, muncitorii au protestat prin agitaţii de amploare împotriva condiţiilor aspre de muncă şi de viaţă cerând mărirea salariului şi asigurarea unui minim de mijloace de existenţă pentru salvarea familiilor lor ajunse la disperare din cauza lipsei de hrană. Forţele militare de ocupaţie în colaborare cu unele elemente exploatatoare din interior, au recurs însă la persecuţii, mulţi dintre muncitori fiind arestaţi şi aruncaţi în celule.

Demascând acest comportament barbar faţă de proletariat, conducerea socialistă, într-un manifest lansat în iulie 1918, arăta printre altele: „în capitală, muncitorii metalurgişti şi ceferişti zac în carcerele nemţeşti pentru că au vrut să ceară mărirea salariilor, pentru că nu mai voiau să muncească flămânzi şi nu mai puteau privi cu răbdare la familiile şi copiii lor care mureau de foame”.

Într-un alt mare sector de activitate, cel petrolier, mişcarea revoluţionară a fost, de asemenea, continuă şi de mare tensiune. S-au afirmat mai ales muncitorii de la Câmpina care au ridicat ameninţător glasurile pentru aceleaşi drepturi şi revendicări democratice ca şi fraţii lor metalurgişti şi ceferişti. Li s-a ripostat cu măsuri de mare brutalitate. Acuzaţi de „instigaţie”, 71 de muncitori au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoarea de la Doftana unde au fost înfometaţi şi schingiuiţi, din care cauză unul dintre ei, mai tânăr, a încetat din viaţă în închisoare.

Ne convinge despre aceste triste adevăruri acelaşi manifest amintit mai sus, unde referitor la evenimentele petrecute la Câmpina se consemna: „La Câmpina... au fost arestaţi 71 de muncitori. Cauzele au fost aceleaşi. Sub învinuirea de instigaţie, ei au fost ţinuţi la închisoarea de la Doftana... hrăniţi cu terci care li se dădea numai din două în două zile, unul dintre aceşti tovarăşi, un copil, a murit în închisoare. Aceasta nu trebuie să se uite! Patru dintre ei au fost condamnaţi la câte un an închisoare, iar ceilalţi abia şi-au terminat cele 21 de zile la care au fost condamnaţi...”.

Printre acţiunile cu un puternic ecou din cursul anului 1918, ce au avut loc în zona vremelnic ocupată, s-au înscris demonstraţiile organizate cu prilejul zilei de 1 Mai. În acest scop militanţii socialişti s-au întâlnit într-o grădină la Cotroceni, unde au purtat discuţii asupra tacticii şi noului program al Partidului Social-Democrat. La întrunire au fost prezenţi: Al. Constantinescu, Gheorghe Cristescu, I. Georgescu-Topală, Ecaterina Arbore, C. Popovici, Atanasie Grecu, D. Pop, T. Teodorescu, I. Moscovici, H. Sternberg (Ploieşti), Rozalia Frimu, C. Titel-Petrescu, Alex. Păunescu-Paltin, Gh. Petroiu şi N. Boiangiu (Buzău).

Făcându-se o percheziţie inopinată la locuinţa lui Alecu Constantinescu asupra căruia rămăsese întreaga documentaţie de la adunare, inclusiv lista cu participanţii, poliţia germană a intrat în posesia preţioaselor documente. A urmat, fireşte, arestarea unor valoroase cadre ale mişcării socialiste în număr de 15, majoritatea fiind dintre cei care luaseră cuvântul la întrunire. Arestaţilor li s-a aplicat un aspru regim, fiind ţinuţi mai întâi la poliţie, iar apoi încarceraţi la Văcăreşti. Iniţial exista ideea trimiterii lor în Germania, pentru a fi internaţi într-un lagăr de concentrare, dar până la urmă s-a ajuns la hotărârea judecării lor de Curtea cu juri sub acuzaţia de a fi „complotat împotriva statului”.

Pe durata instrucţiei socialiştilor arestaţi, care s-a prelungit peste două luni, forţele democratice au recurs la viguroase acţiuni de protest în faţa închisorii Văcăreşti şi a Palatului Justiţiei, au fost răspândite manifeste mobilizatoare pentru eliberarea arestaţilor. Într-un astfel de manifest, difuzat la începutul lunii iunie se spunea, printre altele: „Tovarăşi! Pentru marţi 4 iunie... părăsiţi fabricile, atelierele, uzinele şi veniţi cu miile la o mare demonstraţie în faţa Palatului Justiţiei să aclamăm pe cei arestaţi...”.

Presiunile mari exercitate de masele populare, a căror impetuoase manifestări nu au putut fi stăvilite de autorităţile româneşti şi de miliţia militară de ocupaţie, au impus eliberarea militanţilor socialişti. Mişcarea revoluţionară a cunoscut şi în continuare o evoluţie mereu ascendentă, acţiunile revendicative şi de refacere a organizării proletariatului fiind împletite cu lupta împotriva cotropitorilor pentru eliberarea teritoriului invadat. Gama variată şi curajoasă de forme de luptă, la care a recurs proletariatul, a constituit un exemplu şi un imbold, totodată, pentru ţărănime şi alte categorii sociale ce au fost alături de clasa muncitoare, desfăşurând o vastă acţiune de. rezistenţă contra duşmanului asupritor.

Din multitudinea acţiunilor de rezistenţă ale ţărănimii în faţa duşmanului, care cotropise cea mai mare parte din ţară, supunând-o la o nemiloasă exploatare, amintim nesupunerea la rechiziţii, la muncă, neîndeplinirea contractelor agricole, organizarea unor atentate la mijloacele de comunicaţie, sau de transport, incendierea unor baze de aprovizionare ale inamicului, cum şi acţiunile curajoase de luptă ale grupurilor din zona Vrancei ori Valea Jiului, pe care încercăm să le exemplificăm în continuare.

Înfruntând presiunile exercitate asupra lor de către cotropitori, masele populare s-au opus sistematic acţiunilor de rechiziţionare la care au fost supuse din partea inamicului. Numeroase documente de arhivă privind zona ocupată sunt ilustrative în acest sens. Din rapoartele administratorilor de plăşi de pe raza fostului judeţ Vâlcea, întocmite în anul 1919, aflăm că în timpul ocupaţiei străine locuitorii din diferite comune ca: Foleşti, Măldăreşti, Oteşani, Costeşti, Horezu, Racoviţa etc., au fost „arestaţi, bătuţi, amendaţi şi condamnaţi” pe diferite perioade pentru nesupunere la rechiziţii.

Semnificativ pe linia rezistenţei populaţiei din acest judeţ la rechiziţiile întreprinse de inamic este şi memoriul locuitorilor din comuna Băbeni-Bistriţa, semnat de către 91 de persoane şi înaintat în august 1918 comandaturii etapei 270 prin care protestau faţă de comportamentul brutal şi rapacitatea dovedite de ocupanţi în acţiunile de rechiziţionare a animalelor de tracţiune ale cetăţenilor.

În judeţul Romanaţi, ca de altfel în toate judeţele din teritoriul cotropit, sute de persoane apar în tabele interminabile cu amenzi exagerat de mari aplicate pentru nesupunere la rechiziţii sau la predarea unor cote mereu sporite de diferite bunuri alimentare (lapte, ouă, unt etc.). Pentru aceleaşi motive se constată înregistrate şi numeroase cazuri de arestări în rândurile locuitorilor.

Pretorul plăşii Podgoria, judeţul Muscel, raporta la începutul anului 1918 prefecturii despre rezistenţa în masă a întregii populaţii din cadrul plăşii, la predarea vitelor. În unele cazuri, alături de populaţie s-au aliniat şi autorităţile locale româneşti în aceeaşi acţiune comună de luptă contra asupritorilor. O confirmă, printre altele, ordinul observator nr. 14.960 din 8 august 1917 al Administraţiei militare de ocupaţie din România adresat comandaturilor de districte prin care li se atrăgea atenţia că noii primari şi alţi funcţionari „manifestă o rezistenţă pasivă faţă de rechiziţii, nu veghează la aplicarea circularelor date în acest sens; sau ordinul 7413/1918 prin care comandamentul german atrăgea atenţia Prefecturii judeţului Muscel că „primăriile şi proprietarii români pun mari piedici... la ridicarea vitelor”.

Departe de a fi vorba de nişte cazuri izolate, exemple asemănătoare întâlnim şi în restul judeţelor de sub administraţia militară de ocupaţie. Demnă de reliefat este atitudinea populaţiei din fostul judeţ Argeş, care a suportat cu stoicism maltratările autorităţilor locale pentru refuzul de a se supune la rechiziţii. Puternica rezistenţă exercitată de locuitorii întregului judeţ contra ridicării Lunurilor gospodăreşti de către inamic este exprimată şi printr-un raport al legiunii de jandarmi Argeş în care se arăta că „populaţia preferă să moară decât să rămână pradă foamei împreună cu copiii”.

În judeţul Mehedinţi, locuitorii au recurs la violenţă împotriva autorităţilor locale care-i constrângeau la predarea bunurilor către inamic. Într-o serie de localităţi din judeţele Muscel, Prahova şi Rm. Sărat lupta împotriva sechestrării bunurilor a cunoscut forme dramatice, mai mulţi locuitori fiind executaţi. Încercări curajoase de opoziţie împotriva acţiunilor spoliatoare ale inamicului întâlnim şi în judeţul Ilfov.

În plasa Vidra, de pildă, cetăţeni din diferite comune au dezarmat grupuri de nemţi care adunau vitele de prin gospodării. Astfel de acţiuni s-au petrecut în localităţile Copăceni, Mogoşeşti etc., unde documentele consemnează semnificative cazuri de genul celor amintite. Rezistenţa opusă de populaţie avalanşei de rechiziţii din timpul ocupaţiei a contribuit la îngreunarea nimicirii avuţiei economice particulare de către inamic.

O altă formă de luptă utilizată frecvent în timpul invaziei străine a constat în refuzul ţăranilor şi muncitorilor de a participa la diferite munci în folosul duşmanului. Modul în care populaţia a acţionat în direcţia înfruntării inamicului şi în acest sens a îmbrăcat diferite aspecte. Amintim, de pildă, ordinul comandantului etapelor Rm. Sărat din 23 martie 1917 prin care li se interzicea locuitorilor părăsirea domiciliului înainte de ora şapte.

Măsura a fost desigur determinată de tactica la care locuitorii recurseseră de a-şi părăsi domiciliile, odată cu sosirea zorilor, pentru a nu fi găsiţi de patrulele care circulau prin comune şi scoşi la munci forţate pentru duşmani. În mai multe comune, din judeţul Muscel, ca: Racoviţa, Ştefăneşti, Vrăneşti locuitorii au refuzat în grup ieşirea la muncă pe ogoare sau participarea la diferite prestaţii ordonate, din care cauză au fost arestaţi, bătuţi şi condamnaţi.

O rezistenţă dârză au manifestat locuitorii şi împotriva măsurilor luate de ocupanţi în vederea exploatării lotului forestier. Cu toate mijloacele de constrângere folosite de invadatori, cetăţenii sabotau sistematic prin neprezentare, acţiunile de defrişare a pădurilor. Aşa se explică de fapt tonul de nemulţumire şi ameninţător pe care comandantul plăşii Bogaţi, judeţul Dâmboviţa îl folosea în ordinul observator adresat la 13 martie 1917 primarului comunei Scheiu, din care cităm: „...Este nemaipomenit ca după patru săptămâni, abia 200 de frasini să fie tăiaţi. Se vede că nu domneşte nici o regulă. De miercuri 14 curent până miercuri 21 martie se vor da liste zilnice de numărul frasinilor tăiaţi”.

Cu aceeaşi notă severă, comandantul plăşii Bogaţi dispunea obligativitatea pentru fiecare comună din cadrul plăşii de a pune la dispoziţie, zilnic, „câte 30 oameni pentru tăierea frasinilor”. Dând dovadă de multă fermitate în acţiunile sale, populaţia comunei Scheiu, înfruntând riscurile la care era conştientă că se expunea, hotărăşte, se pare, nerespectarea măsurilor luate de autorităţi, întrucât la scurt timp de la emiterea primului ordin, acelaşi comandant intervenea cu altul la 18 martie 1917, mai aspru şi mai categoric, adresat aceleiaşi comune, în care se relata că întrucât„... nu aţi dat sâmbătă 17 curent decât doi oameni la tăierea frasinilor din Scheiu, veţi pune mâine la dispoziţie 60 de oameni drept pedeapsă...”.

În judeţul Muscel, întâlnim aceeaşi opoziţie hotărâtă a locuitorilor faţă de prestarea muncilor forţate la exploatări forestiere. Este bine cunoscut cazul căruţaşilor din comuna Rucăr, de pildă, care în număr de peste 20 au recurs la o adevărată „grevă”, refuzând să transporte lemne la diferite unităţi de prelucrare, din care cauză li s-au aplicat pedepse grele.

Personalul CFR din unele staţii, urmărind împiedicarea transporturilor de lemne, refuza să execute dispoziţiile date în acest sens, căutând să reziste presiunilor autorităţilor militare şi civile. Împotriva şefului staţiei CFR Călineşti, se ridica, de exemplu, în anul 1917 şeful circumscripţiei silvice Leordeni, reclamându-l către comandatura etapei „Florica” nr. 282, că „refuză a primi lemnele ce se aduc zilnic în gară”. Unele materiale documentare scot în evidenţă caracterul brutal al măsurilor folosite de autorităţile militare faţă de refuzul locuitorilor de a participa la lucrările forestiere.

În comuna Călineşti şi în altele din judeţul Vâlcea, de pildă, soldaţii veniţi să scoată forţat locuitorii la muncă pentru fabrica de cherestea „Lotru” - din Brezoi, trăgeau în populaţie, înregistrându-se cazuri de grave răniri. În comuna Păuşeşti-Măglaşi mai mulţi locuitori au fost arestaţi şi maltrataţi pentru refuzul de a participa la muncă la aceeaşi fabrică. Rezistenţa populaţiei, din judeţul Vâlcea, la executarea tuturor muncilor în favoarea inamicului, era aşa de mare că trebuia, în mod frecvent, să se recurgă şi la ajutorul poliţiei pentru a scoate pe cetăţeni la lucru. În octombrie 1917 primarul oraşului Râmnicu-Vâlcea se plângea prefectului că plugarii refuză să iasă la prelucrarea pământului, iar poliţia nu acordă suficient sprijin pentru a-i scoate forţat la muncă.

În judeţul Mehedinţi cazurile de nesupunere la lucru au fost, de asemenea, numeroase. Semnificativ în această direcţie ni se pare ordinul comandaturii de etapă 22, adresat administraţiei comunale Tr. Severin la sfârşitul lunii august 1917, prin care se atrăgea atenţia asupra faptului că populaţia se sustrăgea în mod sistematic de la lucru, prevăzându-se drept măsură de pedepsire, ridicarea tuturor celor ce absentau o singură zi de la activitate şi repartizarea lor la „Coloana de lucrători pedepsiţi”.

Regimul de constrângere instituit împotriva locuitorilor prin recurgerea la astfel de practici nu era departe de cel întâlnit în închisori în legătură cu pedepsele severe aplicate deţinuţilor consideraţi recalcitranţi. Avem, prin urmare, un argument în plus referitor la duritatea coerciţiilor utilizate de ocupanţi faţă de populaţia locală românească.

Lista exemplelor de rezistenţă a locuitorilor la muncile ordonate în folosul inamicului este destul de bogată şi pentru alte judeţe din zona cotropită. În judeţul Olt, de pildă, a fost destituit din funcţie preşedintele comisiei interimare a comunei Degeşti, pentru că nu reuşea să mobilizeze sătenii la seceriş. Invocându-li-se motivul de neparticipare la diferite munci, o serie de cetăţeni au fost deportaţi în Germania, iar în comuna Văleni a fost împuşcat un tânăr de 18 ani pentru aceleaşi considerente de nesupunere.

Pentru judeţul Romanaţi întâlnim în documente de arhivă liste cu sute de persoane amendate din cauza neprezentării la muncă, iar pentru judeţul Constanţa acţiuni de sabotare a pescuitului în favoarea inamicului. Concludente exemple de rezistenţă prin refuzul de a lucra pentru ocupanţi le oferă şi muncitorii. În aprilie 1917, generalul Kock, comandantul oraşului Bucureşti, condamna la câte 5 luni închisoare pe 21 de lucrători pentru „nesupunere la muncă”. În intervalul dintre aprilie-octombrie 1917, poliţia militară germană din capitală a aplicat pedepse pentru 32 cazuri de refuz de lucru. Autorităţile germane erau nemulţumite că muncitorii din judeţul Muscel angajaţi silit în diferite sectoare, părăseau locul de muncă.

În documentele de arhivă din perioada vremelnicei ocupaţii străine în ţara noastră se întâlnesc multe situaţii întocmite la cererea autorităţilor germane în legătură cu numărul muncitorilor existenţi pe raza oraşelor şi a comunelor. În mod frecvent rubricile acestor situaţii sunt albe sau comportă cifre exagerat de mici, ceea ce constituie şi un indiciu al refuzului muncitorilor de a răspunde la solicitările forţelor de ocupaţie.

Mulţi salariaţi din rândurile feroviarilor rămaşi în capitală după evacuare, au refuzat să-şi ofere serviciile administraţiei germane, ceea ce a determinat autorităţile de ocupaţie să intervină cu repetate anunţuri, însoţite de ameninţări, pentru a determina pe muncitori să reia munca. Personalul de pe navele Dunărea S.H., o dragă şi două şlepuri staţionate la Galaţi, în drum spre Brăila, a refuzat să continue serviciul pentru că nu vuia să lucreze sub autoritate germană şi în plus avea retribuţie derizorie.

În oraşul Rm. Vâlcea şi în comunele învecinate, autorităţile locale constrânse la rândul lor de comandamentul etapei 270 Vâlcea, exercitau mari presiuni la adresa lucrătorilor pe care îi adunau cu greu şi îi expediau sub pază la sectoarele de exploatare forestieră Lotru şi Brezoi. Aici lucrătorii recurgeau la diferite căi pentru limitarea producţiei de prefabricate lemnoase, cea mai larg utilizată fiind fuga de la locul de muncă, situaţiile de urmărire, prindere şi readucerea forţată la lucru, întâlnindu-se des în documente.

Şirul cazurilor de nesupunere a populaţiei din teritoriul ocupat la o serie de munci forţate, poate fi mult continuat cu exemple din întreaga zonă cotropită şi aceasta în pofida măsurilor aspre luate de către administraţia militară în ideea prevenirii lor. Privită în ansamblul său, rezistenţa populaţiei la diferite munci ordonate, a luat proporţii aşa de mari, încât din cei aproximativ 20.000 de arestaţi, reţinuţi, amendaţi sau condamnaţi, majoritatea au fost pedepsiţi pentru că au refuzat să execute diferite munci.

Neîndeplinirea contractelor agricole stabilite de Administraţia germană de ocupaţie, a constituit o altă cale de luptă a maselor din perioada invaziei. Asemenea situaţii au fost destul de frecvente în judeţele cotropite, mai ales în: Argeş, Dolj, Dâmboviţa, Ilfov, Muscel, Olt, Prahova, Vâlcea etc. În comunele Bujoreni şi Vlădeşti de exemplu, din judelui Vâlcea, cetăţenii au refuzat în masă continuarea prelucrării loturilor de pământ, ce le aveau luate prin contracte de arendare, de la un mare proprietar din zonă. Adresându-se, nemulţumit, autorităţilor, proprietarul explica poziţia locuitorilor ca datorându-se ştirii ce o aflaseră despre măsura adoptată de administraţia militară de ridicare a întregii recolte de la cetăţeni”.

Populaţia din zona montano-deluroasă cotropită a fost puternic lovită şi ca urmare a hotărârii luate de Administraţia militară germană de a transfera parte din forţa de muncă de aici în sudul ţării pentru lucrările agricole. Înfruntând primejdiile, numeroşi locuitori se opuneau prin diferite forme şi acestei acţiuni întreprinse de ocupanţi. Administratorii de moşii se plângeau deseori de fuga masivă a persoanelor ce le fusese repartizate pentru muncă.

Acelaşi lucru îl constatau cu furie şi autorităţile militare germane în 1918. Plasa Râuri raporta în anul 1918 Prefecturii Muscel, despre numeroase cazuri de arestări şi condamnări a locuitorilor din comunele de pe raza sa pentru „refuzul de a prelucra pământurile la marii proprietari”. Primăria comunei Măţău făcea cunoscut în 1917 despre „recalcitranţa generală” care domnea în comună şi despre faptul că unii locuitori au părăsit lucrările agricole unde au fost angajaţi.

O formă curajoasă de acţiune împotriva ocupaţiei străine a constituit-o atentatele asupra mijloacelor de comunicaţie şi a celor de transport. Pentru prevenirea perturbaţiilor pe liniile de comunicaţie, autorităţile militare au luat măsuri severe, încă de la începutul invaziei. Erau prevăzute pedeapsa cu moartea sau recluziune nu mai puţin de patru ani pentru persoanele care se făceau vinovate de atentate la cabluri sau fire telefonice. Cu toate acestea, cazurile de tăiere a firelor telefonice au fost destul de numeroase pe întreaga durată a ocupaţiei. Pentru că în majoritatea situaţiilor autorii atentatelor au rămas neidentificaţi, autorităţile germane au aplicat pedepse colective tuturor locuitorilor comunelor pe raza cărora se comiteau infracţiunile.

În anul 1917 s-au aplicat mai multor comune din judeţul Muscel amenzi pentru „distrugerea izolatoarelor de la liniile telefonice şi telegrafice de către făptaşi rămaşi necunoscuţi”; în comuna Albeşti un locuitor a fost arestat şi condamnat pentru „atentat la liniile telefonice”; în luna mai 1918 s-a constatat ruperea firului telefonic al administraţiei militare, pe traseul dintre satele Damian şi Doina, judeţul Dolj, fără ca să se fi putut identifica persoanele care au comis fapta respectivă, din care cauză satul Damian a fost amendat cu suma de 2.000 lei.

Acţiunea de atentat asupra liniilor telefonice, îmbrăcând un caracter general în timpul ocupaţiei, ordonanţele emise de către autorităţile militare străine privind pedepsirea comunelor pentru astfel de fapte, sunt destul de frecvente. Consemnăm câteva dintre acestea: ordonanţa nr. 344 din 16 decembrie 1917 prin care se aplicau comunelor Bujorii, Drăgăneşti şi Rădoeşti o amendă de câte 2.000 lei fiecare pentru repetatele distrugeri a conductelor telefonice şi slaba contribuţie adusă la descoperirea „infractorilor”; comandatura etapei 286 impunea prin ordonanţa 350 emisă la aceeaşi dată o amendă asemănătoare comunei Stoiceni, motivând sancţiunea ca datorându-se „distrugerilor repetate cu premeditare a unui conduct telefonic, fără ca să se fi găsit făptuitorii”.

Pedepsele aplicate de către administraţia militară de ocupaţie pentru atentate la liniile telefonice sporesc considerabil în tot cursul anului 1918. Numai prin ordonanţa nr. 465 din 10 aprilie 1918 au fost amendate douăsprezece comune cu sume variind între 2.000-5.000 lei, motivul acuzaţiei fiind formulat sub expresia omniprezentă de „distrugerea cablurilor telefonice, făptaşii rămânând neidentificaţi”.

Lupta de rezistenţă împotriva forţelor de ocupaţie s-a manifestat şi prin încercări de avarii asupra căilor ferate. Printr-o ordonanţă emisă la 16 aprilie 1918 de către Administraţia militară germană se prevedeau amenzi aplicate comunelor Plopeni şi Godeni „pentru atentate repetate asupra căilor ferate”. Multe din acţiunile curajoase îndreptate contra adversarilor au avut ca autori elemente tinere dominate de un înalt simţ patriotic şi de dorinţa fierbinte de a elibera pământul patriei. Un exemplu în această direcţie, mai puţin cunoscut, ni-l oferă cazul cetăţeanului Enache Florea Dragomir, în vârsta de 16 ani din comuna Dobreni, judeţul Ilfov, care a încercat în anul 1917 să arunce în aer cu ajutorul unui proiectil de tun neexplodat un tren aparţinând inamicului.

Surprins asupra faptului a fost ridicat de către autorităţile germane, condamnat la 5 ani închisoare şi trimis într-un lagăr de concentrare în Germania, îndurerată, mama tânărului patriot intervenea pe lângă Ministerul de Externe în anul 1919 pentru a i se găsi fiul „să fie adus în ţară, fiind şi eu o femeie sărmană care în acest război am pierdut şi pe soţul meu... astăzi am rămas nenorocită” arăta petiţionara.

O puternică revoltă împotriva cotropitorilor l-a îndemnat, desigur, şi pe locuitorul M. Nicolescu din comuna Bistriţa, judeţul Mehedinţi, la actul îndrăzneţ de blocare cu pietre a liniei ferate urmărind provocarea deraierii unui tren cu trupe germane. Descoperit de către autorităţile militare de ocupaţie, a trebuit să plătească scump, cu viaţa, curajoasa sa tentativă, fiind condamnat la moarte şi executat în septembrie 1918. Ilustrăm în continuare această riscantă dar îndrăzneaţă formă de luptă împotriva inamicului prin încă un caz petrecut pe raza judeţului Vâlcea.

Comandamentul militar de ocupaţie al judeţului Vâlcea se adresa printr-un ordin emis în toamna anului 1917, Primăriei comunei Ştefăneşti, în care se sub-linia că potrivit celor relatate de compania bavareză de căi ferate nr. 10 „În ziua de 22 august 1917, răufăcători necunoscuţi au voit să întrerupă circulaţia trenului punând peste calea ferată, în apropiere de Zlătărei, un stâlp de lemn. În aceeaşi zi pe aceeaşi linie s-au scos şuruburi (crampoane) de la şinile de fier. Aceste procedări în cazul că n-ar fi fost descoperite la timp ar fi avut de urmare un accident de cale ferată prin care s-ar fi periclitat interesele militare...”.

Ordinul continua cu sublinierea faptului că autorii atentatului au rămas neidentificaţi întrucât locuitorii comunei au refuzat să depună mărturie, ceea ce a condus la aplicarea amenzii de 3.000 lei întregii comune. Se desprinde, prin urmare, din cele relatate solidaritatea de acţiune a populaţiei locale dovedită în lupta împotriva forţelor de ocupaţie.

Importante prin conţinutul şi semnificaţiile lor sunt acţiunile de rezistenţă din sectorul transporturilor navale, aşa cum rezultă ele din documentele depistate de către academicianul Constantin C. Giurescu în arhivele de la Viena. Este vorba despre scufundarea în portul Brăila, în ziua de 13 septembrie 1918, a unui şlep austriac încărcat cu minereu, ca urmare a ciocnirii vasului cu o mină flotantă. Informând telegrafic Viena, a doua zi, despre cele întâmplate, consulul local austro-ungar Barkoczi, încheia prin aprecierea că: „împrejurările faptei duc la concluzia unui sabotaj”.

Incidentul se adăuga la altul ce se petrecuse cu un an în urmă la 22 septembrie 1917, când monitorul austriac „Inn”, având la bord comandamentul flotilei, s-a scufundat datorită ciocnirii cu o bombă. Aceste acte la care s-ar mai putea adăuga şi altele, fac dovada unor acţiuni pline de bărbăţie a populaţiei române în condiţiile regimului aspru de ocupaţie.

O activitate curajoasă de sabotare a intereselor duşmanului a constat în provocările de incendiu la diferite depozite sau alte sectoare în scopul distrugerii rezervelor de aprovizionare pentru cotropitori. Unul din exemplele pe care sursele documentare îl oferă în această direcţie se referă la incendierea depozitelor de lemne ale Ocolului silvic Aninoasa, judeţul Muscel. Autorităţile administraţiei militare au ripostat energic. Comuna a fost obligată la un impozit apreciabil, 8 locuitori arestaţi, supuşi unor grave maltratări, iar unul, bănuit a fi autorul incendiului, executat.

Populaţia privea cu o justificată repulsie acţiunile de sechestrare fără limită a cerealelor şi altor bunuri de către trupele inamice şi nu a ezitat o clipă să lupte prin orice mijloace împotriva acestor samavolnicii. Pe raza aceleiaşi comune, Aninoasa, de pildă, în luna octombrie 1917, au fost mistuite de foc depozitele în care armata de ocupaţie înmagazinase cerealele luate de la locuitori. Autorul incendiului fiind descoperit, a plătit cu viaţa acţiunea sa îndrăzneaţă. Sentinţa de executare la moarte a fost difuzată în întreg judeţul în scopul intimidării populaţiei.

Un alt exemplu ni-l oferă cazul petrecut în comuna Silişteni, judeţul Argeş, în august 1917, când a fost incendiată recolta de grâu. Locuitorii au preferat această variantă pentru a evita ca truda şi sudoarea lor să intre în mâinile duşmanului. Autorii incendiului au rămas, ca în atâtea alte cazuri, nedescoperiţi. Cu aceeaşi hotărâre de luptă au acţionat şi locuitorii din comuna Rucăr, unde au fost incendiate importante cantităţi de grâu răpite populaţiei de către duşmani. Pedepsele aplicate de autorităţile militare erau foarte aspre chiar şi în cazuri de prezumţii. În comuna Lereşti, de pildă, un locuitor, acuzat de tentativa de incendiere a unui fierăstrău, a fost condamnat la 5 ani închisoare şi 20.000 lei amendă.

Calea distrugerii prin ardere a unor bunuri, pentru ca inamicul să nu poată profita de ele, a fost aleasă şi în cazul produselor petroliere din porturi. Pe raza portului Constanţa existau numeroase rezervoare cu apreciabile cantităţi de petrol şi derivate din petrol. O parte din ele, aşa cum s-a mai arătat, a fost capturată de către forţele duşmane. Un număr însă de douăsprezece rezervoare, ce conţineau o cantitate de peste 14 milioane kg, în majoritate benzină, a fost mistuit în întregime de foc. Găsim necesară precizarea că incendiul nu a fost provocat de bombardamente, întrucât incidentele de felul acesta sunt consemnate în documentele de arhivă. Loviturile date inamicului prin intermediul acţiunilor de incendiere a unor bunuri materiale au contribuit, alături de celelalte forme de luptă, la sporirea rezistenţei Populaţiei cotropite.

Măsurile barbare de cruntă asuprire şi exploatare, practicate de duşmani în teritoriul ocupat, au sporit la maximum ura şi nemulţumirile profunde ale maselor populare, determinându-le chiar la acţiuni de revoltă şi atacuri asupra forţelor inamice. În comuna Chiojdeanca, judeţul Prahova, de pildă, sătenii s-au ridicat, la 24 decembrie 1917. Împotriva unui grup de soldaţi austro-germani care se dăduseră la acte banditeşti pe seama locuitorilor. În urma incidentului produs, din rândurile duşmane au căzut doi soldaţi şi unul a fost grav rănit. Comandatura germană 260 Văleni de Munte a ripostat operând mai multe arestări şi condamnând 7 persoane la muncă silnică până la 10 ani; condamnaţii au fost deportaţi iar unul dintre ei a decedat în închisoare din cauza lipsei de hrană şi a maltratărilor suferite.

Într-un raport al administraţiei militare străine, adresat în aprilie 1918 cancelarului german, se relata despre nemulţumirile populaţiei din zona ocupată şi posibilitatea unor revolte. Dovada acestor stări de tensiune o constituie şi puternica mişcare petrecută într-o comună a judeţului Mehedinţi la 11 iunie 1918, soldată cu uciderea unui sergent maghiar. Măsurile de pedepsire iniţiate de inamic au fost extrem de aspre constând în arestări, deportări şi executarea a 14 persoane.

La 3 iulie au fost executate trei persoane la Câmpina asupra cărora se găsise material exploziv de unde concluzia că pregăteau o lovitură contra elementelor duşmane. În comuna Copăceni-Mogoşeşti, judeţul Ilfov, populaţia s-a revoltat contra soldaţilor germani, care, făcând uz de armă, maltratau cetăţenii, jefuindu-i de bunuri. Prin intervenţia curajoasă a tineretului, unii dintre militari au fost chiar dezarmaţi. În gara Săruleşti din cadrul aceluiaşi judeţ forţele inamice au urmărit în momentul retragerii incendierea unui vagon cu muniţii, ceea ce ar fi provocat distrugerea întregii staţii. Personalul gării, susţinut de către populaţia din vecinătatea staţiei, făcând un front comun de opoziţie împotriva duşmanului, a reuşit să-i neutralizeze acestuia planul.

Un caz asemănător s-a petrecut pe raza administraţiei plăşii Budeşti. Trupele inamice au minat podul de peste râul Argeş din zona respectivă, în intenţia de a-l arunca în aer. Sătenii, dând dovadă de un curaj deosebit, au intervenit în masă, reuşind să salveze parţial podul de la distrugere, prin înlăturarea a 58 cutii cu dinamită. Spiritul combativ de luptă al populaţiei împotriva cotropitorilor, manifestat cu tărie în cadrul judeţului Dolj, a cuprins şi aici repetate atacuri asupra patrulelor sau grupurilor inamice izolate.

Administratorul plăşii Melineşti, de pildă, raporta prefecturii Dolj despre un atac săvârşit în noaptea de 21 spre 22 iunie 1917 asupra unor soldaţi germani aflaţi în apropierea comunei Tălpaşu. Unul dintre soldaţii germani a fost ucis. Autorii atentatului au rămas necunoscuţi. În vara anului 1918 circula în Oltenia un anunţ al autorităţilor militare de ocupaţie prin care se făcea cunoscută recompensa de 500 lei pentru demascarea autorului atentatului asupra unui neamţ aflat pe muntele Muşetoiul. Au fost, de asemenea, înregistrate mai multe cazuri de dezarmare a patrulelor simple inamice.

Existente de-a lungul întregii perioade de ocupaţie străină, încleştările izolate între populaţia civilă şi forţele inamice sau atacurile asupra patrulelor ce bântuiau prin comune, terorizând populaţia, fac dovada dorinţei profunde de libertate a românilor, convingerii lor că prezenţa fortuită a trupelor duşmane pe pământul strămoşesc avea un caracter efemer, de scurtă durată.

Moralul populaţiei din teritoriul cotropit, puterea de rezistenţă, au fost întreţinute de propaganda ce se făcea în rândurile ei, pentru continuarea cu perseverenţă a luptei împotriva duşmanului. Persoanele identificate cu asemenea preocupări erau calificate drept „instigatoare” fiind executate sau condamnate la perioade mari de detenţie şi trimise în lagăre. Măsurile sângeroase insă, practicate de inamic, nu au putut stăvili voinţa dârză de rezistenţă a maselor manifestată şi prin această formă de acţiune. Din exemplele numeroase pe care ni le oferă izvoarele edite şi inedite pentru întreaga zonă invadată, redăm câteva, suficient, credem de concludente.

În oraşul Craiova devenise binecunoscut inginerul Virgil Angelescu pentru poziţia sa antigermană. Fugit din Târgu-Jiu, unde era urmărit pentru propagandă împotriva nemţilor, s-a retras la locuinţa sa din fosta reşedinţă a banilor, angajându-se la serviciul drumuri. Refuzând cererea autorităţilor germane de a depune jurământ de credinţă, a fost arestat împreună cu fiul său în vârstă de 8 ani.

Printre acuzaţiile aduse figura şi aceea de transmitere în rândurile populaţiei a veştilor despre înfrângerile nemţilor. Nutrea ferma convingere că Germania va pierde războiul, difuzând acest lucru şi celor din jur. I s-a aplicat pedeapsa capitală. Dar inginerul V. Angelescu nu era singur în acţiunile sale ostile inamicului. Au dovedit-o 72 de voci ale cetăţenilor care au protestat împotriva pedepsei cu moartea, determinând comutarea ei în condamnare la 15 ani muncă silnică. Era totuşi un câştig, constând mai ales în ceea ce-i rămânea condamnatului - speranţa de a trăi.

Un alt caz similar în bună parte cu primul, mai ales în direcţia solidarităţii de acţiune a populaţiei, îl constituie arestarea lui Ion Ciobanu din aceeaşi localitate. Acuzat pentru propagandă şi răzvrătire contra ocupanţilor, a fost condamnat la moarte. În ziua execuţiei, la 20 ianuarie, se adunase multă lume în parc unde urma să aibă loc aceasta. Cum la intrare existau mai multe căruţe, condamnatul, adus sub escortă, s-a aruncat între caii de la o căruţă şi a dispărut în mulţimea care l-a tăinuit.

La începutul anului 1918, Prefectura judeţului Dolj difuza primăriilor din cadrul razei sale de activitate ordinul de urmărirea, identificarea şi arestarea unor persoane care făceau agitaţie în rândurile populaţiei, îndemnând-o la nesupunere şi luptă. Printr-un alt anunţ, emis la 28 septembrie 1918, se aducea la cunoştinţa locuitorilor arestarea administratorului plăşii Melineşti, acuzat de a fi „instigat populaţia plăşii sale să nu respecte dispoziţiunile ordonate de către autorităţile germane…”.

În comuna Văleni, judeţul Muscel, primarul împreună cu un locuitor au fost executaţi pentru propagandă anti-germană. În judeţul Vâlcea întâlnim, de asemenea, numeroase sentinţe cu pedepse pentru astfel de învinuiri, acelaşi lucru petrecându-se în Capitală, unde au avut loc arestări şi surghiuniri pentru considerente similare. Se cuvine să arătăm aici şi repulsia manifestată de populaţia din teritoriul ocupat faţă de propaganda filogermană pe care o făceau adepţii acesteia.

Un concludent exemplu în acest sens ni-l oferă acţiunea întreprinsă de P. âP. Carp şi gruparea sa, care, în vara anului 1917, au încercat prin plebiscit să obţină acordul maselor pentru o pace separată cu Puterile Centrale. Listele au rămas imaculate, fără semnăturile cetăţenilor, ceea ce a dovedit dezaprobarea locuitorilor faţă de maşinaţiile conciliatoare ale germanofililor şi convingerea fermă a populaţiei române că momentul greu prin care trecea ţara nu era decât unul de natură trecătoare.

În vastul câmp de luptă al maselor împotriva forţelor de ocupaţie, un loc deosebit de important îl ocupă acţiunile ce s-au desfăşurat în zonele Vrancei, Jiului şi Muscelului. Pe raza fostelor judeţe Buzău, Rm. Sărat şi Putna, în părţile muntoase, mai ales, locuitorii au sprijinit numeroşi militari români sau persoane civile care urmăreau să treacă în Moldova, acordându-le adăpost, hrană şi făcând serviciul de călăuze.

În fruntea celor care au acţionat în zona de frontieră s-a situat grupul organizat şi condus de eroul Vasile Chilian. Activitatea curajoasă a lui Vasile Chilian şi a colaboratorilor săi, plină de riscuri, s-a desfăşurat pe două mari planuri. Prima, şi de fapt cea mai importantă latură a acţiunilor grupului respectiv, a constat în culegerea de informaţii preţioase despre situaţia din tabăra inamicului, despre pregătirea sau mişcările sale. Datele adunate, având o utilitate deosebită pentru stabilirea mersului operaţiilor militare de luptă, erau transmise codificat peste linia de front comandamentului român.

Paralel cu activitatea de spionaj în serviciul armatei noastre, grupul de rezistenţă vrâncean s-a afirmat şi prin mijlocirea trecerii frontului în Moldova a numeroase persoane atât civile cât şi militare. Acţiunea era plină de riscuri, datorită mai ales faptului că trebuiau străbătute unele cursuri de râuri relativ adânci, care erau în mod permanent supravegheate de către inamic. Principalele puncte de legătură ale grupului de rezistenţă au fost: Lopătari, Măneşti, Schitul Găvanul, Nereju Mare, Colacu, Tichiriş, Vidra, Căliman, acestea constituind, totodată, localităţi de informaţii şi găzduire. Forţele patriotice de rezistenţă româneşti izbutiseră astfel să cuprindă în acţiunile lor curajoase de luptă întreaga zonă din vecinătatea Carpaţilor de curbură, de la Buzău până în Vrancea.

Nutrind o profundă şi justificată ură împotriva cotropitorilor, Vasile Chilian, ţăran din Vrancea, statornicit în comuna Tichiriş, a cooptat în cercul său de acţiune numeroşi compatrioţi animaţi de aceleaşi înflăcărate ţeluri ale luptei pentru eliberarea gliei strămoşeşti. Printre ei se numărau Clemansa Chilian - soţia eroului, Dumitru Pantazică, Stanca şi Toma Cotea, Ştefan Secăluş, Vasile Gălăţeanu, Nicolae Cojocaru, Năstase Deşliu, cp. Pârâianu, Constantin Albu, Maria şi Gh. Beşliu, Cristea Brebeanu, Maftei Constanttin Zărnescu, Toader Buture, Maftei Bercuciu, Neculai Bucălău, Ion Stoica, Maria Simion Merloiu etc., activitatea lor concretizându-se fie prin îndeplinirea misiunii de călăuze a celor care doreau să treacă linia frontului în tabăra românească şi care erau în majoritate foşti prizonieri români, fie în culegerea de informaţii privind situaţia inamicului şi transmiterea lor comandamentului militar român. S-a afirmat, de asemenea, grupul de femei alcătuit din Maria Sârbescu, învăţătoare, Florica Pop, Vasilica Dobrescu, Maria Beşliu etc., care au contribuit mult la adăpostul şi sprijinul ostaşilor români pentru trecerea frontului prin punctele Lopătari, Schitul Găvanul, Vidra.

Deosebit, de valoros în culegerea de informaţii despre planurile militare germane de acţiune a fost aportul lui Dumitru Pantazică, din Tichiriş, în casa căruia se stabilise comandamentul forţelor militare de ocupaţie. S-a reuşit, astfel, copierea de hărţi, culegerea de date privind dispozitivul şi mişcarea forţelor inamice şi alte preţioase informaţii ce au fost transmise comandamentelor militare româneşti. În Valea Putnei, la Balta Colacului, Vasile Chilian a construit o moară, convingându-i pe nemţi în rândul cărora îşi câştigase o anumită trecere că scopul construcţiei era acela de a spori avantajele economice ale ocupanţilor.

În realitate locul pe care a fost ridicată moara a servit drept principal punct de trecere a liniei frontului. Pe aici au reuşit să se strecoare sute de prizonieri români evadaţi din lagărele inamicului, ducând cu ei în tabăra militară română importante documentaţii, ştiri despre forţele adverse. Fiecare trecere reuşită era confirmată de către unităţile noastre prin două lovituri de tun trase spre comuna Tichirişul. Grupul condus de Vasile Chilian a desfăşurat o activitate bogată, îndrăzneaţă, utilă atât pe linia luptei de rezistenţă a patrioţilor români din teritoriul vremelnic cotropit, cât şi în direcţia sprijinirii mersului operaţiilor militare româneşti.

Acţiunile curajoşilor patrioţi au continuat până la data de 22 mai 1917, când o întâmplare nefericită avea să fie fatală pentru Chilian şi colaboratorii săi. În noaptea de 22 mai 1917 un grup de militari români a fost sprijinit în încercarea de a trece frontul în Moldova. Unul dintre ei, neştiind să înoate şi cum porţiunea râului pe unde traversau era ceva mai adâncă, a început să solicite ajutor într-un mod cam zgomotos. Strigătele au fost recepţionate de către posturile de observaţie inamice, cel în cauză prins împreună cu alţii şi în felul acesta s-a ajuns la descoperirea lui Vasile Chilian cu întreaga sa reţea de colaboratori.

Sfârşitul curajosului mănunchi de luptători de pe legendarele meleaguri vrâncene care s-a afirmat prin acte pline de patriotism şi devotament faţă de ţara aflată la grea cumpănă, a fost extrem de tragic. După îndelungate anchete ce au durat mai multe săptămâni. timp în care arestaţii au fost supuşi unor înfiorătoare schingiuiri, bătăi, autorităţile germane de ocupaţie, au pronunţat, la 5/18 august 1917, sentinţa de acuzare. Vasile Chilian, Dumitru Pantazică, Ştefan Secăluş, Toma Cotea, Vasile Gălăţeanu şi cp. Pârâianu, (ultimul reuşind să evadeze) au fost condamnaţi la moarte, iar altă parte din reţea împreună cu soţia eroului, la ani grei de detenţie.

În părţile judeţelor Gorj şi Mehedinţi este cunoscută activitatea de partizani iniţiată şi condusă de Victor Popescu. Spre sfârşitul anului 1916, după invazia trupelor inamice în Oltenia şi retragerea armatei române, populaţia a avut de suportat consecinţele grele ale ocupaţiei. Victor Popescu, un curajos ofiţer român din judeţul Gorj, rămas în zona de ocupaţie, a luat iniţiativa mobilizării soldaţilor răzleţiţi prin munţi şi a populaţiei civile în vederea organizării unei puternice forţe de rezistenţă în Oltenia.

În acest scop el s-a adresat populaţiei printr-o înflăcărată şi mobilizatoare proclamaţie intitulată: „Domnilor primari, fraţi români, soldaţi!”, prin care îi invită să recurgă la arme, topoare, ţăranii să se retragă spre codrii Mehedinţi, primarii să nu mai slujească pe duşmani, dorindu-le la toţi „inima şi curajul strămoşilor noştri spre a ne apăra ţara”. Proclamaţia a fost multiplicată şi difuzată printre locuitori.

Acţiunea nu a reuşit decât în parte, neîmbrăcând un caracter de masă, din cauza intervenţiei brutale a forţelor străine. Cu toate acestea mişcarea iniţiată de sublocotenentul Victor Popescu are o importanţă deosebită, situându-se printre cele mai puternice şi îndrăzneţe forme de luptă împotriva cotropitorilor din timpul zbuciumatei perioade a ocupaţiei. Ridicându-se cu hotărâre împotriva bandelor inamice care jefuiau şi maltratau fără milă populaţia paşnică din Oltenia, curajoşii luptători pentru cauza dreaptă a eliberării gliei strămoşeşti din cătuşele strivitoare ale forţelor vrăjmaşe şi-au câştigat destul de repede o binemeritată popularitate.

Exprimând în profunzimea lor esenţa acţiunilor grupului de rezistenţă din zona Jiului, masele i-au atribuit denumirea de ceata de dreptate a lui Victor Popescu. Hotărât să contribuie cu orice risc la uşurarea situaţiei populaţiei ce se sufoca sub asprimea regimului militar de ocupaţie, Victor Popescu, în fruntea nucleului de „franctirori” - cum se numeau partizanii din codrii Olteniei, a recurs la o diversificată formă de acţiuni contra inamicului hrăpăreţ.

Pentru a cunoaşte situaţia din zonă, starea de spirit a populaţiei, actele abuzive săvârşite de cotropitori, cum şi pentru formarea unei reţele cât mai extinsă de colaboratori, sublocotenentul Victor Popescu apărea adesea prin comune, oraşe, în mijlocul locuitorilor, travestit în ţinută de cioban, de călugăr, sau altă înfăţişare. Printre formele de luptă practicate de „franctirori” împotriva duşmanului, amintim capcanele întinse patrulelor inamice care bântuiau comunele jefuind locuitorii, atacarea grupurilor de militari străini întâlnite în zonele muntoase sau în alte părţi, urmărirea ocupanţilor şi pedepsirea lor pentru faptele nesăbuite comise pe seama cetăţenilor.

Prin numeroasele acte de curaj săvârşite sub semnul dreptăţii şi al libertăţii naţionale, grupurile de luptători din pădurile Olteniei, acţionând izolat sau în cercuri mai largi, au constituit cel mai aspru judecător al ocupanţilor, o permanentă ameninţare pentru întreaga şleahtă de cotropitori şi colaboratori ai acestora, a căror nelegiuiri depăşiseră orice limită.

Alături de patrioţii din Oltenia s-au situat şi alte grupuri de luptători din diferite părţi ale teritoriului românesc vremelnic cotropit ce au acţionat în aceeaşi manieră. Amintim în special zona Muscelului, unde mişcarea de partizani alcătuită din militarii români surprinşi în spatele frontului în colaborare cu populaţia civilă locală a fost destul de puternică. Autorităţile militare de ocupaţie din Oltenia, ca şi din celelalte părţi dealtfel, au desfăşurat o vastă campanie pentru descoperirea şi lichidarea grupurilor de „franctirori”.

Numeroase persoane bănuite de legături cu grupul condus de sublocotenentul Victor Popescu au fost ridicate de autorităţile germane, închise şi supuse unor barbare schingiuiri. Aflăm despre aceasta şi din memoriul Mariei Petre, văduvă, cu şase copii, din comuna Şura, adresat Prefecturii judeţului Mehedinţi, în anul 1919, în care se relatează printre altele: „...soţul meu, Petre Şoşoi, comerciant în comuna Şura a fost acuzat de tovarăş al sublocotenentului Victor Popescu din Gorj, care întreprinsese acţiunea ostilă armatelor de ocupaţie şi a fost arestat la 17 iunie 1917, bătut, torturat, ars cu foc pe corp... a murit din cauza aceasta şi eu am rămas cu copiii pe drumuri...”.

Mărturie a acelor momente grele prin care a trecut poporul nostru şi a actelor curajoase de luptă împotriva cotropitorilor sunt şi cele zece condamnări la moarte date de către Curtea Marţială germană din Turnu-Severin. Executarea sentinţei respective la data de 11 iulie 1917, prin împuşcarea celor condamnaţi se pare că nu s-a făcut aşa cum se afirmă în lucrările citate asupra tuturor celor zece persoane, unele fiind ridicate în cursul nopţii ce a precedat execuţia şi deportate.

Rezultă aceasta dintr-o scrisoare a lui A. Popescu prin care intervenea prin Prefectura judeţului Gorj pe lângă Ministerul de Externe în februarie 1919, solicitând efectuarea unor investigaţii pentru găsirea unchiului său N.D. Popescu, învăţător din comuna Covrigi şi M. Cernăianu din comuna Horăşti, ce făceau, parte din grupul celor zece condamnaţi, dar „care... din informaţiile culese” se arată în intervenţie, „nu au fost executaţi conform legilor de război ci au fost ridicaţi noaptea din închisoare şi deportaţi, unde? nu se ştie...”.

Cu toate presiunile sângeroase exercitate de inamic asupra grupurilor de rezistenţă din regiunea montano-deluroasă vremelnic ocupată, lupta acestora nu a putut fi stăvilită. Folosind codrii drept loc de refugiu şi bastion de apărare împotriva duşmanului, bucurându-se pe de altă parte de sprijinul şi colaborarea populaţiei locale, ce aderase la cauza comună a neatârnării, acţiunile curajoşilor franctirori, adânc pătrunse de patosul dorinţei de eliberare a teritoriului patriei, au continuat să se desfăşoare până la începutul anului 1918.

Intensitatea luptei cetelor pentru dreptate a început însă să slăbească în a doua jumătate a anului 1917, datorită mai multor factori, printre care amintim rărirea rândurilor partizanilor, ca urmare a pierderilor suferite în urma ciocnirilor cu inamicul, identificarea, arestarea sau executarea a numeroase persoane din rândurile cetăţenilor bănuite de legături cu cei retraşi în munţi, sporirea efectivului inamic din zona administraţiei militare prin retragerea unei părţi din armată de pe linia de front în interior în urma acalmiei ce a survenit după crâncenele bătălii din iulie-august 1917, venirea sezonului de iarnă ce făcea tot mai dificilă existenţa şi activitatea franctirorilor, îngustând posibilităţile lor de adăpostire sau de legături cu lumea satelor etc.

Decisiv însă pentru temperarea acţiunilor de luptă ale forţelor de rezistenţă din zona montano-deluroasă a teritoriului vremelnic ocupat a fost începutul tratativelor în vederea încheierii păcii cu inamicul. Autorităţilor militare de ocupaţie li s-a creat astfel posibilitatea concentrării de efective noi împotriva grupurilor de partizani, cărora franctirorii nu le-ar fi putut rezista. Slăbirea luptei de rezistenţă din partea franctirorilor a fost urmată de încercarea multora dintre ei de a trece linia frontului în Moldova pentru a se reataşa formaţiunilor militare româneşti. În această situaţie îl găsim şi pe sublocotenentul Victor Popescu din regimentul 18 infanterie, care după repetate încercări de a ajunge la fraţii săi de arme a reuşit s-o facă la 1 aprilie 1918, când s-a predat regimentului 33 infanterie.

Un argument în plus în legătură cu natura activităţii desfăşurată de sublocotenentul Victor Popescu din decembrie 1916 şi până în luna martie 1918 îl constituie menţiunea făcută la 27 aprilie 1918 de către şeful serviciului informaţiilor de pe lângă Marele Cartier General din care cităm: „...Ofiţerul a dat dovada de voinţă şi curaj încercând de mai multe ori să treacă frontul şi declară că timpul de când a fost făcut prizonier... până la evadare, l-a trăit în pribegie şi haiducie, formând bande de franctirori cu care a produs pierderi inamicului. A reuşit să treacă frontul la 1 aprilie 1918, când s-a predat posturilor noastre din regimentul 33 infanterie”.

Într-adevăr, loviturile date inamicului de către întregul grup de partizani, care a acţionat vreme îndelungată în diferite părţi ale teritoriului românesc ocupat, au constituit, alături de celelalte forme de rezistenţă ale populaţiei, expresia hotărârii ferme a maselor de nesupunere în faţa duşmanului cotropitor. Sperând în obţinerea unei îngenuncheri a poporului român prin coerciţie, cele patru forţe de ocupaţie au recurs la o înfiorătoare avalanşă de acte barbare.

În toate judeţele din zona ocupată, arhivele abundă în tabele interminabile cu amenzi, care s-au aplicat cu zecile de mii locuitorilor; tribunalele militare nu mai pridideau cu pedepsele date cetăţenilor; execuţiile au atins proporţii nemaiîntâlnite; arestările, ridicările de ostatici, deportările, au ajuns la cifra impresionantă de peste 16.570; se adaugă la toate acestea numeroasele şi regretabilele acte de sadism despre care a fost vorba. Dorinţa de libertate însă a poporului român, voinţa lui de acţiune, convingerea moştenită de la vitejii săi strămoşi că trebuie să trăiască liber şi neatârnat, l-au îmbărbătat în hotărârea lui de a rezista, prin continuarea luptei de eliberare până la victoria deplină asupra inamicului.

Punctul culminant al acestei lupte l-au constituit demonstraţiile şi chiar atacurile locuitorilor asupra ocupanţilor, organizate la începutul lunii noiembrie cu prilejul retragerii trupelor duşmane. În mai multe localităţi din ţară ca Bucureşti, Câmpulung, Craiova, Ploieşti etc. au avut loc acţiuni viguroase de revoltă împotriva forţelor cotropitoare care timp de aproape doi ani de zile secătuiseră ţara de avuţii şi maltrataseră crunt populaţia.

Dintre demonstraţiile mai puternice şi luptele deschise contra inamicului, amintim pe cele din capitală din 3 şi 11 noiembrie, manifestaţia de la 1 noiembrie din Câmpulung Muscel, acţiunile locuitorilor din plăşile Budeşti şi Săruleşti, judeţul Ilfov, cele ale locuitorilor din gara Craiova etc. În toate cazurile s-a ajuns la incidente grave, autorităţile germane recurgând la arme şi arestări contra furiei dezlănţuite a locuitorilor. Masele populare puneau capăt astfel în plin avânt de luptă unuia din cele mai grele momente din zbuciumata istorie a poporului român.

Check Also

Cele din urmă lupte politice ale partidei naţionale şi produsele ei literare

Radu Mihnea şi Ştefan Tomşa, uneltele oarbe ale turcilor, purtară numai în taină o politică …

Consecinţele economice ale primului război mondial

Europa între liberalismul politic şi neoliberalismul economic La sfârşitul primului război mondial, Europa a cunoscut …

Rezistenţa antiotomană a Ţării Româneşti în condiţiile luptelor interne (1418-1428)

La moartea lui Mircea cel Bătrân, ca urmare a luptelor glorioase conduse de marele domn, …

Importanţa luptei lui Inochentie Micu

Inochentie Micu este iniţiatorul luptei politice programatice românilor din Transilvania. El e primul care luptă …

Întreţinerea luptei de clasă în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Şerbirea treptată a ţărănimii, proces de lungă durată, a întâmpinat tot timpul rezistenţa dârză a …