Lupta de la Valea Albă (1476). Situaţia politică a Ţării Româneşti

Cea mai însemnată victorie din istoria medievală a Moldovei, biruinţa de la Vaslui, ar fi putut avea importante consecinţe şi pe plan internaţional. Ele se găsesc indicate în scrisoarea adresată de Ştefan cel Mare conducătorilor de stat din Europa, la două săptămâni după bătălie. Remarcabilă prin conţinutul de idei, acea parte a scrisorii - care vine după înfăţişarea, străbătută de o mândrie bărbătească, a victoriei înseşi - este deosebit de grăitoare şi prin tonul ei hotărât, rezultat al unei judecăţi fără de nici o şovăire.

Ştefan ştia mai întâi că, după înfrângerea trupelor sale, sultanul va trebui să vină împotriva Moldovei „cu capul său şi cu toată puterea sa”; că Moldova este o „poartă a creştinătăţii” - „creştinătatea” era formula religioasă a unităţii europene de luptă împotriva turcilor - iar dacă această poartă va fi pierdută, „toată creştinătatea va fi în mare primejdie”; că e în interesul celor cărora li se adresează să-i vină în ajutor „până mai este vreme” şi că tocmai acesta era momentul prielnic pentru declanşarea luptei generale. După ce anunţa că, în ce-l priveşte, el va lupta „până la moarte”, Ştefan încheia: „Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce... noi i-am tăiat mâna cea dreaptă. Deci fiţi gata fără întârziere”.

Puterile europene nu au înţeles lecţia politică dată de Ştefan cel Mare. Veneţia era bucuroasă să profite de succesul domnului moldovean pentru a obţine, prin aprilie-mai 1475, un armistiţiu în care încetase să mai spere. Suspendarea ostilităţilor cu Veneţia va fi folosită de sultan împotriva celeilalte puteri maritime a Italiei, Genova, acum cu totul decăzută, care va asista neputincioasă la pierderea marii ei colonii pontice, Caffa.

Regele Poloniei îşi va duce mai departe politica de menajare a Imperiului otoman, cu atât mai mult cu cât legăturile tot mai strânse ale lui Ştefan cu Matei îi vor spori duşmănia faţă de domnul Moldovei. Regele Ungariei va porni, e drept, în toamna anului 1475 O campanie împotriva turcilor, care va duce la cucerirea Sabatului, dar ea nu va avea nici amploarea şi nici durata necesară. Un timp preţios va fi astfel irosit, îngăduindu-se sultanului noi succese în Marea Neagră.

O schimbare se petrecuse, curând după lichidarea atacului turcesc, în Ţara Românească, dar nădejdile pe care le-a putut trezi lui Ştefan s-au dovedit şi ele cu totul trecătoare. Înfrângerea suferită de oştile turceşti în Moldova a creat posibilitatea instalării pe tronul ţării vecine, de bună seamă cu sprijinul lui Ştefan, a lui Basarab Laiotă. Acesta înţelegea să tragă, însă, unele concluzii din experienţa dobândită în eforturile de obţinere a domniei Ţării Româneşti. De trei ori fusese înscăunat de Ştefan cel Mare şi de trei ori fusese silit să părăsească, după scurtă vreme, tronul. De fiecare dată Radu cei Frumos se întorsese cu ajutoare turceşti, dar şi cu sprijinul boierimii din Ţara Românească.

Devenise limpede pentru Laiotă că boierimea nu tolera o domnie de caracter antiotoman, că ea nu acorda sprijinul unei astfel de domnii şi că, dimpotrivă, acest sprijin era totdeauna asigurat forţelor turceşti venite în ajutorul unui domn care să le reprezinte interesele. Aceste consideraţiuni îl decid să ia măsuri pentru „regularizarea” situaţiei sale. Probabil după tratative prealabile purtate de boierii munteni, el merge la Poartă să obţină învestirea.

Faptul s-a petrecut în primăvară, iar la 26 iunie, el îl vestea braşovenilor în termeni cât se poate de expliciţi: „fără asta nu se poate; ci m-am dus la turci, la marele împărat, şi mi-am făcut pace şi bine; şi m-am nevoit şi pentru binele vostru. Deci să vă pară bine şi vouă”. Amintirea acestui fapt va stărui vreme îndelungată şi o vom găsi înregistrată, la sfârşitul veacului al XVII-lea, în Letopiseţul Cantacuzinesc: „Laiotă Basarab vodă cel Bătrân, care au închinat ţara turcilor”.

Informat de trădarea lui Laiotă, Ştefan scria în aceeaşi vreme solilor săi, spre a comunica regelui Matei, că „Muntenii sunt pentru noi ca şi turcii” (Ştefan se referea în chip evident la domnii Ţării Româneşti care trecuseră de partea turcilor). Problema Ţării Româneşti era iarăşi deschisă. Ştefan va încerca să o soluţioneze, de data aceasta în alianţă cu regele Ungariei. Legăturile cu Matei fac, într-adevăr, în aceste şase luni progrese însemnate, în faţa slabelor speranţe de ajutor din partea regelui Poloniei, Ştefan se apropie tot mai mult de regele Ungariei, care era interesat în lupta împotriva turcilor. Aceasta duce la recunoaşterea lui ca suzeran, prin tratatul semnat de Ştefan în tabăra sa de la Iaşi, la 12 iulie 1475.

Între timp, se petrecuse însă un eveniment însemnat, cu repercusiuni asupra situaţiei Moldovei în raporturile ei cu turcii. În loc să-şi îndrepte - după cum se bănuise - atacul asupra Moldovei, sultanul preferase să-şi întărească poziţiile în Marea Neagră. El trimise de aceea o puternică flotă, care, cu ajutoare tătăreşti, reuşi, după şase zile de asediu, să obţină capitularea Caffei. O importantă bază turcească se crea în acest fel în Crimeea, fapt alături de care trebuie subliniat şi acel al intrării tătarilor din Crimeea sub suzeranitatea turcească, ceea ce va face din ei un instrument de atac şi represiune de o deosebită eficacitate, îndreptat împotriva Moldovei şi Ţării Româneşti.

La mai puţin de şase luni după căderea Caffei, turcii cucereau şi Mangopul, unde Ştefan sprijinise împotriva cumnatului său Isac, înclinat spre înţelegerea cu turcii, pe celălalt cumnat, Alexandru, căruia-i dăduse, ca ajutor, o mică oaste de 300 de moldoveni. Prin căderea Caffei şi trecerea Crimeei sub suzeranitatea turcească, singurele cetăţi la Marea Neagră rămase în afara autorităţii Porţii erau acelea ale Moldovei. Era evident că spre acestea se va îndrepta întregul efort al Imperiului otoman.

Vestea căderii Caffei a produs o puternică impresie asupra lui Ştefan, care o transmitea la 20 iunie regelui Matei Corvin, împreună cu aceea că, după informaţiile sale, o mare flotă se îndrepta spre Chilia şi Cetatea Albă - încercarea de cucerire a cetăţilor de către o parte din flota ce luase Caffa a avut loc la sfârşitul lui iunie sau începutul lui iulie - şi că sultanul era hotărât să vină însuşi pe uscat. În faţa primejdiei pe care o socotea atât de apropiată, domnul chema grabnic în ajutor pe regele Ungariei.

El însuşi se afla cu toată puterea sa în tabăra de la Iaşi. Solii lui Ştefan care se înapoiau de la Matei, aflând în drum de învestirea lui Vlad Ţepeş ca domn al Ţării Româneşti, interveneau la rege să-l trimită fără zăbavă, odată cu oştirea. Bucuria arătată de ei cu acest prilej şi cererea lor de grabnică trimitere a lui Ţepeş confirmă faptul că însăşi învestirea acestuia se făcuse în înţelegere cu Ştefan, ca urgentă contramăsură faţă de trecerea lui Laiotă în tabăra turcească.

La 12 iulie, domnul Moldovei depunea, înaintea trimişilor regali, jurământul de credinţă faţă de regele Matei. El promitea să meargă împreună cu regele sau cu locţiitorul său împotriva turcilor în Ţara Românească, precum şi să-i dea ajutor contra oricărui duşman, „în afară de regele Poloniei şi coroana sa, cu care înaintaşii noştri au avut pace şi alianţă”. În actul dat cu acelaşi prilej de Matei, apare o clauză care merită să ne reţină atenţia.

Regele se obliga să nu adăpostească în ţara sa, nu numai pe nici un pretendent la tronul Moldovei, dar nici „vreun nobil sau magnat duşman al lui Ştefan voievod, spre primejdia sau ruşinea acestuia şi a ţării sale”. Pasajul citat nu numai că relevă existenţa, cunoscută şi altminteri, a unei opoziţii boiereşti, dar el trebuie comparat cu răspunsul la o cerere asemănătoare adresată în 1471 regelui Poloniei, care invoca dreptul străvechi de a adăposti pe fugari şi pretindea că e preferabil pentru Ştefan ca aceştia să vină la dânsul, de unde - după părerea sa - nu-i puteau face nici un rău, decât să meargă în alte părţi.

Noua legătură încheiată de Ştefan, care îmbrăca forma feudală a relaţiilor de vasalitate, era de fapt pentru el o alianţă a cărei eficacitate urma să fie verificată de evenimente. El nu înţelegea să ştirbească prin aceasta cu nimic libertatea Moldovei. Solii săi nu se vor sfii să spună în senatul Veneţiei că „Ştefan nu e supus întru nimic regelui Ungariei, ci stăpân al ţării şi oştilor sale”. De aceea el nici nu găsea de cuviinţă să rupă legăturile de vasalitate faţă de regele Poloniei, care-i va trimite curând solie pentru înnoirea credinţei. Dar Ştefan nu avu dintr-aceasta vreun folos, căci Cazimir se mărgini la o intervenţie diplomatică pe lângă sultan, rămasă fără nici un fel de urmare.

Nici stăruinţele sale în Apus, la Roma şi la Veneţia, nu au dus la vreun rezultat. De la papă, solii lui Ştefan nu obţinuseră - cum singuri o spuneau în senatul Veneţiei - „nimic alta decât vorbe”. Dacă pontiful roman îl trimitea pe Ştefan cel Mare la Matei Corvin - căruia-i fuseseră destinate sumele strânse pentru lupta contra turcilor - şi făcea doar vagi promisiuni de viitor, Veneţia expedia un ambasador pe lângă domnul Moldovei, înarmat cu lungi instrucţiuni, între care şi aceea de a căuta să-l împiedice de la vreo înţelegere cu turcii. Pentru ajutor, Senioria intervenise pe lângă papă. Lui Ştefan i se trimetea în dar o bucată de frumos brocart veneţian. Mai târziu i se va cere chiar restituirea celor 200 de galbeni împrumutaţi solilor săi, pe când se aflau în bogata cetate a lagunelor.

Astfel, în momentul marii încercări, Ştefan se afla singur. Nici un ajutor adevărat nu-i venise de nicăieri. O va spune el însuşi, fără sfială, prin solii ce-i va trimite iarăşi, după campania lui Mahomed al II-lea, la Veneţia: „E adevărat însă că cele ce au urmat nu i s-ar fi întâmplat, dacă ar fi ştiut că prinţii creştini şi vecini cu dânsul au să se poarte cu el aşa cum s-au purtat. Căci, deşi avea jurăminte şi învoieli cu dânşii, ei l-au înşelat şi astfel a păţit ce-a păţit”. Mahomed al II-lea venea împotriva Moldovei în fruntea uneia dintre cele mai puternice armate pe care le-a condus cuceritorul Bizanţului.

Ea se deosebea atât prin număr - 150.000 de oşteni - cât şi prin calitatea trupelor care o compuneau. I se vor adăuga încă, pe de o parte, contingentul de 12.000 de oameni ai lui Basarab Laiotă, iar pe de alta, forţele tătăreşti, care vor ataca dinspre răsărit. Pornită din Adrianopol la 13 mai, armata sultanului a străbătut Dobrogea, a trecut Dunărea pe la Obluciţa şi apoi Prutul, apucând în cele din urmă drumul Sucevii, pe valea Siretului. Înaintarea pe teritoriul Moldovei, după lungile operaţii de debarcare, a început în jurul datei de 10 iulie.

Cu o oaste asemănătoare aceleia de la Vaslui - de circa 40.000 de oameni - dar fără nici un ajutor dinafară, Ştefan îşi avea tabăra la 11 iunie în valea Berheciului, astfel ca să nu rişte să fie prins la Dunăre între turcii care debarcau şi trupele lui Laiotă şi, în acelaşi timp, să poată face uşor joncţiunea cu forţele aşteptate din Transilvania. Înainte de a începe pătrunderea turcilor în Moldova, el a trebuit să facă faţă unei invazii tătăreşti, pe care a reuşit s-o stăvilească, punând pe goană pe năvălitori.

Sub soarele fierbinte al lui iulie, oştile sultanului înaintau pe valea Siretului, hărţuite de călăreţii lui Ştefan şi străbătând ţinuturile pustiite, ca şi în anul precedent înaintea beglerbegului Soliman. De frica moldovenilor, la popasuri nimeni nu ieşea din rânduri până când nu se organiza tabăra. Fumul înăbuşitor plutea deasupra ogoarelor incendiate, învăluind oameni şi cai în perdeaua lui deasă.

Ştefan nu putea încerca în nici un caz, de data aceasta, o luptă hotărâtoare ca aceea de la Vaslui, cu un inamic care era de la început cel puţin de patru ori mai puternic decât dânsul. Între timp, însă, oastea sa scăzuse şi mai mult, căci, în faţa unui nou val de prădăciuni şi distrugeri tătăreşti, el fusese silit să îngăduie ţăranilor a-şi organiza singuri, vreme de două săptămâni, apărarea din partea cea mai primejdioasă pentru ei.

Acest fapt, pe care îl cunoaştem şi din alte izvoare, este relatat şi de Ştefan, cu prilejul soliei amintite la Veneţia: „m-au găsit singur pe mine, cu toţi ostaşii mei împrăştiaţi ca să-şi apere casele”. El arată, în acelaşi timp, rolul de factor militar fundamental pe care Ştefan ajunsese să-l acorde ţărănimii. În lipsa ei, domnul rămânea în faţa imensei armate turceşti, aşa cum o va spune cu acelaşi prilej, doar cu „curtea” sa. Această oaste trebuie să se fi ridicat la cei 10.000 de oameni, pe care-i indică o relaţie contemporană.

În această situaţie, Ştefan nu avea altceva de făcut decât să aştepte cu încredere înapoierea ţăranilor, să conteze pe rezistenţa cetăţilor, care fuseseră bine întărite, şi să încerce, înainte ca inamicul să ajungă la Suceava, o bătălie menită să ajute la slăbirea armatei duşmane, contribuind astfel la schimbarea raportului de forţe dintre el şi turci. Un astfel de scop l-a îndeplinit bătălia de la Valea Albă-Războieni (26 iulie 1476).

Poziţia aleasă de Ştefan, pe platoul împădurit de la Războieni, îngăduia desprinderea cu uşurinţă de inamic şi refugierea, după luptă, în adâncul codrilor. Ea a fost întărită cu un şanţ şi un val de pământ, cu trunchiuri de copaci şi cu carele aşezate, după tactica husită, ca obstacol înaintea luptătorilor. Lupta a început pe la orele trei după amiază, printr-un atac al moldovenilor împotriva avangărzii turceşti, conduse de beglerbegul Soliman.

După un moment de derută a trupelor sale, Soliman trece la contraatac şi sileşte pe moldoveni să se retragă înlăuntrul fortificaţiilor. Rezultatul bătăliei a fost decis de intervenţia grosului armatei turceşti, care a înfrânt - sub îmbărbătarea sultanului însuşi - puternica rezistenţă a moldovenilor. Părăsindu-şi tunurile şi carele, Ştefan reuşeşte să se retragă în pădure. Lăsarea serii făcea urmărirea şi mai grea.

Cronica internă prezintă bătălia de la Valea Albă ca pe o mare înfrângere; inscripţia bisericii înălţate de Ştefan la Războieni spune şi ea că „au căzut acolo mulţime mare de ostaşi ai Moldovei”. Angiolello, participant la campanie în tabăra turcească, scria însă în memoriile sale: „l-am pus pe fugă pe contele Ştefan, luându-i artileria şi l-am urmărit prin pădure şi au rămas morţi la 200 de oameni şi prinşi circa 800”.

Ceea ce e mai curios e că Dlugosz dă aceeaşi cifră de 200 de morţi. Pentru turci, în schimb, cronicarul polon dă imensa pierdere de 30.000 de oameni. Este evident - ţinând seama şi de condiţiile în care s-a dat lupta, în pădurea întărită - că, deşi bătălia a fost pierdută, ea şi-a atins scopul de uzare a forţelor inamicului, ale cărui pierderi au fost mai mari decât cele ale moldovenilor.

Planurile lui Ştefan s-au împlinit şi în ce priveşte cetăţile. Rezistenţa lor admirabilă a fost una dintre condiţiile victoriei de ansamblu obţinute de moldoveni. Menţinerea acelora din sud, rămase în teritoriul supravegheat de turci, nu se explică decât prin perfecta colaborare a garnizoanelor cu orăşenii localnici. Prezenţa elementelor orăşeneşti rezultă, de altminteri, din povestirea lui Angiolello, ca importantă şi în oştirea de la Valea Albă. Cu o voinţă îndârjită au fost apărate cetăţile din nord şi vest, asediate de turci - Suceava, Hotinul şi Cetatea Neamţului. Despre cea din urmă, Angiolello spune că a rezistat unui asediu de opt zile, iar „cei din cetate n-au vrut cu nici un chip să stea de vorbă cu noi şi toţi se apărau cu tunurile şi nu le păsa de noi”.

Momentul era deosebit de grav, căci în sânul boierimii începuseră să se vădească tendinţe de părăsire a luptei şi a domnului care o conducea. O scrisoare polonă din 21 august anunţa veşti sosite până acolo, potrivit cărora „toată Moldova, mustrând pe domnul său de tiranie şi de cruzime, a refuzat cu totul de a se grămădi în jurul lui; ba s-a scos de sub ascultarea lui, zicând că nu s-a purtat niciodată ca un domn, ci ca un chinuitor şi călău. Ceea ce simţind duşmanul, a răspândit pretutindenea că nu a venit cu atâta tărie contra poporului, ci contra unui aşa de straşnic chinuitor al neamului moldovenesc”. La această părăsire a lui Ştefan de către o parte din boierime - căci „chinuiţi” erau boierii şi nu poporul - se referă şi Dlugosz.

Sultanul adusese, de altminteri, un pretendent la tron, pe care izvoarele îl dau drept frate al lui Ştefan ori fiu al fostului domn Petru, probabil Petru Aron. În jurul acestui pretendent era posibilă o raliere a boierilor, pe care desfăşurarea ulterioară a evenimentelor a împiedecat-o însă. Caracterul fazei finale a războiului a fost determinat de strângerea iarăşi a elementelor ţărăneşti în jurul domnului, în momentul în care armata turcească se găsea demoralizată, lipsită de hrană şi bântuită de molime. În jurul datei de 10 august, sultanul a dat ordin de retragere. La această hotărâre a contribuit şi vestea apropierii oştilor trimise de regele Matei, sub conducerea lui Ştefan Bathory, care la 16 august se găseau la Breţcu.

Ştefan avea acum în jurul său o nouă oaste, care se ridica, după Cronica moldo-germană, la 16.000 de oameni. Amintirea caracterului popular al acestei oştiri - a cărei apariţie decide, după aceeaşi cronică, retragerea sultanului - este păstrată de către Grigore Ureche, care spune că, „după poticala dintâi şi după pierderea oştii dintâi”, Ştefan „strângea păstorii din munţi şi argaţii”.

Noua oştire a dat lovituri puternice turcilor în retragere; tot Ureche înseamnă, după „letopiseţul nostru”, că ultimul ei atac a avut loc la Dunăre, unde izbuteşte să răpească inamicului prăzile ce ducea cu sine. Aceasta explică ştirea trimisă din Buda, la 8 septembrie, că „sultanul a plecat din Moldova şi a trecut în dezordine Dunărea”. Campania se încheiase, în fapt, cu victoria lui Ştefan, care rămânea mai departe domn al unei Moldove libere. Ea fusese asigurată de vitejia şi de puterea de sacrificiu a moldovenilor, care-şi găsiseră în persoana lui Ştefan comandantul vrednic de a-i conduce în lupta pentru apărarea independenţei.

Check Also

Diplomaţia, o realitate politică în secolul al XVII-lea

Consideraţii generale Secolul al XVII-lea a reaşezat raporturile între Marile Puteri. În acelaşi timp, în …

Rezistenţa antiotomană a Ţării Româneşti în condiţiile luptelor interne (1418-1428)

La moartea lui Mircea cel Bătrân, ca urmare a luptelor glorioase conduse de marele domn, …

Importanţa luptei lui Inochentie Micu

Inochentie Micu este iniţiatorul luptei politice programatice românilor din Transilvania. El e primul care luptă …

Conştiinţa naţională şi emanciparea politică în secolul al XVIII-lea

Trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul politic al principatului, căruia i s-a …

Comerţul în Moldova şi Ţara Românească (1834-1848)

Piaţa internă Adâncirea diviziunii sociale a muncii, creşterea producţiei meşteşugurilor, a atelierelor de cooperaţie capitalista …