Lupta de la Dumbrava Roşie

În loc să-i aştepte pe păgâni, Ioan Albert, sfătuit de trufia, de neastâmpărul, de lăcomia lui, pe de o parte, iar pe de alta, de un foarte învăţat italian pripăşit la curtea lui, Ioan Buonaccorsi, ce-şi zicea Callimachus - un mare făuritor de planuri zadarnice şi costisitoare - se hotărî să se arunce el pe neprevestite asupra duşmanului veşnic al ţării sale.

Alexandru Litvanul îi arătă, mai târziu, în 1496, ce bine ar fi dacă s-ar căpăta îndărăt de la păgâni Chilia şi Cetatea Albă, gurile în mare ale negoţului Poloniei şi Lituaniei, dacă astfel s-ar pune din nou înaintea tătarilor vechea graniţă a Nistrului cu vadurile bine apărate. De pretutindeni veneau ştiri straşnice despre un nou avânt al turcilor ce se pregăteşte pentru a sfărâma cine ştie ce puteri creştine. În Croaţia pieriseră peste 5.000 de unguri, cărora li se tăiase nasurile pentru a sluji drept dovadă a sălbăticiei isprăvii păgâne; o sumedenie de oameni din această ţară căzuseră în robie.

La graniţa sârbească se ţeseau întruna vicleşuguri, şi Pavel Chinezul putea s-o apere numai înfrângând sălbăticia prin altă sălbăticie. În munţii Albaniei umbra lui Scanderbeg îndemna iarăşi la luptă pe falnicii săi arnăuţi, care se scuturau din robie. Veneţienii, care simţeau că ochii sultanului apasă lacomi asupra oraşelor lor din Moreea, arătaseră, printr-o solie de cinste, încă de la suirea în scaun al lui Ioan Albert, ce sarcină ar fi mai potrivită pentru dânsul, şi ei aveau galbeni buni şi mulţi, care ispiteau. Din Roma venea, în sfârşit, glasul de îmbărbătare, cuvintele de binecuvântare ale sfântului părinte.

Vladislav al Ungariei era învinuit de supuşii săi că e prea slab, prea suferitor faţă de orice jignire. El plecase în 1494 la Leutschau ca să se întâlnească cu fraţii săi, să-şi ierte unul altuia toate greşelile, să-şi împartă tot ce mai aveau de împărţit, să-şi unească, pentru pace, ca şi pentru război, regatele şi stăpânirile şi să fie buni fraţi în fruntea unor ţări surori, pentru binele creştinătăţii răsăritene: cardinalul Frederic serba liturghia de împăcare şi iubire înaintea vlăstarelor lui Cazimir, al cărui suflet se însenină în sfârşit.

La întoarcerea de la această întâlnire, în care crescuse inima tuturor Iagellonilor, domnii Răsăritului, de la Adriatică la Marea Neagră, Vladislav merse în Ardeal, unde strânse birurile şi lăsă toată grija unui singur om, Bartolomei Dragffy, din sângele lui Dragoş Moldoveanul, un aspru român din Maramureş, care ştia să facă pace, trăgând în ţeapă pe turburătorii ei; apoi el se întâlni în Banat cu celălalt român de strajă la hotare, cu viteazul şi cumplitul Pavel Chinezul, şi el un Ţepeş binefăcător, îndată Bartolomei şi Pavel trecură Dunărea, arzând Semendria: ei culeseră o pradă cum nu se mai pomenise de mult şi băgară groaza până şi în Constantinopol. Pavel muri în toamnă, după întoarcere, cu aceeaşi mulţumire cu care murise Iancu-vodă - cel dintâi dintre românii cei mari ai veacului ce sta să se încheie acum - când despresurase Belgradul. Pacea se învoi turcilor în 1495 numai pe trei ani, deci până în 1497, când se mântuia şi pacea lui Albert.

În sfârşit, prădăciunea la care fusese supusă Ţara Românească în 1493, ameninţările vidinenilor lui Malcoci în 1494, trezirea spre lupte a celor doi prooroci ai pieirii, Malcoci tânărul şi bătrânul Ali, care-şi smulgea barba de mânie când nu-i ajungea sângele vărsat, puseseră pe gânduri şi pe bietul Vlad Călugărul, care râvnea iarăşi către o călugărie liniştită, şi pe Ştefan cel Mare, care tresări simţind cum se apropie furtuna. Trimiţând la turci în 1496, el cercetă cu solie în acelaşi timp pe munteni, de care nu voise să ştie atâta vreme, pentru că domnul lor îl trădase şi-l păgubise.

Se zice că între cei doi domni se făcu o înţelegere şi că ei ar fi făgăduit ungurilor 20.000 de oameni pentru războiul creştin. Şi care putea să fie în adevăr cea mai sfântă nădejde a bătrânului din Suceava decât să vadă iarăşi fluturând steagurile sale cu chipuri de sfinţi creştini pe zidurile vechi ale Cetăţii Albe, în cuprinsul Chiliei înălţate de dânsul, să întinerească o clipă luptând cu vrăjmaşii din tinereţile sale şi apoi, văzându-şi cu ochii mântuirea, domn creştin între domnii creştini, biruitor între biruitori, să plece liniştit pe lumea pe care se duseseră strămoşii săi?

Ştefan va fi fost încunoştinţat din vreme de hotărârea lui Ioan Albert, care voia să dea înapoi Moldovei, Poloniei, creştinătăţii, Chilia şi Cetatea Albă. Pe când se îndreptau spre tabăra din Lemberg magnaţii Poloniei Apusene şi ai celei Răsăritene, mazovienii, silezienii, cavalerii Ordinului Teutonic, călugării înarmaţi din Prusia, cu care se ciocniseră în alte timpuri moldovenii lui Alexandru cel Bun, domnul se coborî spre Dunăre, şi-l găsim în curţile din Vaslui - lângă locul celei mai vestite biruinţe ce câştigase asupra duşmanilor ce erau să simtă din nou puterea braţului său - în zilele de 13 şi 19 martie 1497. Craiul zăbovi însă.

În loc să înceapă fulgerător un război de primăvară, el se puse în mişcare abia în mai, după ce trimisese un sol la Poartă ca să înşele pe turci. La 19 ale lunii el îşi făcu intrarea în Lemberg, unde se făceau pregătiri mari pentru acest drum de cucerire, ce putea să crească iarăşi bogăţia orăşenilor de aici, vechi negustori prin Moldova. Abia la 1 iunie se ridică de departe Hans von Tiefen, marele-maestru al teutonilor, cu şirurile grele ale cavalerilor săi purtători de cruce. Numai în cea de-a doua jumătate a lunii oştile se îndreptară spre Nistru.

Ştefan trimise înaintea oaspetelui său dorit pe vistierul cel nou Isac, un boier mai tânăr, care avea această dregătorie numai din anul 1491: acesta se întoarse cu o solie regală de lămuriri. Se spuse prin cei doi trimişi, Creslau Kuroswanski şi Nicolae Podlodowski, pe care Ştefan nu-i mai văzuse până atunci, că mântuitorii Moldovei, se apropiau. El mulţumi craiului că s-a gândit la nevoile lui şi-l sfătui să se grăbească a străbate prin valea Nistrului, din partea tătarilor sau din partea lui spre Dunărea-de-Jos; când polonii vor fi acolo, se va înfăţişa şi el în lagărul lor şi vor lupta frăţeşte luptă creştinească. Cu acest răspuns plecă Isac, a doua oară, şi vechiul credincios al domnului, logofătul Tăutul, care se întorsese abia de la Constantinopol, unde va fi fost pentru acelaşi scop ca şi solul leşesc.

Trimişii regelui veneau plini de daruri, şi oamenii domneşti aduceau şi ei daruri viitorului dezrobitor al cetăţilor de la Dunăre. Cei din urmă ajunseră în tabără pe la sfârşitul lui iulie, când se vedeau acum râpele înalte ale Nistrului, la gura căruia, hăt în jos, ienicerii păzeau în Cetatea-Albă. Craiul se arătă foarte binevoitor pentru cei doi boieri fruntaşi ai Moldovei, dintre care unul păstra pecetea şi cellalt vistieria ţării. Dar, întârziind răspunsul - într-o cale ca aceasta sunt doar atâtea griji! - el îi luă cu sine mai departe.

Nistrul trebuia trecut la Cameniţa, dacă era să se aleagă drumul prin Moldova, unde Ştefan făgăduise că va da hrană destulă prietenilor săi. Isac şi Tăutul văzură cu mirare că oastea se opreşte la satul Mihalcea, mult mai sus, şi trece prin vadul de acolo, de unde se putea coborî drept la Sniatynul Pocuţiei, atingând pe această cale, scurtă şi sigură, Prutul. Dar Pocuţia era tocmai vechea pricină de vrajbă între Polonia şi Moldova, care se chema că se luptă acum umăr lângă umăr împotriva paginilor.

Din vederea locurilor de aici, cetăţilor ce-şi schimbaseră stăpânul, satelor înfloritoare care secerau pentru alţii grânele de aur, nu puteau să răsară decât păreri de rău, porniri răzbunătoare, amintiri de mânie. Şi, iarăşi, dacă era un drum pe care Ştefan n-ar fi voit să-i treacă prietenul cu cele 50-80.000 de oameni, cu carele fără de număr care se socoteau cu miile, cu tunurile zguduitoare, ale căror guri largi făgăduiau sfărâmarea zidurilor vrăşmaşe, apoi acel drum era drumul Pocuţiei.

Ce căuta prin Pocuţia omul acesta pe care Ştefan îl cunoscuse în 1487 ca uşuratic şi trufaş, gata să urmărească oricând ceea ce nu putea să ajungă? Era poate un duşman, ale cărui asigurări, a cărui frăţie războinică a cărui iubire pentru creştinătatea ce sufere nu erau decât minciuni, vicleşuguri ticăloase, momeli de trădător care vrea să răpească o ţară, vrednică de cinste şi recunoştinţă, fără a cheltui sânge şi a înfrunta primejdii?

Era tânărul leu leşesc, numai o sălbatecă vulpe lituaniană, ca strămoşii săi păgâni? Dacă era aşa, Moldova ştia laţurile prin care se prind astfel de vietăţi făcătoare de rău! Răspunsul îl dădu măria-sa craiul, apărător şi răzbunător al Crucii. Când ajunse la Coţmani, de unde începea ţinutul Sepenicului, alipit de mai multă vreme la Moldova, el puse în lanţuri pe soli şi-i trimise înapoi la Lemberg. Aceasta însemna războiul.

Ştefan îi află rostul de la prietenul său din Ardeal, voievodul Bartolomei, sau Birtoc, ruda sa, precum şi de la oameni cu priinţă din Polonia însăşi, din Lituania, unde Alexandru era prea încurcat cu tătarii şi se temea prea mult de muscal, ca să-şi poată trimite la timp ostaşii în tabăra regală. Taina era aceasta: Sigismund din Zips vedea pe un frate al său rege de două ori, în Boemia şi în Ungaria, pe un al doilea, rege polon, pe un al treilea, cneaz lituanian, pe un al patrulea, căpetenie a Bisericii din Polonia, şi i se părea că lui i se face o nedreptate.

Dacă ar fi fost el la Dunărea-de-Jos, ce strălucite slujbe n-ar fi putut aduce tuturor vecinilor săi şi ce frumoasă n-ar fi fost această mare împărăţie iagellonică, legată prin jurăminte, care s-ar fi întins fără nici o întrerupere de la hotarul Veneţiei până la graniţele Moscovei, zid de fier înaintea turcilor, tătarilor, muscalilor, înaintea tuturor paginilor şi necredincioşilor? Deci, înainte, pentru întemeierea Scaunului lui „Sigismund-voievod, prin mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei” - domn străin pentru scopuri străine!

Domnul cel adevărat şi legiuit, domnul românesc al Moldovei, era în Suceava când îi sosi vestea. Deci nu era de ajuns că leşii aceştia-i smulsese un jurământ după altul, că-i plecase genunchii spre închinare în cortul de la Colomeia, că-l lăsase singur în mijlocul turcilor, că-l uitase, că se gâlceveau cu dânsul pentru o ţară a cărei răscumpărare din datorie n-o puteau plăti, că-l pârau pretutindeni ca prieten al paginilor, că-i aruncau în sarcină orice jaf, orice pagubă făcută în ţara lor, acum voiau să-i răstoarne scaunul domniei, să-i ia în stăpânire ţara, să-i dezrădăcineze legea, să sfarme viitorul neamului său şi să-i arunce bătrâneţile pe drumurile mari ale pribegiei? Se hotărî deci la o luptă fără cruţare, care să rămână ca o pildă veşnică pentru oricine s-ar încumeta să atingă neatârnarea, să batjocorească mândria Moldovei, să caute stingerea neamului românesc.

La vadul Prutului, lângă Cernăuţi, de unde plecase starostele, polonii primiră de la o strajă, trimisă anume pentru aceasta, o salutare de săgeţi. Dar, când se trecu apa, nici un duşman nu stătea în faţă, ca să taie drumul. Ştefan primi încă în Suceava, la 27 august, pe cei dintâi prinşi căzuţi în mâna străjerilor de la Prut; erau şase: trei plecară la Constantinopol, de unde se putea cere cu toată dreptatea un ajutor, acum când creştinii veneau cu astfel de gânduri în Moldova, căci, mai presus de orice este şi va fi totdeauna neamul!

Ceilalţi trei se suiră în spânzurători, cărora de acum înainte, zi de zi, le aduseră hrană pândarii din codrul, vânătorii oaspeţilor celor răi. Apoi, în aceeaşi zi, lăsând grija Sucevei lui Luca Arbore, Ştefan călări în grabă spre Roman. Aici era mai aproape de munţi, prin păsurile cărora aştepta să-i vină secuii, de care nu se despărţise niciodată, şi voievodul Birtoc însuşi cu toate puterile lui. Aici îşi chemă în tabără ţăranii. Aici fură poftiţi să alerge turcii din cetăţile dunărene, despre mântuirea cărora prin poloni fusese vorba până mai ieri.

Într-o duminică, la 24 septembrie, leşii ajunseră la Suceava. Ce drum frumos în răcoarea munţilor, în blândeţea zâmbitoare a celor dintâi zile de toamnă, în marginea satelor albe, care se înroşeau de flăcări şi a bisericilor sfinte, din care se dădeau jos icoanele şi se prădau odoarele; sub dealurile încă verzi, pe potecile codrilor plini de susur, de zumzăit, de şoapte! Sigismund voievod venea cu noroc în ţara roditoare, paşnică şi proastă a Moldovei.

După două zile, când se orânduiră cele patru tabere şi se aşezară carele în jurul corturilor, tunurile începură să bată în cetate, tunuri cum nu se mai văzuse prin aceste părţi, căci unul cerea patruzeci, iar altul cincizeci de cai ca să fie mişcate din loc. Câteva ghiulele de-ale acestora să lovească în porţile de stejar, şi ele se vor deschide pentru intrarea mândră a noului stăpânitor de neam bun şi de vestită viţă.

Dar zidurile se arătară mai tari decât cum se credea, şi ele ţinură bine la probă; „valahii” care săgetau din dosul lor sau trăgeau cu sineţele, ba chiar împroşcau şi ei din tunuri, mai mici, dar bine întrebuinţate, erau oameni neînfrânţi şi foarte ageri, cu adevărat neadormiţi, căci ei dregeau în ceasurile jertfite ale nopţilor pagubele pe care duşmanul le putea face ziua. În zadar deschideau polonii poartă de intrare pentru Sigismund; moldovenii o zideau înapoi până în revărsatul zorilor, grămădind pietre, cărămizi şi lemne.

Aşa trecură două săptămâni, şi în tabăra aşa de bucuroasă la început, aşa de îmbătată de jafuri, foametea începu să-şi arate chipul supt şi searbăd. În sus şi în jos, dincoace şi dincolo de Siret, ţara era pustie; grânele secerate stăteau la loc bun, iar oamenii, afară de nevolnici, se aflau la Roman, între două ape, a Moldovei şi a Siretului, în apropierea muntelui, în jurul lui vodă. Suceava nu se putea lua fără să se înfrunte zilele reci care se grăbeau; drumul înainte era închis şi de primejdia moldovenilor, şi a turcilor. Înapoi însă, cu toată ruşinea, putea să se întoarcă cineva, bătut, fără să se lupte. Da, însă numai cu voia lui Ştefan.

Această voie o ceru Birtoc ardeleanul, care sosise cu câteva mii de oameni, ca să împiedice o luare a Moldovei de către poloni, pe care avea cine s-o oprească. Poate că el nici nu ceruse voia craiului său, care totuşi se luptase şi el odată cu acest frate fără astâmpăr, fără măsură şi statornicie care era Ioan Albert. Dar voievodul Ardealului nu dorea să verse sânge creştinesc, căci între Ungaria şi Polonia se făcuse în 1492 o legătură mai ales împotriva turcilor, ci sosise ca să împiedice şi pe alţii de a-l vărsa. El se înţelese de-a dreptul cu regele polon: acesta trebuia să se ridice dinaintea Sucevei fără nici o întârziere şi să se întoarcă înapoi pe unde venise.

Cererea se primi cu bucurie, şi se spune că Ştefan, căruia-i plăcea batjocura care umileşte pe cei încrezuţi, ar fi dat duşmanului său sfatul cel bun de a merge tot pe drumul mare şi de a nu se încurca prin pădurile, vestit de rele, ale Moldovei, unde i s-ar putea întâmpla ceva neplăcut din partea atâtor oameni fără căpătâi ce locuiesc mai bine decât acasă în desişul fagilor Bucovinei.

Ioan Albert nu fusese învăţat îndestul prin isprava sa de până acum. Era zorit să ajungă în sfârşit în ţara sa primitoare, unde sunt petreceri potrivite pentru un om de vârsta sa, unde e hrană şi băutură din belşug - şi cântecele plutesc prin aerul greu de miresme al odăilor de ospăţ. Apucă de-a dreptul prin codri, ale căror poteci se suiau pe înălţimi, care se rupeau apoi în coaste prăpăstuite. Se înainta încet, cu atâta mulţime obosită şi sigură de pace. Până în codrul Cozminului dincoace de Cernăuţi, lângă râpa Derehluiului, se cheltui o săptămână în capăt.

Miercuri seara, oastea ajunse, cu craiul bolnav, zguduit de frigurile mustrării de cuget şi ale mândriei rănite, în marginea dumbrăvii pe care el venea s-o boteze cu sângele ostaşilor săi: Dumbrava-Roşie. Copacii fremătau în noapte ca o ameninţare şi trunchiurile prin care trecuse limba fierăstraielor se clătinau ca, odată, la Crasna sau la Sepenic, în zile de mare nenorocire pe care le uitaseră bătrânii şi nu le pomeniseră tinerii.

Cărările erau înguste şi gloata multă: până la căderea nopţii se putură strecura numai călării din ţinuturile Poloniei apusene, care fură lăsaţi a străbate cele două leghe de pădure şi a-şi face iarăşi tabăra de cealaltă parte, la Cozmin, în vale. Regele, cu cei mai mulţi dintre ai săi, petrecu noaptea - ultima noapte pentru multe mii de oameni şi pentru atâţia fruntaşi care aveau acasă curţi domneşti, supuşi şi bogăţii de tot felul - în tabăra cea veche.

A doua zi, când Moldova serba pe Sfântul Dumitru, trâmbiţele dădură semnalul de plecare. Pe rând intrară în codrul cuprins de neguri şi înfiorat de un vânt rece ca fiorii morţii tunurile greoaie, carele, straja, craiul bolnav, dus într-un leagăn, călăreţii Poloniei răsăritene, care ştiau mai bine ce sunt moldovenii, oastea cu plată şi gloata. Ioan Albert ajunsese acum la mijlocul drumului, când chiotul obişnuit al moldovenilor se înălţă pe neprevestite, încremenind rândurile polone.

Un vânt de primejdie zgudui codrul, şi în urma regelui zidul de arbori căzu la pământ, tăind poteca. În zborul nebun al săgeţilor, ţărănimea, curtenii, boierii, în frunte cu domnul însuşi, se aruncară asupra drumeţilor din coadă. Ei nu încercară măcar să se lupte, ci se închiseră în lagăr, ca într-un staul, pe care-l împresură lupii. Măcelul se săvârşi, aici, fără înverşunare, cu rânduiala unei pedepse ce se îndeplineşte.

Regele smulse atunci cea mai frumoasă parte din călărimea sa ca să scape pe cei care mureau. Înaintea călăreţilor greoi, în legăturile de oţel ale cărora se rupeau, scânteietoare, razele soarelui de amiază, moldovenii se dădură în lături, umplând văzduhul limpede cu nenumărate săgeţi. Nenorociţii închişi în tabără se repeziră atunci în pădure, unde găsiră alţi nimicitori de vieţi. Împlinindu-şi sarcina lor mântuitoare, călăreţii intrară înapoi în codru, care era singura cale spre tabăra cea nouă, spre şes, spre lumină şi siguranţă.

Din toate părţile însă pândea primejdia: mulţimile înnebunite părăsiră tunurile, carele, armele mai grele, cei din urmă călcau în picioare pe cei dintâi, pe când sprintenii luptători români, strecurându-se printre trunchiuri, aruncau laţurile şi învârteau securile şi topoarele fără cruţare. Codrul îşi pierduse drumul, înăbuşit de morţi, de uriaşe sfărâmături stropite cu sânge, şi soarele, apunând asupra acestei grozăvii, părea că aprinde un rug din vechile vremuri sălbatice.

Regele se odihni - de o jalnică odihnă - la Cozmin, satul de lângă pădure, şi mai trecură câteva zile până putu să ajungă iarăşi la vadul Prutului de la Cernăuţi pe unde venise aşa de fălos, cu câteva săptămâni în urmă. Polonii nu mai ştiau de unde să se păzească, atâtea braţe avea moartea pentru a-i ajunge. Ziua şi noaptea, cete de călăreţi se aruncau, chiuind de bucurie, ca vânătorul când descoperă fiara, asupra bieţilor fugari, care se dădeau în dosul carelor ce mai păstraseră. Întunericul nopţii era spintecat de miile de limbi de flacără ale buruienilor şi miriştilor aprinse pe care vântul le zorea din urmă, făcându-le să alerge spre duşmanul ţării - al pământului şi al oamenilor - ca nişte uriaşi şerpi roşii.

Trecerea Prutului se făcu la 30 octombrie cu multă greutate, căci moldovenii nu părăsiseră o clipă pe învinşi, şi râul îşi primi şi el partea lui de morţi. Cu o zi înainte, pe celălalt mal, puţin mai sus, vornicul Boldur nimicise la Lenţeşti pe toţi mazoviţii, ce veneau să primească pe regele lor învins, şi muriră până la unul, fără să-l vadă în toată strălucirea ruşinii sale. Străbătând Pocuţia ca un fulger, Ioan Albert ajunse la 12 noiembrie în Lemberg.

Aşa ieşiră polonii din Moldova, şi o astfel de ieşire ticăloasă să o aibă în vecii vecilor toţi oamenii nedrepţi şi lacomi care vor călca pământul muncit al ţării noastre ca să ne stingă neamul! Adâncurile codrilor şi râpelor să nu ajungă pentru a li se cuprinde trupurile sfărâmate, şi buruienile pustiului să se ridice pe mormintele lor! Căci pământul e al celui care l-a lucrat din neam în neam, şi a se atinge de dânsul e cea mai neiertată faptă de hoţie ce se poate săvârşi într-un ceas blestemat.

Polonia trăise un timp în linişte, nu numai fiindcă-şi avea pacea cu turcii, ci fiindcă moldovenii îi erau prieteni. Duşmănia cu moldovenii era un foc nestins pentru Rusia şi Podolia, ţinuturile mărginaşe, şi ea deschidea turcilor şi tătarilor trecătoarea până în adâncul regatului. Aşa se întâmpla după lupta din 1497, după încercarea nesocotită de a ucide pe bunul străjer de la hotare.

Malcoci-beg sosi în mai 1498, ca un strajnic oaspete, şi în ziua de 13 mai orăşenii din Lemberg, ale căror nopţi erau luminate de focul ce înghiţea satele şi târgurile neîntărite, văzură cu ochi îngroziţi raitele sălbatice ale celor 40.000 de turci care înconjurau cu poftele lor bogata cetate. Ca unii ce erau grăbiţi să prade aiurea, ei se făcură nevăzuţi chiar a doua zi. Ştefan veni la sfârşitul lui iunie, pe o cale unde turcii nu făcuseră încă pustiul.

Liovenii îl văzură şi pe dânsul sosind dinspre Podhaecz şi Buczacz. Şi ameninţările lui se ridicară către dânşii. Apoi el se îndreptă spre Nistru, îl trecu iute, cu boierii şi ceilalţi călăreţi ai săi, străbătu prădând ţinutul Haliciului, se înfăţişă iarăşi ca stăpân în Pocuţia, unde în zadar venise craiul în anul trecut, şi se întoarse acasă fără nici o pierdere. Oameni de-ai săi ajunseseră şi la marginea Lituaniei, unde arseră cetatea Braclaw.

Polonia era aşa de jos căzută cum nu se mai pomenise poate de două veacuri, din vremurile de mai înaintea lui Cazimir cel dintâi. Regele stătea în Cracovia şi se înconjura de ziduri noi, pe când de jur împrejur îi ardea ţara şi robii mergeau în şiruri nenorocite după caii jefuitorilor. În Lituania, care nu îndrăznise să se lupte în 1497, o parte din magnaţi se ridicase asupra cneazului Alexandru, şi întreaga ţară era în fierbere şi risipă. Iată că la sfârşitul lui iulie veniră tătarii în Podolia, ca un puhoi de foc.

Ioan Albert ieşi împotriva lor la 7 august abia, dar înainta aşa de încet, cu ostaşi care sfărâmau ce mai rămăsese, încât năvălitorii se întoarseră cu prada întreagă. Iulie fusese al tătarilor, noiembrie aduse pe turci, al căror număr fu crescut de nemărginita groază până la 70.000. Ei apucară drumul Haliciului şi cuprinseră toate părţile vecine într-o lungă îmbrăţişare de moarte. Gerul singur putu să-i gonească şi să-i pedepsească pentru fărădelegile lor - un ger grozav, care el însuşi era pentru ţară o mare nenorocire.

Ioan Albert trebui să se coboare la pace. Ştefan i-o dădu bucuros. În sufletul său el rămăsese tot omul de la 1475, prietenul şi apărătorul creştinătăţii, mai presus de folosul căreia el punea numai nevoile de viaţă ale neamului său. În 1492 el nu voise să lase pe tătari a-i străbate ţara pentru a merge asupra ungurilor şi, după sfaturile sau de frica lui, Vlad Călugărul, nu se înduplecă să plece, spunând că se teme de duşmanii de peste munţi. Cu inima frântă numai, chemase el, în 1497, 2.000 de turci, care-i întrebuinţa foarte puţin şi-i trimise cât mai repede îndărăt. În mai 1498 nu fusese el acela care trimesese pe Malcoci, ci acesta venise singur din cuibul Cetăţii-Albe, bucuros că duşmănia dintre moldoveni şi poloni îi deschide drumul spre îmbogăţirea prin jaf.

Dacă Ştefan însuşi înaintase în Polonia, el înţelegea să-şi răstoarcă astfel numai paguba ce i se făcuse în 1497, şi trebuie să se ţină seamă că el nu s-a mai întors înapoi să prade; el voia apoi să se arate ca stăpân în Pocuţia, pe care regele căutase a i-o smulge în anul trecut. De prădăciuni tătărăşti prea aproape de dânsul, fireşte că nu era bucuros deloc.

Iar cu ce ochi privise desprinderea ce părea că-şi făcuse turcii de la Dunăre de a lovi într-una Polonia dovedeşte cursa pe care o întinse celor din noiembrie, care, străbătând Moldova în mijlocul iernii albe, fură ajunşi din urmă de leşi neobişnuiţi, care aveau iuţeala tătarilor şi o vitejie ageră ce nu se întâlnea pe această vreme la supuşii lui Ioan Albert. Urmăritorii nu cruţară pe păgâni. Ei erau moldovenii lui Ştefan care, punând pe dânşii haine străine, păstraseră toată hărnicia lor războinică.

Trei soli unguri, trimişi ai craiului Vladislav, sosiră în Polonia chiar în vara anului 1498, când Ştefan se afla încă pe pământul prădat al duşmanului, pentru ca să aducă o pace de obşte, prin care s-ar fi putut pregăti viitoarele lupte împotriva paginilor, de care în Apus se vorbea tot mai mult, cu cât corăbiile turcilor turburau mai tare mările şi ameninţau porturile. Ungurii se speriaseră şi ei de înverşunarea loviturilor pe care turcii şi tătarii le îndreptau asupra Poloniei şi, fără a se mai gândi la înăsprirea legăturilor cu această ţară în 1497, şi ei cerură ajutor germanilor, la dieta de la Friburg, pentru toată creştinătatea răsăriteană ameninţată de o cumplită şi grabnică pieire.

Încă de la 20 iulie se încheiau înţelegeri între Polonia şi Moldova, pe care rămânea acum ca Ştefan să le întărească, apoi altele între Polonia şi Ungaria, şi tot aşa între Lituania şi Ungaria, care ţinteau deopotrivă la o luptă puternică şi unită împotriva turcilor, duşmanii tuturora. În primăvara următoare veni pentru iscălirea învoielii hotărâtoare o altă solie ungurească, în fruntea căreia stătea Dominic, episcop de Oradea-Mare, poate acel care venise la Ştefan în 1475, atunci când era numai prepozit de Alba, şi căpitanul Bosniei. Ştefan însuşi, care nu respinsese împăcarea ce nu fusese cerută de dânsul, alesese pentru a merge la crai şi la cneaz pe bătrânul pârcălab Hărman şi pe Ivanco Pisariul.

Pacea se făcu la 19 aprilie 1499, cu Ioan Albert, ca şi cu Alexandru Litvanul şi cu Sigismund care se visase domn în Moldova; ea trebuia să se întindă şi asupra urmaşilor tuturor părţilor. De o atârnare a Moldovei faţă de Polonia, ca pe vremea lui Cazimir, nu se vorbeşte nimic, şi niciodată Ştefan n-a făcut o altă învoială de acest fel cu Ungaria. El era acum - afară de birul ce dădea turcilor - un stăpânitor cu totul neatârnat. Pagubele se vor uita şi de unii şi de alţii, spunea mai departe învoiala aceasta hotărâtoare. Prieteniile şi duşmăniile se vor împărtăşi.

Unul va apăra pe celălalt. Fugarii şi domnişorii moldoveni nu se vor oploşi în Polonia, dar domnul poate intra oricând în această ţară, cu voia de a se întoarce când va crede de cuviinţă. Negoţul va fi slobod - cum îngăduise, de altminteri, regele încă de la 4 ianuarie, când pacea era pregătită îndestul. Afacerile de hotare se vor judeca de căpitanii din Cameniţa, Hotin şi Cernăuţi.

Polonii vor ajuta încă de pe acum pe Ştefan, dacă turcii se vor ridica asupra lui. Iar, când va da Dumnezeu şi vor porni creştinii asupra lor - regele Ungariei pe Dunăre, cu muntenii, regele Poloniei pe la Obluciţa, el, Ştefan, sau, fiind dânsul bolnav, fiul Bogdan ori vreun boier de frunte îşi vor scoate oştile pentru acelaşi scop mare şi sfânt. Peste câteva săptămâni, la 12 iulie, Ştefan întărea această pace din Hârlău, unde serbase în 1497 biruinţa lui asupra lui Ioan Albert.

Check Also

Luptele de la sfârşitul anului 1848 şi din anul 1849. Apărarea teritoriului Munţilor Apuseni ca ţară românească în primăvara şi vara anului 1849

În a doua jumătate a lunii decembrie, situaţia s-a schimbat în mod radical, prin intrarea …

Luptele lui Ştefan cel Mare cu tătarii şi ameninţările turceşti. Clădirea Mănăstirii Putna. Luptele lui Ştefan cu Radu cel Frumos şi Basarab Laiotă. Căsătoria cu Maria de Mangop

După războiul împotriva rudelor începu, fără zăbavă, un alt război dintre acelea care n-ar fi …

Mihai Viteazul şi luptele sale

La toate graniţele exista posibilitatea unui atac străin cu sorţi de izbândă şi când nicăieri …