Lupta antiotomană şi pentru centralizarea statului în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504)

În aprilie 1457, tronul Moldovei a fost ocupat de fiul lui Bogdan al II-lea, Ştefan, supranumit de urmaşi, scurtă vreme după moartea sa, „cel Mare”. Lunga şi glorioasa sa domnie avea să reprezinte nu numai epoca de cel mai înalt prestigiu al Moldovei pe plan internaţional, ci şi o vreme de transformări în structura statului feudal moldovean. Istoriografia burgheză, dominată de concepţii idealiste, l-a atribuit pe cel dintâi îndeosebi personalităţii lui Ştefan cel Mare şi le-a ignorat pe cele din urmă.

Îndreptându-şi privirile aproape cu exclusivitate asupra politicii externe a marelui domn, ea a considerat epoca lui Ştefan cel Mare ca o vreme de linişte internă şi de colaborare armonioasă a tuturor claselor sociale, succedând brusc intenselor frământări din timpul urmaşilor lui Alexandru cel Bun. Marea operă de guvernare a demnului care a stăpânit Moldova timp de o jumătate de veac a fost însă rezultatul unei aprige lupte pe toate planurile, care nu poate fi înţeleasă - în formele şi în rezultatele ei - decât în lumina materialismului istoric.

Ne lipseşte orice preciziune asupra locului unde şi-a petrecut Ştefan anii de pribegie, de la uciderea tatălui său, în 1451, până la sosirea sa în Ţara Românească, către sfârşitul anului 1456. Ţinând seama de legăturile lui Bogdan al II-lea cu Iancu de Hunedoara, e de presupus că Ştefan îşi va fi găsit adăpost pe lângă acest mare conducător al luptei antiotomane. Sprijinirea lui Ştefan de către Vlad Ţepeş - continuatorul politicii lui Iancu de Hunedoara - împotriva domnului care, în vremea când el însuşi lua în stăpânire Ţara Românească, închinase Moldova turcilor indica şi ea sensul pe care urma să-l aibă noua domnie.

Ocuparea tronului de către Ştefan cel Mare se explică în primul rând prin situaţia internă din Moldova. Închinarea de la Vaslui a stârnit fără îndoială o puternică reacţie împotriva grupului de mari boieri, în frunte cu logofătul Mihu, care o impuseseră şi care formau principalul sprijin al domniei lui Petru Aron. Această reacţie, prevăzută de marii boieri încă din momentul luării deciziei de închinare către turci - după cum lasă limpede să se înţeleagă însuşi actul întocmit la Vaslui - a cuprins şi o bună parte a boierimii, ceea ce o va determina să treacă de partea noului pretendent. Omagiul prestat regelui Cazimir la 29 iunie 1456, prevăzând condiţii neobişnuite până atunci în raporturile cu Polonia, a făcut să scadă şi mai mult prestigiul lui Petru Aron.

Un adevărat proces de destrămare politică se vădeşte în Moldova la sfârşitul anului 1456 şi începutul anului următor. Ascuţirea luptei de clasă, în aceste condiţii, duce la o răscoală a ţărănimii din nordul ţării, care a cuprins şi Pocuţia. Sub căpetenia lor, Leu, ţăranii răsculaţi ajung până la Sniatyn, iar apoi - scria Petru Aron la 1 aprilie 1457 comandanţilor poloni de margine - Leu „s-a întors în România, Moldova, cu acei răufăcători”. Prins, conducătorul ţăranilor a fost predat polonilor pentru a fi pedepsit acolo, domnul promiţând că va urmări şi restitui tot ce s-a luat din Polonia. Mai mult decât atât, el îşi recunoştea incapacitatea de a mai guverna, acordând starostilor din Polonia dreptul de amestec în problemele interne ale statului moldovenesc.

Clasa stăpânitoare a Moldovei a înţeles că nu-şi mai poate salva supremaţia de clasă, ordinea feudală însăşi, în cadrul unei politici ca cea dusă între 1432 şi 1456. De aceea, înlocuirea lui Petru Aron şi încetarea luptelor feudale interne se impuneau cu evidenţă. Efectivele şi compunerea oştirii cu care Ştefan înaintase spre Suceava ne sunt cunoscute datorită Cronicii moldo-germane. Ea ne vorbeşte de un total de circa 6.000 de luptători, compus din oastea dată de Vlad Ţepeş şi din oameni ridicaţi din Ţara de Jos, ceea ce arată adeziunea populaţiei moldovene la lupta tânărului voievod pentru ocuparea tronului.

Bătălia hotărâtoare cu forţele lui Petru Aron s-a dat în ziua de 12 aprilie, „la locul numit Hreasca, la Doljeşti”. Victoria relativ uşoară obţinută asupra lui Petru Aron - care nu fusese luat pe nepregătite, căci cu două săptămâni înainte vestea de primejdie pe prietenii săi poloni - dovedeşte tocmai acuitatea crizei prin care trecea Moldova la acea dată.

Forţele cu care a învins Ştefan au fost în special forţe moldoveneşti, căci elementul decisiv - în victoria militară şi, mai ales, în aceea politică - nu a putut să fie mica oaste pusă la dispoziţia sa de Vlad Ţepeş. Aceasta se vede, de altminteri, atât din incapacitatea lui Petru Aron şi a partizanilor săi de a mai organiza - atunci sau în anii imediat următori - vreo acţiune militară în Moldova, cât şi din ceremonialul înscăunării, care a urmat îndată după victorie.

Cronicarul Grigore Ureche adăuga desigur elemente din propriile sale cunoştinţe atunci când descria cu amănunţime adunarea de pe câmpia de la Direptate. Versiunea putneană a vechiului letopiseţ nu spune decât că „s-a adunat toată ţara cu prea sfinţitul mitropolit, chir Theoctist, şi l-a uns pentru domnie, pe Siret, unde se numeşte Direptate până în ziua aceasta”. Deşi cronica insistă numai asupra solemnităţii religioase a ungerii, este evident că a avut loc şi o alegere - în fapt, o recunoaştere - după cum o dovedeşte prezenţa a „toată ţara” (e vorba, se înţelege, de boierime).

Nu avem nici un mijloc pentru a cunoaşte ideile, simţămintele sau experienţa cu care Ştefan cel Mare a venit la cârma Moldovei. Ceea ce se poate însă bănui - atât din întreaga activitate pe care o va desfăşura, cât şi din reacţiunile sale violente, de câte ori erau în joc interesele ţării - este dorinţa sa de a asigura independenţa statului moldovenesc, conştient că ţara dispunea de mijloace suficiente pentru a-şi apăra libertatea.

Una din problemele principale ale societăţii moldovene, începând de la mijlocul veacului al XV-lea, a fost aceea a ieşirii din criza fărâmiţării feudale, care ajunsese să ameninţe înseşi temeliile statului. Soluţia acestei probleme a fost indicată de însuşi mersul obiectiv al desfăşurării procesului istoric. Programul de guvernământ al lui Ştefan cel Mare s-a închegat în contact cu realităţile şi sub presiunea acestora, iar cariera sa de om de stat a străbătut un drum lung şi pe alocuri sinuos, până să ajungă la marile realizări care i-au creat faima. De aici şi etapele care se detaşează în ansamblul domniei sale, etape ce nu fac decât să exprime în domeniul vieţii statale fazele înseşi ale procesului de transformare social-economică.

Lupta împotriva tutelei marii boierimi. Primii ani de domnie

Grigore Ureche, redactându-şi cronica la un veac şi jumătate după moartea lui Ştefan cel Mare, scria, sub impresia celor „36 de bătălii” care au definit pentru urmaşi rosturile acestei domnii: „... luo Ştefan Vodă steagul ţării Moldovei şi să duse la scaunul Sucevii. Decii Ştefan vodă, gătindu-să de mai mari lucruri să facă, nu cerca să aşeze ţara, ci de războiu să gătia, că au împărţitu oştii sale steaguri şi au pus hotnogi şi căpitani, carile toate cu noroc i-au venit”.

Pe lângă faptul că Ştefan nici nu putea veni cu planuri militare astfel închegate, noul domn era departe de a se bucura de libertatea de acţiune pe care i-o presupunea cronicarul. Situaţia politică internă a Moldovei la acest început de domnie era destul de confuză. În faţa puternicei crize care se dezlănţuise, clasa stăpânitoare l-a sacrificat pe Petru Aron, al cărui faliment politic nu era decât rezultatul luptelor de un sfert de veac ale marii boierimi.

Ea nu înţelegea să renunţe, însă, la prerogativele sale de guvernare directă, aşa cum izvorau ele din autarhia economică a domeniului feudal, învestit cu privilegiul imunităţii. De aceea, foarte curând după înscăunare, marea boierime avea să-l facă pe Ştefan să înţeleagă cu ce condiţii anume l-a primit domn în locul lui Petru Aron. Ţinând seama de faptul că, în acel moment, Ştefan nu poseda mijloace de guvernare în afara colaborării marii boierimi, aceasta avea să izbândească în scurt timp în străduinţa sa de a limita iniţiativa domnului şi de a se impune ca principalul factor politic.

Presiunea exercitată de boierime se vede mai întâi din atitudinea lui Ştefan faţă de boierii fugiţi în Polonia cu Petru Aron, care erau cei mai apropiaţi colaboratori ai acestuia şi principalii responsabili ai actului de la Vaslui. În fruntea lor se afla Mihu logofătul, purtătorul legăturilor cu turcii şi uneltitorul împotriva lui Ştefan însuşi, în vremea când se afla în Ţara Românească. Repetatele rugăminţi de înapoiere trimise în Polonia lui Mihu logofătul şi fraţilor săi nu sunt decât indiciul slăbiciunii poziţiei interne a lui Ştefan în această vreme.

De aceea, numai presiunea boierimii - care va fi mărturisită de Ştefan însuşi într-unui din ultimele acte date lui Mihu - şi şantajul practicat de boierime prin menţinerea legăturilor cu fugarii pot să explice de ce, la cinci luni după biruinţă, domnul trimitea primul salv-conduct aceluia care nu-l ceruse şi pe care avea tot dreptul să-l considere duşman, şi al său şi al ţării.

Cu o formulă care dezvăluie ea însăşi adevărata situaţie, Ştefan se adresa „credinciosului nostru boier dumnealui Mihail logofătul”, promiţându-i că „te vom ţinea la mare cinste şi dragoste, deopotrivă cu boierii noştri cei credincioşi şi de cinste” şi că îi va restitui satele confiscate. Aceleiaşi presiuni a marii boierimi şi aceloraşi limite înguste lăsate de ea acţiunii domnului li se datorează şi tratatul încheiat la 4 aprilie 1459 cu reprezentanţii regelui polon.

În cursul anului 1458, Ştefan întreprinsese prima acţiune militară în afara Moldovei, trimiţând cete rapide de călăreţi în părţile de peste Nistru, unde îşi desfăşurau activitatea partizanii lui Petru Aron. Prin tratatul încheiat la Overchelăuţi - fără ca nici o presiune militară să fi intervenit din exterior - Ştefan se declara vasal regelui Poloniei, în condiţii pe care numai raporturile existente între el şi marea boierime le pot explica.

Domnul Moldovei - care nu obţinea decât îndepărtarea lui Petru Aron din imediata apropiere a graniţei sale - nu numai că promitea să nu stânjenească stăpânirea polonă asupra Hotinului, care data din timpul domniei predecesorului său, dar făcea regelui Poloniei o făgăduială ce aminteşte de vremea succesorilor lui Alexandru cel Bun: el promitea că va restitui stăpânirile „boierilor moldoveni, care, cu învoirea maiestăţii regale, slujesc lui Petru voievod”.

Acceptând o asemenea condiţie, Ştefan renunţa la aplicarea principiului clasic al pedepsirii „hicleniei”, după care rămânerea unui boier în pribegie justifica în chip automat confiscarea domeniilor lui. El recunoştea, totodată, autoritatea regelui polon în conflictele interne din Moldova şi dreptul noului său suzeran de a ţine în rezervă un rival la propriu-i tron.

Mai mult încă, el accepta să legalizeze manifestarea făţişă a unei voinţe de complot, de vreme ce nu poate încăpea îndoială asupra intenţiilor politice ale pribegilor aflaţi în slujba lui Petru Aron. De aici rezultă în chip limpede că, în primii ani după înscăunarea sa, Ştefan nu dispunea nici măcar de mijloacele care au asigurat guvernării lui Alexandru cel Bun reputaţia ei de ordine şi echilibru.

În ce-l priveşte pe Petru Aron, regele Poloniei nu va face nici o încercare pentru a-i reda tronul. Fostul domn trece în cele din urmă sub protecţia lui Matei Corvin, care manifesta el însuşi dorinţa de suzeranitate asupra Moldovei. Prezenţa sa în Transilvania - de unde regele Ungariei va cere, în 1462, să fie trimis la curtea sa de la Buda - explică, probabil, expediţia întreprinsă cu un an înainte de Ştefan în regiunile răsăritene ale Transilvaniei, despre care ne informează o notiţă laconică a vechilor anale.

Asediul Chiliei din 1462

Evoluţia relaţiilor cu Polonia şi Ungaria a contribuit fără îndoială şi la înfăptuirea uneia dintre acţiunile militare cele mai felurit judecate ale lui Ştefan. Este vorba de încercarea sa de a readuce Chilia sub stăpânirea Moldovei, la sfârşitul lui iunie 1462. Cedată încă din 1448 de către Petru al II-lea lui Iancu de Hunedoara, cetatea Chiliei făcea parte la această dată din sistemul defensiv al lui Vlad Ţepeş, deşi e probabil că păstra încă garnizoana maghiară a suzeranului acestuia, Matei Corvin.

Încercarea lui Ştefan de a relua Chilia se face tocmai în cadrul unui conflict cu domnul Ţării Româneşti, de care se aflase la Caffa încă din primele zile ale lui aprilie 1462. În declanşarea acestui conflict, un îndemn i-a venit lui Ştefan şi din partea regelui Poloniei, interesat, atât din punct de vedere comercial cât şi politic-militar, în stăpânirea Moldovei asupra cetăţii de la Dunăre. Astfel se explică de ce, printre obligaţiile luate de Ştefan prin actul de omagiu dat regelui polon la 2 martie 1462, se afla şi aceea de a recupera orice posesiune înstrăinată, fie ea şi „un oraş”.

Se vede, deci, că starea de ostilitate dintre Ştefan şi Vlad era mai veche decât începutul campaniei lui Mahomed al II-lea şi independentă de aceasta. Două izvoare - raportul bailului veneţian din Constantinopol, din 28 iulie 1462 şi Expunerile istorice ale bizantinului Laonic Chalcocondil -, vorbesc, totuşi, de o colaborare moldo-turcă la asediul Chiliei. Lucrul nu e cu putinţă, pentru că fiecare dintre părţi dorea Chilia pentru sine şi nici una nu avea vreun interes să ajute celeilalte să o cucerească. Mahomed al II-lea afirma chiar în cursul acestei campanii că una dintre condiţiile înfrângerii creştinilor era ca Chilia să nu se mai afle în mâinile românilor.

A crede că el dorea să o treacă în stăpânirea lui Ştefan este deci tot atât de absurd ca a presupune că acesta din urmă ar fi dorit să o vadă în stăpânirea turcilor. De altminteri, nici ceea ce cunoaştem despre cronologia expediţiei lui Mahomed al II-lea în Ţara Românească nu se potriveşte cu această colaborare, căci atacul lui Ştefan avea loc la 22 iunie, când campania turcească era aproape terminată - după cronicarul otoman Enverî, participant la expediţie, sultanul a petrecut ziua de 29 iunie la Brăila - iar flota era necesară pentru trecerea trupelor peste Dunăre. Aşa cum reiese din raportul bailului veneţian, asediul turcesc al Chiliei, care a durat opt zile, se plasează la sfârşitul campaniei, după plecarea sultanului, adică în primele zile ale lui iulie 1462.

Intervenţia domnului Moldovei împotriva lui Vlad Ţepeş, într-o vreme când oştirea turcească se afla încă pe teritoriul Ţării Româneşti, arată, totuşi, limitarea înţelegerii politice a lui Ştefan cu acest prilej, când se impunea unirea tuturor forţelor româneşti împotriva inamicului comun. Un izvor rămas nefolosit până de curând arată însă că Ştefan a ştiut în cele din urmă să depăşească această îngustă înţelegere a interesului propriei sale ţări. Împăcându-se cu Vlad Ţepeş, el i-a dat ajutor împotriva lui Radu cel Frumos şi a forţelor turceşti care-l sprijineau. Acest ajutor venea, din păcate, prea târziu pentru a mai putea salva domnia lui Ţepeş, ameninţată acum, în primul rând, din interior.

Redobândirea Chiliei în 1465. Politica externă a lui Radu cel Frumos

Redobândirea Chiliei, urmărită de Ştefan în 1462, nu va avea loc decât 3 ani mai târziu, în ianuarie 1465. Faptul se va petrece în împrejurări cu totul diferite, datorită cărora va căpăta o semnificaţie de deosebită importanţă. Izvorul care ne dă cele mai întinse informaţii asupra acestui eveniment este cronica lui Jan Dlugosz, care are probabil la bază şi aici, ca şi în alte locuri, o scrisoare a domnului Moldovei adresată suzeranului său polon.

După Dlugosz, iniţiativa schimbării de stăpânire a venit din partea târgoveţilor din Chilia, care, nemaivoind să rămână sub ascultarea lui Radu cel Frumos, au cerut regelui Poloniei să treacă sub protecţia sa. Cu scrisori obţinute din partea acestuia din urmă, Ştefan pregăteşte, în înţelegere cu târgoveţii, pătrunderea trupelor moldoveneşti în oraşul dunărean, pe care îl cucereşte cu ajutorul acestora.

Dacă rolul regelui Poloniei apare exagerat de cronicar, nu rămâne mai puţin adevărat că şi această acţiune militară a lui Ştefan, pornită din interesele propriului său stat, este în legătură cu preocupările constante ale Poloniei de a dispune de Chilia pentru comerţul său. În ce-i priveşte pe târgoveţii din Chilia, povestirea cronicarului polon ne aduce ştirea preţioasă a mişcării organizate de ei în favoarea stăpânirii domnului Moldovei. Avem aici prima afirmare viguroasă, pe plan politic, a păturilor orăşeneşti, unul din acele acte care vor atrage tot mai stăruitor atenţia domniei asupra lor, ca factor de ţinut în seamă în orientarea generală a acesteia.

Ştirea dată de Dlugosz asupra rolului hotărâtor jucat de târgoveţi în evenimentele din ianuarie 1465 este confirmată de modul cum s-a desfăşurat atacul lui Ştefan cel Mare, potrivit cronicii interne. Este evident contrastul între rezistenţa din 1462 faţă de cele două asedii consecutive la care e supusă cetatea, din partea lui Ştefan şi a turcilor, şi predarea din 1465, după un asediu de o zi. El nu se poate explica decât prin rolul jucat de orăşenii din Chilia.

Ceea ce-i îndemna pe aceştia la o asemenea atitudine au putut fi şi anumite interese care-i legau de Polonia, dar mai ales cunoaşterea caracterului precar al situaţiei din Ţara Românească, în raport cu tendinţele de expansiune otomană. Că aceasta era primejdia căreia noua stăpânire avea să-i facă faţă ne-o arată de asemenea Letopiseţul anonim, care încheie relatarea activităţii lui Ştefan la Chilia cu aceste cuvinte: „Şi le-a pus acolo pe Isaia şi pe Buhtea pârcălabi şi i-a învăţat să păzească cetatea de limbile necredincioase”.

Către aceeaşi concluzie duc şi alte informaţii din povestirea lui Dlugosz, care vorbeşte de aţâţarea lui Mahomed al II-lea, împotriva lui Ştefan, de către Radu cel Frumos, care ar fi ţinut Chilia „pentru sultan”. Pentru a preveni reacţia acestuia din urmă, Ştefan trimite, după Dlugosz, un sol cu tributul şi cu daruri, dar solul e aruncat în închisoare. Faţă de ridicarea în masă a moldovenilor, sub conducerea lui Ştefan, şi temându-se de regele Poloniei, sultanul renunţă la gândul unei expediţii de pedepsire şi primeşte „satisfacţiile” oferite de domnul Moldovei pentru cucerirea Chiliei.

Radu cel Frumos nu stăpânea la acea dată Chilia pentru sultan. Ideea caracterului consecvent filoturc al domniei acestui fost favorit al sultanului, aşa cum a stăruit ea în vechea istoriografie, se cere revizuită în lumina ansamblului informaţiei de care dispunem. Urmărind să ocupe scaunul Ţării Româneşti cu ajutoarele lăsate de Mahomed al II-lea şi bazându-se pe programul de alianţă cu turcii la care se raliase cea mai mare parte a marii boierimi, Radu cel Frumos reuşeşte în cele din urmă să-l înlăture pe Vlad Ţepeş, în noiembrie 1462, cu sprijinul regelui Ungariei, al cărui vasal devenise.

Relaţiile dintre Radu cel Frumos şi Matei Corvin par să fi fost multă vreme deosebit de strânse. Cronicarul turc Enverî aminteşte şi pe românii din Ţara Românească între trupele lui Matei Corvin care luptau împotriva turcilor în campania din Bosnia, din toamna anului 1464. De altminteri, atunci când, în toamna anului 1466, aveau loc tratative pentru încheierea unui armistiţiu turco-maghiar, regele Ungariei cerea să fie cuprins în tratat şi domnul Ţării Româneşti, socotit între „recomandaţii” (vasalii) săi, alături de Scanderbeg, eroul albanez al luptei antiotomane. Aceste relaţii strânse se oglindesc şi în intervenţia, încununată de succes, făcută de Radu pe lângă regele Ungariei în favoarea conducătorilor unor oraşe după răzvrătirea din 1467.

În aceste condiţii, este de presupus că, în prima parte a domniei, Radu cel Frumos nici nu a plătit tribut turcilor. Dar, în faţa ameninţărilor turceşti, fără a fi avut de înfruntat, după cât se cunoaşte din izvoare, vreo campanie, Radu reia legăturile cu turcii, ceea ce va duce în cele din urmă la strânsa colaborare care se constată la sfârşitul domniei lui şi la ajutorul repetat pe care-l va primi, din partea acestora, pentru menţinerea în scaun. Situaţia aceasta, din ultima parte a domniei, cunoscută de Dlugosz atunci când îşi redacta scrierea, îl va face pe cronicarul polon să considere pe Radu devotat turcilor în întreaga sa domnie.

Dacă admitem informaţia lui Enverî - care e greu de pus la îndoială - e posibil ca tocmai temerea de reacţia lui Mahomed al II-lea împotriva lui Radu să fi făcut pe târgoveţii din Chilia - cunoscători ai stării de spirit a boierimii din Ţara Românească - să încerce, la două luni după campania din Bosnia, să treacă sub stăpânirea lui Ştefan cel Mare.

În acest chip se explică şi atitudinea sultanului în faţa faptului împlinit - cucerirea Chiliei fiind unul dintre obiectivele urmărite stăruitor de Poartă până în 1484 - şi putem accepta şi cealaltă informaţie dată de Dlugosz, cu privire la avântul războinic antiotoman, verificat în Moldova cu acest prilej. Confirmarea lor o găsim, de altminteri, într-un izvor care nu poate fi pus la îndoială, anume scrisoarea lui Ştefan către regele Poloniei din 1 ianuarie 1468, în care domnul se referă la stăruitoarele sale cereri de ajutor polon, pe care le făcea „când, acum câţiva ani, turcii au vrut să vie asupra noastră, întocmai precum au venit acum ungurii”.

Check Also

Epopeea românească sub conducerea lui Ştefan cel Mare

Ocuparea tronului de Ştefan cel Mare În timp ce Iancu de Hunedoara pregătea apărarea Belgradului …

Rezistenţa antiotomană a Ţării Româneşti în condiţiile luptelor interne (1418-1428)

La moartea lui Mircea cel Bătrân, ca urmare a luptelor glorioase conduse de marele domn, …

Importanţa luptei lui Inochentie Micu

Inochentie Micu este iniţiatorul luptei politice programatice românilor din Transilvania. El e primul care luptă …

Extinderea dominaţiei statului kievian la Dunărea de Jos

Dominaţia pecenegă asupra unor regiuni de pe teritoriul României a slăbit pe măsura apariţiei unor …

Marii cronicari despre Ştefan cel Mare

Cărturarii n-au ştiut să vorbească după cuviinţă despre faptele lui Ştefan cel Mare, căruia-i datorau …