Lupta de la Războieni (Valea Albă)

În primejdiile noi îi rămânea lui Ştefan cel Mare un singur tovarăş: boierimea, şi mai ales ţăranii Moldovei. Cu ei era să lupte din nou pentru ţara lor. Şi astfel era să se dovedească adevărul spuselor solilor săi la Veneţia, care răspunseseră la îndreptăţirea că banii se dau doar regelui ungur, care e domnul lui Ştefan: „că Ştefan-vodă nu e supus întru nimic regelui Ungariei, ci domn al ţării şi poporului său”.

Data aceasta nu mai răsună lumea de vestea pregătirilor turceşti. Cazimir al Poloniei putu să se bucure în linişte de naşterea celui de-al unsprezecelea copil al său, bucurie de părinte fericit, care-l moleşi cu desăvârşire. Matiaş din Ungaria, mult mai tânăr, avu tot răgazul să se gândească la a doua căsătorie, care trebuia să-i aducă o nevastă frumoasă, împodobită cu toată creşterea bună, cu toată ştiinţa timpului şi cu o zestre de 100.000 de galbeni. Iarna trecu în cea mai deplină pace.

În primăvară, Ştefan se coborî din Suceava spre Ţara de Jos. În mai 1476, la 22, el se afla în Iaşi, unde stătuse atâtea zile de aşteptare dureroasă în vara anului trecut: acum îl vedem întărind unor supuşi ai săi stăpânirea peste pământul lor. Nu mai ropotesc, ca altădată, ştafete în toate părţile. Pe această vreme Ştefan trebuia să ştie însă de pregătirile sultanului.

Acesta, la care venise un om al domnului Moldovei ca să afle soarta familiei domnitoare - în Mangup, ce fusese prinsă la cucerirea cetăţii în decembrie trecut, dusă la Constantinopol şi măcelărită, răspunse printr-o solie care cerea iarăşi ceea ce n-ar fi putut da decât un domn slab şi înjosit: haraciul pe cei trei ani de zile de când ţinea războiul, cetăţile de la Dunăre, prinşii din oastea beglerbegului, şi mai ales fiul lui Isac, robii genovezi care fugiseră de pe o corabie şi se coborâseră la Chilia, de unde fuseseră duşi la Suceava şi, în sfârşit, lăsarea la Constantinopol, ca ostatec, a lui Alexandru, moştenitorul coroanei moldoveneşti. Ştefan respinse aceste cereri în chipul sângeros pe care-l întrebuinţase şi faţă de obrăznicia solilor tătăreşti; el ucise pe aceea pentru care i se aruncau ameninţările şi trimise îndărăt cu ruşine pe dregătorii împărăteşti.

Mohammed al II-lea strânsese un mare număr de corăbii pe mare şi în râurile din apropierea Dunării. Beglerbegul Rumeliei pornise înainte, oprindu-se la Sofia, şi la 13 mai bătrânul padişah se îndrepta şi el spre acest oraş, între albele coifuri de pâslă, tuiurile cu crai nou şi cozi de cal şi sangeacurile verzi, ce-i întovărăşeau călătoriile de cucerire şi pradă. Toată lumea credea că el va merge asupra ungurilor ca să le răsplătească ruşinea de la Şabaţ şi jafurile, neomeniile din Bosnia. La Belgrad se făceau în grabă întărituri. Un trimis anume al papei venise la Buda ca să apere cu sfaturi şi anateme Ungaria de vreo năvălire a polonilor, care nu încheiase încă o pace trainică.

Din Sofia poate porni, în acelaşi timp, o oştire spre Marea Neagră sau părţile apropiate ale Dunării de Jos şi alta spre Sava, care despărţea pământurile mai vechi ale crăiei ungureşti de locurile de veşnice lupte ale Serbiei şi Bosniei. În stânga se desfăcură însă numai câteva cete, care dădură de lucru ungurilor de la hotare sau trecură Dunărea pe furiş, prădând în Banat şi în părţile vecine ale Ungariei. Fraţii Mihaloglu aveau şi acum grija în aceste părţi, unde de mult timp ei se deprinseseră a stăpâni.

Sultanul însuşi porni spre dreapta, şi la 22 mai el se afla la Varna, aşteptând corăbiile care-i aduceau lemne pentru poduri, tunuri şi unelte de război de tot felul. Se spune că aici ar fi venit la dânsul, aducând o frumoasă şubă, împodobită cu aurituri, mărgăritare şi pietre scumpe, un trimis leşesc, care pornise încă din 1475 ca să îmbuneze inima lui faţă de Ştefan: dacă a fost într-adevăr aşa, atunci trândăvia solului era deopotrivă cu încetineala stăpânului său! Oricum, un trimis al lui Cazimir se înfăţişă totuşi în tabăra întinsă a împăratului păgân, care punea să se răspundă - nu la 22, ci încă de la 19 mai - cu vorbe goale vorbelor goale. Apoi crainicii dădură semnul plecării mai departe, în marginea mării celei rele, pe care primăvara o înseninase prin zâmbetul şi dezmierdările ei.

Atunci Ştefan înţelese că lui i-a venit ceasul luptei cu moartea. De nicăieri nimeni nu se mişca pentru dânsul. Papa era deprins să dea bani numai regelui Ungariei, care se lăuda pretutindeni, muşcându-şi buzele de necaz, că Ştefan acesta, câştigătorul de biruinţe, e un căpitan al lui, un voievod supus, căruia nu i se poate da nimic de-a dreptul fără a se înjosi cinstea lui regală.

Veneţienii trimiteau pe domn la preasfântul părinte din Roma, care singur are chemarea de a sprijini pe creştinii ce se află în primejdie şi apără cu sângele lor crucea lui Hristos; cât despre dânşii, bogaţii negustori îşi aduceau aminte că au dat 200 de galbeni cu împrumut oamenilor lui Ştefan veniţi în oraşul lor şi-şi îndemnau secretarul aflat în Moldova să ceară aceşti bani pentru a se hrăni acum cu dânşii. Se mai gândeau să ridice pe tătari asupra turcilor, şi astfel, fără cheltuieli, să dea un tovarăş de luptă moldoveanului.

Cazimir al Poloniei se întoarse din Prusia abia la jumătatea lui august, ca să întrebe pe magnaţii săi cum s-ar putea ajuta Moldova, ca să strângă la Cameniţa un lagăr, care pradă rău pe ţăranii şi nobilii vecini şi nu vru să se mişte până nu vor veni şi alţi ostaşi din părţi mai depărtate de margine, până nu se va pune în fruntea tuturor craiul, care nu avea cea mai mică plecare pentru aşa ceva.

Matiaş, care primi pe la mijlocul lui iunie soli ai lui Ştefan, ce-i aduseră aminte de făgăduielile lui de mai dăunăzi, avea mintea numai la nuntă, la asigurarea drumurilor pentru mireasă, căreia turcii de la Marea Adriatică ar fi voit să-i taie calea; el se mai gândea doar la graniţa sârbească, spre care porniseră jefuitorii sultanului şi unde se încleşta peste câtva timp o luptă îndărătnică, la Semendria.

Spre Ştefan el îndreptă numai pe ardeleni, asupra cărora era voievod acum învingătorul lui Laiotă, Ştefan Bathory: un om viteaz, dar care, ca toţi ai lui, obişnuia să vină totdeauna la sfârşit, când se culeg snopii seceraţi de altul sau se poate arunca asupra lui răspunderea pentru holdele pierdute. Şi, chiar să fi fost el altfel, ce zor aveau ţicniţii saşi, secuii, ce simţiseră cât de adânc taie sabia turcească, iobagii duşi la măcel cu mintea întunecată, ce zor aveau toţi aceşti ardeleni, ce n-aveau decât grija Ardealului, ca să stea în calea urdiilor furioase?

Ştefan îşi făcu datoria, lăsând celelalte în grija lui Dumnezeu, apărătorul. Satele din Ţara-de-Jos porniră spre munte, pe când luptătorii se adunau cu cealaltă ţărănime în tabăra domnului. Târgurile se pustiiră, şi făcliile de nimicire erau ţinute gata, când duşmanul s-ar fi apropiat de dânsele. Cetăţile dunărene, spre care privea cu lăcomie sultanul, fură întărite după putinţă, şi se pare că la Chilia, unde zidurile fuseseră date jos în 1475, se întruchipa în grabă un gard de ţăruşi legaţi cu răchită, pe când Cetatea-Albă înălţa mândră înaltele-i ziduri vechi.

Domnul se aşeză la Bârlad, cu 30.000 de ţărani şi vreo 10.000 de boieri, curteni „viteji” şi hânsari, adică puterile ce le avuse şi în anul trecut. De aici scria el la începutul lui iunie prietenilor din Braşov în aceste cuvinte, puţine şi hotărâtoare: „Suntem în lagăr cu toată puterea noastră şi mergem asupra turcilor”. Aceştia veneau din Dobrogea. Laiotă, care îşi întărise cetăţile şi scria la 15 aprilie, la 9 mai şi la 14 iunie din „Cetatea Nouă”, adică Gherghiţa merse înaintea stăpânului său cu 10.000 de oameni, care nici aceia nu erau bucuroşi de un astfel de război. Cinci poduri se întinseră peste Dunăre la vadul din Obluciţă, vechea şi vestita trecătoare.

E de crezut că Ştefan a făcut şi el ceea ce făcuse în 1402 Vlad Ţepeş, că a stat în dosul mlaştinilor malului jos, oprind cu săgeţile trecerea turcilor, care se zăbovi mult timp. Cumnatul său Şendrea, de bună seamă Şendrica, fiu al lui Şandru din Dorohoi, şi vistierul Iuga îl ajutau să apere intrarea ţării sale. Abia pe la 15 iulie putură trece toţi ostaşii, jefuitorii şi salahorii sultanului, revărsându-se asupra Moldovei.

Sfatul cel bun al ticălosului Laiotă nu-i lăsă data aceasta să se încurce în bălţi, râpe şi păduri, de unde-i putea pândi aşa de sigur moartea. Mulţimile Greciei şi Asiei trecură Siretul şi prinseră a se sui pe drumul cel mare al malului drept, ca Radu cel Frumos, ca Matiaş Corvinul, ca Ştefan însuşi când mergea spre Suceava ca să ia moştenirea părintelui său.

Cu câteva zile înainte, prietenii cei noi ai turcilor, tătarii, al căror han, Mengli-Ghirai, se închinase sultanului în timpul robiei sale, se aruncaseră asupra ţării, mulţi, iuţi şi cumpliţi. Apucând calea lor obişnuită de-a lungul Nistrului, ei trecură printr-un vad de sus al apei, fără a putea să fie opriţi de slabele puteri ale pârcălabului Cangur din Orhei.

Peste Prut ei răzbătură pe la Ştefăneşti, în ţinutul Botoşani, făcându-se a ţinti asupra Sucevei, unde stătea adăpostită doamna Maria. Soţia lui Ştefan fugi pe căi ascunse spre Hotin, unde se găsi în siguranţă, iar horda se învârteji asupra pământurilor de la Siret ca o vijelie de pierzare, şi plecă tot atât de repede cum venise, trăgând după dânsa robi ce nu erau să-şi mai vadă ţara înapoi, miile de robi săraci ce nu se puteau răscumpăra.

Prin ştafete de spaimă vestea aceasta sosi la domn, care trecuse şi el Siretul, nevăzut de nimeni, şi aştepta clipa în care ar putea prinde la strâmtoare, între codrii prieteni în preajma unei ape fără pod şi fără vaduri, pe marele său duşman. Când vestea aceasta se lăţi, un strigăt de durere şi de milă străbătu rândurile ţărănimii: înaintea ochilor umezi se năzăriră casele în flăcări, holdele călcate de tropotul cailor pustiului, bătrânii, nevestele, copiii mânaţi de ştreangul tătarilor în robia de unde nu se mai întoarce nimeni.

Ei nu se răzvrătiră, vitejii care răpusese turcimea în pădurea de la Vaslui, care îndurau de două luni de zile suferinţele căldurii năprasnice, hranei puţine şi rele, mersurilor pripite: se rugau numai să li se dea voie a-şi cerceta o clipă vetrele; după care, orice ar găsi, ei se vor întoarce. Ştefan le îngădui cererea, care era aproape o osândă pentru dânsul. Vor putea sta două săptămâni, iar pe urmă-l vor căuta în codri - dacă va mai fi acolo sau undeva, pe pământ. Strângând într-un mănunchi sfânt care se închinase morţii boierimea şi curtea sa, el se înfundă tot mai adânc în văile înguste.

La 24 iulie tabăra turcească ajunse la Roman, un oraş mort şi o cetate pustie. Laiotă mergea înainte, călăuză bună a duhului rău. Peste două zile, păgânii, duşi de un creştin ca acesta, stăteau înaintea Cetăţii Neamţului, ce-şi înălţa zidurile pe un deal rotunzit, într-un ţinut înalt, de o nespusă frumuseţe, având în fund, ca reazem, Carpaţii. Ce era să mai aştepte Ştefan, care auzea din adăpostul său vuietul mulţimii, pocnetul sineţelor şi zguduitorul cântec de nimicire al tunurilor? Ceva mai sus era Baia, şi, o dată ce trecea duşmanul de Baia, el ar fi avut până la Suceava drumul lesnicios făcut de cursul apelor limpezi.

Se aşeză deci în marginea Pârâului Alb, într-o vale strâmtă bogată în păduri bătrâne. Şi, când trecu în sfârşit sultanul, lăsând în urmă împresurătorii Cetăţii Neamţului, el se vădi prin salutul săgeţilor. Acum era însă soarele de iulie care luminează toate ascunzătorile. Căldura curăţise bălţile, uscase râurile, care pe aici nu-şi sapă prăpăstii. Moldovenii erau puţini, şi nu dintre aceia care se lasă ucişi pe locul unde i-a aşezat domnul lor. Laiotă ştia bine ţara şi oamenii. Şi inima turcimii întregi dădea viaţă taberei duşmane: sultanul Mohammed, pentru cinstea bătrâneţilor căruia se dădea lupta.

Boierii se închinară frumos înaintea morţii şi o primiră în faţă. Pieriră astfel - bunicii lângă nepoţi, înveşmântaţi în acelaşi giulgiu de glorie - Stanciul şi fiul său Mârzea, Bodea vornicul, Paşcu, Buhtea, Ivaşcu al Hrincului, Şteful al lui Isac, Mihai spătarul, postelnicul Iuga, Dajbog, pârcălabul Neamţului, stolnicul Barsu, Ilea Huru comisul şi atâţia alţii vrednici de a fi pomeniţi în veci pentru bucuria cu care şi-au vărsat sângele gândindu-se la cei ce vor veni după ei, la noi şi la cei ce vor trăi după moartea noastră. Iar Ştefan însuşi, pe care norocul îl păstră pentru neamul nostru, vorbeşte astfel despre această nenorocire, care se poate plânge fără a ne ruşina vreodată de dânsa: „Eu şi cu Curtea mea am făcut ce mi-a stat prin putinţă şi s-a întâmplat ceea ce ştiţi. Pe care lucru îl socot că a fost voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele şi lăudat să fie numele lui!”

Ştefan nu trecu hotarul, căci nicăieri n-ar fi putut el să aştepte o primire potrivită cu numele său, de nicăieri nu s-ar fi întors cu o oaste nouă. Cei ce au spus că l-ar fi văzut într-o ospătărie la Sniatyn în Pocuţia, cu alţi pribegi, s-au înşelat: mai bucuros - dacă ar fi voit să părăsească pământul sfânt al ţării sale - putea să se odihnească în cetatea-i ardelenească, în Ciceu, unde stăteau încă de la 1475 pârcălabii lui. Dar el nu se duse nici acolo ca să milogească în zădar de la aceea despre care ştia bine că „unii se bucură de paguba pe care i-au făcut-o lui şi ţării lui necredincioşii”.

El ştia că zarea, acoperită acum de aburii calzi ai celui mai scump sânge al Moldovei, de fumul care se ridica deasupra tuturor târgurilor moldoveneşti până la Suceava şi până la Hotin, se va lumina peste puţin pentru dânsul. Pe două mari nădejdi i se răzima sufletul, pe care jalea nu-l frânsese şi nu trebuia să-l frângă, căci prin acest suflet numai putea trăi Moldova acum şi pururea.

Întâi, făgăduiala cinstită a ţăranilor; boierimea înroşise cu sângele ei Valea Albă a pârâului limpede din codrii Neamţului, umbrele nemângâiate ale Sfatului domnesc plângeau, în lunca plină de trupuri, pentru biruinţa, pe care n-o putuseră câştiga, pentru pieirea desăvârşită a ţării. Dar trăiau sutele de mii de ţărani pe umerii suferitori ai cărora se rezemau, atunci ca şi acum, toate. După trecerea celor două săptămâni, în care se sărutase fruntea celor vii, se pomeniseră morţii şi se căutaseră în zădar robii, pâlcuri-pâlcuri sătenii se suiau pe poteci ştiute numai de dânşii către vodă, care era în munte şi ştia să cheme pe ai săi la dânsul.

Pe când se înfiripa astfel oastea cea nouă, turcii, pe care-i lega în jurul sultanului numai frica unui duşman ce n-ar fi fost încă învins, se risipiseră pretutindeni şi, asupra cetelor răzleţe, pe care din când în când se găsea cine să le împuţineze, ca şi asupra ienicerimii supuse şi strălucitorilor spahii ai padişahului, zburau iazmele răzbunătoare ale ciumei şi foametei. Hrănită de căldurile straşnice ale lui iulie şi august, boala înghiţea pe bolnavi în ceasul în care pusese mâna pe dânşii, şi pâinea se făcuse aşa de rară, încât un dărab se plătea cinci aspri. Oastea biruitoare se topea ca de un blestem.

Din toate părţile veneau pe urmă veşti rele. Toate cetăţile moldoveneşti se ţineau bine, şi, fără cucerirea lor, fără aşezarea turcilor în ele, la ce folosise baia de sânge din Valea Albă, la ce folosea prada din fiecare zi, rătăcirea oarbă, aşa de obosită de la o bucată de vreme, pe toate cărările Moldovei, supuse numai pe câteva săptămâni. La Suceava se putu arde numai târgul, pe care nici nu-l apăra nimeni; ghiulelele de piatră loviră în zadar, la apus, în zidurile Neamţului, la răsărit, în acele ale Hotinului, amândouă înălţate în vechi timpuri din stânca muntelui.

Cinci sute de ieniceri fură prinşi lângă Chilia şi pieriră. Păzitorii Cetăţii-Albe se repeziră asupra unui buluc tătăresc ce se întorcea spre casă, ducând mii de robi, îl sfărâmară şi dădură drumul bieţilor oameni, care se socoteau întorşi de pe cealaltă lume, aşa de mare le era bucuria că se vor întoarce în sfârşit acasă, unde căsuţa arsă se putea ridica din nou la venirea gospodarului din tabără.

Pe marea albastră aşteptau corăbiile cu pânze, luntrile ca să treacă înapoi pe împăratul neînvins, sau cercetau porturile muntene şi crâmlene pentru ca să aducă de acolo hrană la zecile de mii de ostaşi. Dar o straşnică vijelie de august le zgudui ca un cutremur şi deschise adâncurile tulburate pentru veşnica odihnă a corăbierilor sultanului. Tot mai mult erau răzbunaţi morţii viteji din Valea Albă.

În sfârşit, ungurii veneau. De la Neamţ, încheind, credea el, cu Ştefan, Mohammed trimisese pe Laiotă ca să prade în Ardeal. Acesta apucă prin pasul Oituzului, dar se dădu repede înapoi, căci ca un trăsnet îi venise vestea de spaimă că se apropie, cu 30.000 de oameni, Ştefan Bathory, marele judecător al Ungariei, căpitan al oştilor crăieşti împotriva turcilor, şi cu dânsul acel care ştia să-i spulbere domnii şubrede, ca să cadă din văzduh asupra turcilor, să înalţe în mărirea ţepilor pe oamenii uşuratici care doreau ce nu erau în stare să apere: Vlad-vodă însuşi, Dracu, Ţepeş. Laiotă dădu repede de ştire stăpânului său, iar el se ascunse în marginea munţilor, la reşedinţa sa din Gherghiţa, unde era la 1 august, atunci când duşmanii săi - căci chemarea oştii se făcuse numai pe ziua de 24 iulie, la Turda - se clintiseră abia din Mediaş, departe, în apusul Ardealului.

Ungurii veniră întâi la Oituz, ca să împiedice năvălirea turcilor în Ardeal. Aici se găsea Bathory, în satul Breţc, la 16 august, pe când Ştefan, al cărui cuib de pândă îl găsise în sfârşit, pândea din inima muntelui. Sultanul, care se oprise la Neamţ, pe când călăreţii săi atinseseră Suceava şi Hotinul, părăsise împresurarea cetăţii, silit de nevoi şi de veştile rele, şi pornise spre vaduri.

Până la sfârşitul lui august, valurile tulburi ale turcimii întregi se strecurară spre Dunăre şi mare, păstrând ca răsplată pentru atâtea osteneli, ca despăgubire pentru atâtea pierderi numai prada sărăciei noastre, care nu putea uimi pe nimeni. În urma sultanului, plecat fără ispravă, ducând cu sine, aşa cum îl adusese pe Alexandru-vodă fiul lui Petru Aron, din care voise a face un Laiotă pentru Moldova, se înălţau mândre întăriturile Chiliei şi zidurile vechi ale Cetăţii Albe.

Stăpânul adevărat al Moldovei se cobora din munte ca un nou descălecător de ţară. Solul veneţian, Gerardo, care se oprise la Braşov, până se va potoli furtuna, putea scrie, în cele din urmă zile ale lui august, aceste cuvinte care judecă războiul lui Mohammed al II-lea în Moldova: „Sultanul a ieşit din ţară cu cetele sale fără a fi luat o singură cetate şi fără altă pagubă pentru Moldova decât prada ce a dus cu sine; iar Ştefan-vodă a ieşit din munţi şi călăreşte viteaz prin toată Domnia lui”.

Pe acelaşi timp se aduceau la Buda turcii prinşi în Serbia, cu steagurile, trâmbiţele, tobele lor, şi ei mergeau legaţi cot la cot în vederea trimişilor creştinătăţii. Era sigur că până în primăvară sultanul nu va putea găti nici o oaste şi că fiara turcească-şi va linge numai rănile primite. Ştefan dorea din toată inima să aibă de vecin în Ţara Românească pe Vlad Ţepeş, care se mişca necontenit, stăruind, aproape şi departe, la unguri şi la moldoveni - pentru aducerea sa în Scaun, care ar fi pus iarăşi întreaga Dunăre în mâna creştinilor şi le-ar fi dat măcar tăria ce o aveau la 1462.

Deci la 6 septembrie Matiaş porunci ca saşii, ce se întorseseră acasă de la oaste, socotind că rostul ei e numai să mărturisească despre plecarea turcilor din Moldova, să se întoarcă înapoi în tabără pentru a pătrunde apoi prin păsuri la munteni, împotriva nenorocitului de Laiotă. La 2 octombrie, căpitanul războiului din aceste părţi, Bathory, era în Braşov şi cerea locuitorilor să-i încredinţeze, cum voieşte Craiul, câteva tunuri şi cincizeci de călăreţi.

Ajutorul ce dădea Laiotă turcilor de la Semendria se aflase şi aţâţase şi mai mult furtuna asupra lui. Îndată oastea se cobora pe plaiuri, pe când Ştefan veni spre Milcov cu câte puteri apucase a strânge. Până a nu ajunge el poate, Basarab pierdu o luptă la poalele munţilor şi se făcu nevăzut, cu boierii şi cu turcii lui, apucând în largul şesului, încă sigur pentru dânsul, spre Giurgiu.

Târgoviştea fu cucerită, şi Vlad făcu să se întărească această veche capitală a lui, unde va fi văzut cu părere de rău că lipseşte livada lui iubită, a ţepelor. Bucureştii, la care se ajunse după trei zile, la 11 noiembrie, nu vor fi zăbovit multă vreme pe năvălitori, o dată ce stăpânul scăpase. Boierimea întreagă, afară de doi fruntaşi, se închină lui Vlad, care secerase atâta în rândurile ei. Ştefan şi Vlad făcură jurământ, într-o serbare înălţătoare, că-şi vor fi buni şi adevăraţi prieteni pe viaţă.

Era un bun sfârşit pentru anul cel straşnic. Dar binele nu ţinu mult, ci trecu o dată cu bucuria sărbătorilor de iarnă. Vlad nu se încredea în acei boieri cărora le făcuse atâta rău, ce nu se putea uita de azi până mâine: el ceruse şi căpătase de la Ştefan o strajă de 200 de oameni. Dar mai erau turcii de la Dunăre, de care nu putea să-l apere o mână de oameni viteji, nici agerimea şi bărbăţia lui însuşi. Greşeala cea mare fu a ungurilor, care se întoarseră prea repede, cu toate că nu-i chemau în Ardeal griji aşa de mari ca acelea care făcură pe Ştefan să se întoarcă îndată în Moldova.

Încă de la 5 ianuarie 1477, noutăţi rele pătrunsese până la Hârlău, unde petrecea domnul, îngrijindu-se zilnic de îndreptarea ţării pustiite şi prădate. El întrebă la Braşov, de unde-i venise o ştafetă, ce se mai aude despre „pricina cu fratele nostru măria-sa Vlad din Ţara Românească”. „Pricina” era foarte rea. Laiotă se întorsese cu turci mulţi, pe când Vlad nu era pregătit de luptă. El ieşi însă înaintea duşmanului său în preajma Bucureştiului: moldovenii se luptară ca nişte vrednici ostaşi ai lui Ştefan şi-şi vărsară sângele cu aceeaşi credinţă ca şi boierii de la Valea Albă. Din două sute rămaseră, scrie cu mândrie, domnul lor, numai zece. Iar Vlad pieri cu dânşii, ca un voinic.

Check Also

Consolidarea independenţei Ţării Româneşti (1597-1598). Lupta domniei împotriva instaurării regimului boieresc

Anii 1597-1598 au fost ani de luptă ai domniei – cu un succes evident, dar …

Tulburările anului 1848. Lupte pentru Unirea Principatelor

Cu toate acestea o scânteie rătăcită a zilelor din februarie din Paris căzu şi la …

Luptele de la sfârşitul anului 1848 şi din anul 1849. Apărarea teritoriului Munţilor Apuseni ca ţară românească în primăvara şi vara anului 1849

În a doua jumătate a lunii decembrie, situaţia s-a schimbat în mod radical, prin intrarea …

Luptele lui Ştefan cel Mare cu tătarii şi ameninţările turceşti. Clădirea Mănăstirii Putna. Luptele lui Ştefan cu Radu cel Frumos şi Basarab Laiotă. Căsătoria cu Maria de Mangop

După războiul împotriva rudelor începu, fără zăbavă, un alt război dintre acelea care n-ar fi …

Mihai Viteazul şi luptele sale

La toate graniţele exista posibilitatea unui atac străin cu sorţi de izbândă şi când nicăieri …