Lupta antiotomană a ţărilor române în a doua jumătate a secolului al XVII-lea

Alianţa Moldovei cu Rusia

Alianţa celor trei ţări române sub egida Transilvaniei, care a funcţionat ca un instrument de represiune a mani mişcări populare, continua să păstreze caracterul unui bloc îndreptat împotriva Imperiului Otoman. Pentru întărirea lui s-a căutat sprijin în afară, la alte state mai mari. Alianţa Moldovei cu Rusia face parte din aceste încercări diplomatice în vederea creării unor condiţii mai favorabile înlăturării jugului turcesc.

La 8 ianuarie 1654, rada de la Pereiaslav proclamase unirea Ucrainei cu Rusia. Urmarea imediată a acestui fapt a fost începerea tratativelor în vederea unei alianţe între Rusia şi ţările române. În scrisoarea din 7 februarie 1654, adresată de ţar lui Matei Basarab şi lui Gheorghe Ştefan, el cere ca domnii români să nu ajute pe poloni împotriva Ucrainei, căci sunt şi ei ortodocşi.

Referirea la credinţa comună a fost înţeleasă de Gheorghe Ştefan ca expresia unei intenţii de colaborare împotriva turcilor. El se grăbi să răspundă ţarului, arătând că turcii şi tătarii împresoară din toate părţile Moldova şi de aceea „am fi bucuroşi să fim ajutaţi”. Prin solul său Ivan Grigorovici, trimis la Moscova, domnul Moldovei se declara gata să colaboreze cu ţarul, spre a se putea libera de jugul turcesc, iar ţarul răspunde făgăduind că, în cazul primirii protecţiei sale, va lupta pentru această liberare.

Primul rezultat al acestor tratative a fost împăcarea dintre domnii Moldovei şi Ţării Româneşti, principele Transilvaniei şi hatmanul Bogdan Hmelniţki (1654). Domnul Moldovei căuta însă să fie în bune relaţii şi cu Polonia. Când în 1655 încep operaţiile militare ale Rusiei împotriva Poloniei, el trimite chiar contingente moldoveneşti în oastea polonă, dar Polonia, lovită şi de Suedia, părea că se va prăbuşi, şi atunci toate speranţele lui Gheorghe Ştefan se îndreptară din nou spre Moscova. În martie 1656 se afla la Moscova o mare solie moldovenească, în frunte cu mitropolitul Ghedeon şi cu boierul Grigore Neniul, având misiunea de a încheia tratatul amânat până atunci.

Tratatul politic încheiat între Moldova şi Rusia a fost semnat la 7 mai 1656; era redactat în limba greacă şi, deşi au existat şi alte tratate anterioare între aceste două ţări, este cel dintâi al cărui text ni s-a păstrat. Tratatul cuprinde zece articole, precedate de un preambul. În preambul se arată, între altele, că domnul Moldovei a trimis la Moscova pe cei doi soli amintiţi, care au depus jurământ de credinţă în numele domnului lor, „împreună cu toţi supuşii săi câţi locuiesc în acea ţară a Moldovei”. Tratatul trebuie să rămână secret, căci „suntem înconjuraţi şi închişi din toate părţile de pâgâni, de turci şi tătari şi de toţi necredincioşii”. Apoi urmează cele zece articole, intitulate: „punctele domnului şi ale ţării întregi, pe care le cer de la credinciosul şi autocratul ţar”.

Primele articole se ocupă de cârmuirea Moldovei, care trebuia să fie aşa cum fusese înainte de închinarea către turci. La moartea domnului, tronul urma să fie ocupat de un moldovean, aşa „cum a fost de la început rânduiala şi obiceiul ţării”. De vreme ce nu se vorbeşte de dreptul ereditar al unei familii domneşti, se înţelege că boierii îşi rezervau dreptul să aleagă domn pe unul dintre dânşii.

Articolul al III-lea se referă la confirmarea domnului şi a autorităţii lui de către ţar. În cel următor, se prevede că, la biruinţa ruşilor împotriva turcilor, cetăţile luate Moldovei de către turci şi tătari să-i fie restituite. Articolul al V-lea reglementează relaţiile dintre Moldova şi Rusia, în caz de eliberare de sub jugul turcesc; Moldova nu va plăti tribut ca la turci, ci se vor trimite numai daruri, în fiecare an, ţarului.

Între timp, în cazul când tătarii l-ar sili pe domnul Moldovei să meargă cu oastea lui în Polonia, împotriva armatei ruseşti care lupta în acea ţară, această acţiune să nu fie considerată ca o călcare a credinţei. Articolul principal al tratatului este cel de-al VII-lea, în care se stipula alianţa militară între Moldova şi Rusia împotriva Imperiului Otoman.

Domnul Moldovei se lega ca atunci când oastea rusească va porni războiul împotriva turcilor, „noi să fim pregătiţi şi obligaţi să ieşim cu toţi locuitorii ţării împreună cu armatele Măriei tale împotriva paginilor”. În ultimele articole se cerea de la ţar un hrisov de confirmare, care a existat în arhivele Moldovei, dar nu s-a păstrat. Se mai prevedea, în aceste articole finale, libera trecere a solilor moldoveni către Moscova, pentru aducerea informaţiilor.

În urma prezentării textului adus de solii moldoveni şi a aprobării lui, delegaţia moldovenească jură credinţă ţarului în catedrala Uspeniei de la Moscova, în zilele de 7 şi 21 iulie 1656. Tratatul politic a fost urmat de un tratat comercial. Ni s-a păstrat diploma ţarului, dată la Moscova în 19 iunie 1656, pentru negustorii moldoveni. În această diplomă se arată că aceiaşi soli ai domnului Moldovei, mitropolitul Ghedeon şi logofătul al doilea Grigore Neniul, care fuseseră la Moscova pentru încheierea tratatului politic, ceruseră ţarului şi un act pentru negustorii din Moldova.

Ca urmare, ţarul dă voie negustorilor din Moldova să aducă orice fel de mărfuri, să târguiască în toate oraşele imperiului şi să iasă din ţară cu cele cumpărate. Diploma constituie o importantă dovadă despre existenţa unui comerţ de import şi export, în acea vreme, între Moldova şi Rusia şi despre interesul pe care-l acordau cele două cârmuiri dezvoltării acestui comerţ.

Tratatul încheiat atunci între Moldova şi Rusia face parte dintr-un complex de acţiuni iniţiate în vederea unui război cu turcii. Prin ierarhii şi fruntaşii greci şi slavi din Imperiul Otoman se făcea o intensă pregătire în vederea unei mari răscoale care urma să izbucnească dincolo de Dunăre şi ale cărei fire le ţineau domnii români. Începerea războiului ruso-suedez în 1656 i-a împiedicat pe ruşi să intervină atunci în Imperiul Otoman.

Începutul luptei comune a ţărilor române împotriva turcilor (1657-1658)

Expediţia lui Gheorghe Rakoczi al II-lea în scopul ocupării tronului Poloniei, începută în ianuarie 1657 cu ajutorul militar al Ţării Româneşti şi al Moldovei, s-a bucurat la început de sprijinul hatmanului cazacilor Bogdan Hmelniţki, vasalul ţarului Rusiei. Moldova a luat parte la expediţie cu 2.000 de oşteni, în frunte cu serdarul Grigore Hăbăşescu, iar Ţara Românească cu tot atâţia, sub conducerea căpitanului Odivoianul; alături de aceştia mai participau şi 2.000 de cazaci. În primele luni, oastea lui Rakoczi, care se ridica la 40.000 de oameni, a obţinut succese rapide, ocupând Cracovia şi Varşovia.

După părăsirea ei de către suedezi şi cazaci, oastea principelui Transilvaniei suferi un mare dezastru. La rândul lor, tătarii au intervenit în favoarea regelui Ioan Cazimir şi au avut un rol hotărâtor în înfrângerea lui Rakoczi şi a aliaţilor săi. Principele Transilvaniei a fost silit să capituleze lângă Czerny Ostrow (22 iulie 1657), acceptând condiţiile foarte grele ale învingătorilor, o despăgubire în sumă de 1 220.000 de florini şi întoarcerea pe drumul stabilit de poloni. Era de fapt o cursă întinsă pentru ca resturile armatei ardelene comandate de Ioan Kemeny să cadă în mâinile tătarilor.

Încă de la începutul expediţiei din Polonia, înainte de înfrângere, turcii ameninţaseră pe cei trei domni că vor lua măsuri drastice împotriva lor, dacă nu vor renunţa la războiul din Polonia. Izbânda lui Rakoczi şi întronarea lui ca rege al Poloniei ar fi întărit frontul antiotoman şi ar fi scos pe cei trei aliaţi de sub suzeranitatea turcească. Turcii, după înfrângerea lui Rakoczi, hotărâră să distrugă alianţa celor trei ţări.

După o perioadă de slăbiciune, Imperiul Otoman recăpătase iniţiativa politică sub conducerea energică a marelui vizir Mehmed Koprvilu, care hotărî să reducă la ascultare cele trei ţări. În octombrie 1657 sosi porunca Porţii de mazilire a lui Gheorghe Rakoczi. Dieta fu silită să accepte înlocuirea principelui cu Francisc Rhedey. Cei doi domni rom'îni, Constantin Şerban şi Gheorghe Ştefan, fură chemaţi la Poartă de vizir, cerându-li-se şi o sumă mare de bani, pe care nu o puteau plăti. Deoarece ei refuzară să se prezinte, fură maziliţi din ordinul sultanului.

În Ţara Românească a fost numit domn Mihnea al III-lea, iar în Moldova Gheorghe Ghica, fost mare vornic şi capuchehaie. Se părea că alianţa realizată în anii precedenţi era astfel sfărâmată, dar bazaţi mai ales pe posibilitatea de a ridica trupe de mercenari, cei trei domni încercară să se împotrivească turcilor. Gheorghe Ştefan scria domnului muntean: „Mai bine să ne mănânce câinii pământului nostru, decât pre alte locuri străine să izidim”.

El se retrase însă în Transilvania, unde Gheorghe Rakoczi reluase domnia, pe când Constantin Şerban încercă o luptă disperată împotriva turcilor, dar lipsit de sprijin a fost înfrânt şi silit să treacă şi el în Transilvania. Turcii au distrus atunci şi curţile domneşti din Târgovişte. Cu ajutor transilvănean, Gheorghe Ştefan încercă să recapete domnia Moldovei, unde urmaşul său, Gheorghe Ghica, nu se consolidase încă. În iunie 1658, cu 6.000 de oameni, fostul domn înaintează până aproape de Iaşi, dar este învins în lupta de la Strunga de partizanii noului domn şi de tătari.

Marele vizir Mehmed Koprulu intră curând după aceea în Transilvania, însoţit de noii domni, al Ţării Româneşti şi Moldovei, precum şi de cavalerie tătărească (august - octombrie 1658). Se înregistrează cu acest prilej o rezistenţă populară mai ales în părţile sud-estice. Ţara a fost cumplit prădată, oraşele şi satele au fost arse, împreună cu cetatea de scaun Alba Iulia. Ca principe a fost impus de turci Acaţiu Barcsai, recunoscut apoi şi de dieta întrunită la Sibiu la 7 octombrie 1658. Condiţiile impuse lui Barcsai de către turci erau foarte grele: cedarea cetăţilor Ineu, Caransebeş şi Lugoj, sporirea tributului la 40.000 de galbeni anual, la care se adăugau 1.000 de pungi ca despăgubire de război.

Dieta, la rândul ei, reprezentând interesele nobilimii, venea şi ea cu o serie de condiţii care urmăreau scăderea autorităţii principelui: principele era obligat să confirme orice hotărâri ale celor trei „naţiuni”, care aveau putere de lege chiar şi fără această confirmare; toate bunurile nobiliare reveneau fiscului şi nu principelui; acesta nu mai are dreptul să-şi aleagă consiliul, care urmează să fie numit de dietă şi ale cărei atribuţiuni sporesc acum mult (de a declara război şi a încheia pace, de a numi pe trimişii în străinătate); veniturile principelui urmau să fie administrate de un tezaurar ales de dietă şi ele erau mult reduse.

După retragerea turcilor, însă, Gheorghe Rakoczi, pe lângă care se aflau şi Constantin Şerban şi Gheorghe Ştefan, se întoarce în Transilvania, unde este ales din nou ca principe în locul lui Acaţiu Barcsai. Acesta este asediat la Sibiu şi după ce scapă, fuge la turci. Cu acest prilej, în oastea lui Rakoczi se afla „mult popor”, după mărturia cronicarului Petrivity-Horvath.

Bazaţi pe concursul claselor exploatatoare şi al oastei de mercenari, cei trei domni ai ţărilor române nu dobândiseră până atunci decât sporadic sprijinul maselor populare pentru lupta împotriva turcilor. Ţăranii şi ostaşii din Ţara Românească nu uitaseră cumplita represiune a marii mişcări populare din 1655 şi nu voiau să ajute pe cei care colaboraseră la înăbuşirea mişcării antifeudale. Ura împotriva exploatării otomane, care exista permanent în popor, va izbucni cu prilejul ridicării împotriva turcilor a domnului muntean Mihnea al III-lea. Participarea maselor va da un caracter popular mişcării pentru independenţă şi-i va îngădui să se transforme într-o luptă efectivă.

Sfârşitul luptei comune împotriva turcilor (1660-1661)

Unindu-se, forţele celor trei ţări izbutiseră să obţină o victorie, măcar parţială, împotriva Imperiului Otoman. După înfrângerea lui Constantin Şerban şi a lui Mihnea, lupta a continuat şi a îmbrăcat iarăşi forma ofensivă. Constantin Şerban, care se afla retras în Transilvania cu trupele lui de mercenari şi dispunea încă de tezaurul lui Matei Basarab, intră din nou în Ţara Românească în aprilie - mai 1660. Gheorghe Ghica, noul domn muntean, este luat prin surprindere şi pus pe fugă. Constantin Şerban ocupă Bucureştii, ţara şi boierii strângându-se în jurul lui.

Îndată fură chemaţi însă iarăşi tătarii, şi Constantin vodă, cu o oaste de mercenari poloni, unguri, sârbi şi nemţi, se retrase în munţi, unde ocupă o poziţie puternică. Tătarii nu erau deprinşi cu războiul de munte, aşa că n-ar fi putut disloca tabăra întărită a lui Constantin Şerban, dar mercenarii nu voiră să lupte şi la apropierea tătarilor o luară la fugă; domnul trecu încă odată munţii. Gheorghe Ghica fu pedepsit de turci pentru că se lăsase surprins şi în toamnă fu înlocuit cu fiul său, Grigore.

Atunci turcii porniră atacul decisiv împotriva Transilvaniei, aducând, pe lângă oştile lor, contingente muntene şi moldovene, cele din urmă comandate de serdarul Mihalcea Hâncu, viitorul conducător al răscoalei populare din Moldova. Ele luară parte la lupta decisivă de la Floreşti (22 mai 1660), în care Rakoczi fu înfrânt şi rănit mortal (el moare la 7 iunie).

O lună mai târziu, turcii comandaţi de Ali-paşa încep asediul cetăţii Oradea. Rezistenţa populară încercată în părţile Oradiei şi care a cauzat armatei turceşti pierderi însemnate a fost înfrântă şi Oradea capitulă la 27 august. Atacată şi dinspre Ţara Românească şi dinspre Buda, Transilvania n-a putut rezista multă vreme, cu toate că la chemarea principelui au răspuns numeroşi ţărani.

Totuşi, Ioan Kemeny, ales principe de către dietă la 1 ianuarie 1661, după abdicarea lui Barcsai, mai opuse o ultimă rezistenţă turcilor. Încrezător în făgăduielile Habsburgilor, Kemeny cere dietei şi aceasta hotărăşte la 23 aprilie 1661 abolirea suzeranităţii turceşti şi recunoaşterea celei habsburgice. Lipsit de ajutorul aşteptat, Kemeny s-a găsit singur în faţa oştilor turceşti care pătrunseseră în Transilvania săvârşind jafuri şi distrugeri mari. Armata trimisă de împăratul Leopold sub comanda generalului Montecuculli s-a comportat după exemplul celei turceşti. Lipsite de ajutorul efectiv al armatei imperiale, oştile transilvane suferă o grea înfrângere la Seleuşul Mare (la 22 ianuarie 1662), principele însuşi găsindu-şi moartea pe câmpul de luptă.

În legătură cu încercarea lui Kemeny de a continua politica antiturcească a lui Rakoczi, se produce şi ultima încercare de dezrobire a Moldovei. Constantin Şerban se hotărăşte să întreprindă o nouă expediţie în această ţară în care clocoteau nemulţumirile, agravate de foametea care se ivise în anul 1660. Ştefâniţă Lupu, poreclit Papură vodă, pentru că în vremea lui oamenii săraci ajunseseră să mănânce papură, era un tânăr fără pricepere, care nemulţumise atât pe boieri, cât şi pe ţărani. Unii boieri mari nu s-au sfiit nici în aceste împrejurări să exploateze mizeria ţării, cumpărând cu preţ scăzut moşii şi vii, iar ţăranii, neputând plăti dările şi face faţă pretenţiilor stăpânilor, fugeau în păduri sau peste hotare.

Constantin Şerban s-a folosit de aceste împrejurări. Trăgând învăţăminte din înfrângerile lui anterioare, nu s-a mai încrezut în mercenari, ci a făcut apel de astă dată la cazaci, care îi dădură un contingent de oaste de 5.000 de oameni. Trupele trimise în întâmpinare de Ştefăniţă Lupu fură uşor risipite şi înfrânte. Cu acest prilej au loc şi mişcări ţărăneşti în Moldova, încurajate de venirea cazacilor în ţară.

Marele paharnic Grigore Miclescu se plângea că ţăranii i-au prădat casa şi moşia, „când jacurile” (adică în vremea când s-au produs jafurile din ţară, la venirea cazacilor). S-au păstrat şi alte plângeri ale boierilor [că au fost atunci jefuiţi de ţărani în unire cu cazacii. O parte din cler şi dintre boierii moldoveni trecuseră de partea lui Constantin Şerban, după ocuparea Iaşilor, dar intervenţia tătarilor, care aduc înapoi pe Ştefăniţă, pune capăt şi acestei ultime încercări de eliberare (ianuarie-februarie 1661).

Lupta comună a celor trei ţări împotriva turcilor ţinuse patru ani. Cu mijloace reduse se făcuse un mare efort în vederea scuturării jugului otoman şi această încercare, deşi neizbutită, are o deosebită importanţă istorică. Mai întâi, ea a arătat că solidaritatea ţărilor române în lupta pentru independenţă oferea posibilitatea unei rezistenţe de lungă durată împotriva turcilor. Desfăşurarea luptei arătase că împrejurările sociale, contradicţiile din sânul regimului nobiliar şi opoziţia boierimii mari faţă de lupta pentru independenţă au fost o piedică în calea izbânzii. Lupta maselor populare sub conducerea lui Mihnea al III-lea rămâne în istorie ca un moment de seamă.

Check Also

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Organizarea luptei revoluţionare din 1848 în Ţara Românească

Mişcarea revoluţionară din Ţara Românească avea o organizaţie în societatea secretă „Frăţia”, întemeiata la 1843 …

Adevărata organizare a statelor româneşti de către Mircea cel Bătrân în Ţara Românească şi de către Alexandru cel Bun în Moldova. Certurile lăuntrice între pretendenţii la coroana domnească. Luptele cu turcii

Când Mircea cel Bătrân luă în dibacele sale mâni puterea unică, necontestată, pentru a o …

Gândirea filozofică, economică şi socială în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Gândirea filozofică se dezvoltă în Transilvania, începând cu a opta decadă a secolului al XVIII-lea, …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …