Lovitura de stat de la 2/14 mai 1864 din Principatele Unite

În ziua de 2/14 mai 1864, Kogălniceanu s-a prezentat în faţa Adunării şi i-a cerut să voteze legea electorală şi să autorizeze cheltuielile guvernului până la 15/27 august 1864, când urma să fie convocată noua Adunare. Dar, neţinând seama de mesajul domnesc, V. Boerescu a citit o propunere, aprobată de majoritatea Adunării, prin care se aduceau învinuiri de rezolvare neconstituţională a conflictului şi nu se accepta discutarea legii electorale decât cu un alt guvern.

Discuţiile au fost înverşunate şi, atunci când moţiunea urma să fie votată, Kogălniceanu a anunţat dizolvarea Adunării şi a depus pe masa biroului textul mesajului domnesc. În zgomotul protestelor majorităţii, el a ieşit din Adunare. Lovitura de stat era înfăptuită.

Domnitorul a adresat o proclamaţie poporului român în care aducea învinuiri „oligarhiei turburătoare” din Adunare, reproşându-i greutăţile puse în calea reorganizării, şi îndeosebi votul de blam dat guvernului pentru că înfăţişase proiectul legii rurale - „lege de dreptate”, care realiza speranţele „legitime” a 3.000.000 de ţărani - şi refuzul de a discuta legea electorală.

Anexat decretului de dizolvare, domnitorul şi guvernul prezentau poporului textul Statutului dezvoltător al Convenţiei şi al noii legi electorale, chemându-l să le aprobe într-un plebiscit ce urma să aibă loc în zilele de 10/22 - 14/26 mai. Prin Statut, puterea legiuitoare se împărţea între domn, Corpul ponderator şi Adunarea electivă. Domnitorul avea singur iniţiativa legilor, a căror elaborare cădea în sarcina Consiliului de stat, nou înfiinţat, iar Corpului ponderator îi era îngăduit, la sfârşitul sesiunilor, să propună îmbunătăţirile socotite necesare.

Preşedintele Adunării elective urma să fie numit şi regulamentele celor două adunări se întocmeau de guvern. În Corpul ponderator intrau, pe lângă mitropoliţi şi episcopi, preşedintele Curţii de Casaţie şi generalul cel mai vechi în grad, 64 de membri numiţi de domn, parte dintre persoane „recomandabile prin meritul şi experienţa lor”, iar parte dintre membrii consiliilor judeţene.

Noul aşezământ electoral împărţea pe alegători în primari şi direcţi; alegători direcţi erau cei ce plăteau o contribuţie de cel puţin patru galbeni, ştiau să scrie şi să citească şi aveau 25 de ani (de asemenea, intelectualii şi pensionarii cu o pensie minimă de 2.000 de lei pe an), iar alegători primari, care votau prin delegaţi, erau contribuabilii de la sate care plăteau 48 de lei impozit, contribuabilii cetăţeni care plăteau un impozit de 80 de lei în oraşele cu 3.000 - 15.000 locuitori şi 110 lei în oraşele cu peste 15.000 locuitori.

Listele electorale trebuiau întocmite de autorităţile comunale, reclamaţiile rezolvându-le prefecţii, iar apoi justiţia. Alegătorii primari alegeau prin vot pe faţă pe alegătorii direcţi delegaţi, care împreună cu ceilalţi alegători direcţi alegeau pe deputaţi, prin vot secret, la reşedinţa judeţului. Erau eligibili cetăţenii în vârstă de cel puţin 30 de ani, care plăteau un impozit de 4 galbeni, fiind scutiţi de această prevedere profesorii şi institutorii, preoţii, licenţiaţii, liberii profesionişti şi pensionarii cu o pensie anuală de minimum 2.000 lei.

Puterea politică era astfel încredinţată burgheziei mari şi mijlocii şi moşierimii, ţărănimea şi mica burghezie de la oraşe fiind puse într-o mare inferioritate electorală faţă de clasele dominante, iar proletariatul de la oraşe şi sate, exclus de la dreptul de vot. Printr-un alt decret, presa reintra sub prevederile restrictive ale ordonanţei domneşti din 2/14 octombrie 1859.

Lovitura de stat de la 2 mai a avut urmări deosebit de profunde, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. La 2/14 mai, moşierimea conservatoare a primit o puternică lovitură, care lărgea calea dezvoltării social-politice a burgheziei. Lovitura de stat a servit burgheziei pentru întărirea poziţiei ei, a slăbit moşierimea şi a creat condiţia politică pentru înfăptuirea reformei agrare.

Deşi adversar al lui Cuza, C.A. Rosetti mărturisea fericirea poporului pentru că lovitura de stat dăduse „în cap boierilor”. Prin actul de la 2/14 mai se creau condiţii pentru intensificarea ritmului de desăvârşire a construcţiei pe toate planurile a statului naţional burghez şi pentru înfăptuirea împroprietăririi. Legea electorală, supusă unui plebiscit al poporului, marca un progres important faţă de prevederile electorale reacţionare şi extrem de restrânse ale Convenţiei de la Paris.

Dar, totodată, 2 mai 1864 a avut şi o trăsătură negativă, prin faptul că n-a dat posibilitatea unei rezolvări democratice, largi a reformelor ce urmau; iar dacă legea electorală lărgea cu mult masa alegătorilor, prin sistemul ei de vot îngăduia puterii executive îndrumarea alegerilor în sensul care-i convenea. Baza strimtă de pe care a executat domnitorul lovitura de stat a făcut ca acţiunea lui politică viitoare să nu fie suficient de puternică.

Sprijinindu-se dintre fruntaşii elementelor înaintate doar pe Kogălniceanu şi pe Bolintineanu, el şi-a căutat un punct de sprijin în unele grupări ale moşierimii liberale şi chiar în unele grupări ale moşierimii conservatoare; de asemenea, el nu va folosi decât în slabă măsură ajutorul liberalilor democraţi care susţinuseră condiţionat realizarea loviturii de stat.

Dacă actul de la 2/14 mai a avut pe plan intern şi unele aspecte negative, pe plan extern el n-a avut decât trăsături pozitive. Lovitura de stat, rezolvarea în interior a unei situaţii încordate, a consolidat poziţia de autonomie a ţării, Poarta şi puterile garante trebuind să accepte, ca şi în 1859, faptul împlinit. De asemenea, ca urmare a loviturii de stat, puterile garante au recunoscut Principatelor Unite dreptul de a-şi modifica singure statutul de organizare.

De aceea, chiar un istoric burghez aprecia cu justeţe că 2/14 mai a reprezentat un „eveniment capital pentru dezvoltarea autonomiei Principatelor”. Alexandru Ioan Cuza a purtat totdeauna o politică externă deosebit de demnă. Pe drept cuvânt, Radu Rosetti scria că el era „neadormit” în privinţa relaţiilor externe, iar. Bolintineanu sublinia faptul că arăta totdeauna consulilor străini „o frunte ridicată”.

Actul de la 2/14 mai a fost înconjurat de primejdii atât din afară, cât şi dinăuntru. La graniţe, Austria habsburgică şi Rusia ţaristă aveau masate unităţi militare importante, ministrul de Externe al Angliei era dispus să accepte o ocupare a ţării de către turci, iar ministrul de Externe al Porţii cerea la 6/18 mai să se stăvilească „încălcările” prinţului Cuza.

Totuşi, rivalitatea dintre puteri a făcut ca aceste măsuri şi declaraţii să nu aibă urmări practice, mai ales că întregul popor, susţinând dreptul său de a-şi rezolva singur problemele, era gata de rezistenţă şi dornic de a dobândi independenţa. De pildă, locuitorii din judeţul Prahova au trimis bani pentru cumpărarea unui tun şi în adresa însoţitoare declarau că ţinta lor era consolidarea „independenţei poporului”.

În privinţa primejdiilor dinăuntru, în afara uneltirilor pe lângă Poartă ale lui Const. Suţu şi ale lui Panait Balş, lipsite de orice bază de masă, monstruoasa coaliţie din 1863, deşi ostilă loviturii de stat, era incapabilă de ripostă şi de acţiuni convergente. Conservatorii, unii îşi măcinau ura, fără să îndrăznească să adopte o atitudine făţişă de opoziţie, iar alţii, ca Dimitrie Ghica, plănuiau o umilitoare misiune de tânguire la Constantinopol, pe care An. Panu a avut demnitatea de a o refuza.

Liberalii radicali erau dezarmaţi de programul înnoitor de la 2/14 mai şi de teama de a nu provoca o invazie a puterilor străine. Conservatorii erau preocupaţi în special de noua lege rurală, în timp ce pentru liberalii radicali esenţialul era crearea posibilităţii de a ajunge la guvern.

Plebiscitul s-a desfăşurat la datele stabilite. Cel din urmă comunicat asupra rezultatului votului declara 682.621 de voturi da, 1.307 voturi nu şi 70.220 de abţineri. Poporul, dornic de schimbări şi bucuros de reprimarea majorităţii boiereşti a fostei Adunări, a susţinut măsurile de la 2/14 mai. Reformele, deşi nu depăşeau cadrul intereselor burgheziei şi în parte şi pe cele ale moşierimii, exprimau anumite tendinţe de progres social, care au făcut să fie privite cu simpatie de mase. La 21 mai / 2 iunie, rezultatul plebiscitului a fost prezentat în mod solemn domnitorului.

Dată fiind situaţia internaţională a Principatelor Unite, odată plebiscitul efectuat era necesar ca domnitorul să plece la Constantinopol pentru a consolida actul de la 2/14 mai. Un decret domnesc anunţa, la 24 mai/5 iunie, plecarea lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol „pentru a dobândi o nouă recunoaştere a autonomiei României”.

Opoziţia liberal-radicală socotea vizita „o crimă de leznaţionalitate”, ceea ce era o evidentă exagerare, dată fiind patriotica politică externă a domnitorului. Cuza s-a bucurat de o primire aleasă, a trecut prin poarta imperială, rezervată de obicei numai sultanului, şi însuşi Prokesch-Osten, ambasadorul Austriei, a fost silit să-i ofere o masă de gală. Deosebit de dârz, Alexandru Ioan Cuza a obţinut recunoaşterea Statutului şi a legii electorale, cu foarte mici modificări.

La 16/28 iunie s-a încheiat în această privinţă un protocol între Poartă şi reprezentanţii puterilor garante. Peste câteva săptămâni, la 8/20 iulie, „Monitorul” publica scrisoarea vizirială din 1/13 iulie, protocolul din 16/28 iunie şi „Actul adiţional la Convenţiunea din 7/19 august 1858”, noul nume al Statutului. Modificări mai importante în sens restrictiv nu se remarcau decât în privinţa viitorului regim electoral.

Alegătorii direcţi pensionari trebuiau să aibă 3.000 lei pensie anuală; s-a fixat un cens de eligibilitate de 200 galbeni venit, - preoţii şi învăţătorii nebeneficiind de scutire; s-au creat colegii electorale separate pentru oraşe şi colegii pentru judeţe (unde votau cetăţenii din sate); senatorii numiţi trebuiau să aibă un venit anual de 800 galbeni. În schimb, domnitorul obţinea dreptul pentru ţară ca viitoarea legislaţie să fie apărată de intervenţii din afară. Vizita la Constantinopol, constituind prin rezultatele obţinute un mare succes, întărea, neîndoielnic, autonomia statului român.

Recunoaşterea actului de la 2/14 mai consolida situaţia domnitorului şi a guvernului. Atât protocolul de la 16/28 iunie, cât şi problemele complicate ale politicii internaţionale (chestiunea daneză, chestiunea polonă, chestiunea mexicană etc.) au ajutat la recunoaşterea de către Europa a noii stări de fapt din Principatele Unite. În interior, guvernul, stăpân pe situaţie, nu a renunţat la politica de autoritate. În acest timp, liberalii radicali au încercat oarecare manevre de apropiere de guvern, punând unele condiţii; „Românul” cerea la 8/20 iunie împroprietărirea, impozite proporţionale cu venitul, înarmarea şi libertatea de exprimare şi întrunire.

Dar, în aşteptarea hotărârilor de la Constantinopol, noul regim împiedica, în cursul lunilor mai şi iunie, orice manifestare de opoziţie. Foile „Nichipercea” a lui Orăşanu şi „Aghiuţă” a lui Hasdeu erau suprimate la 22 mai / 3 iunie şi 29 mai / 10 iunie, iar „Românul” primea trei avertismente, guvernul stânjenindu-i, totodată, difuzarea în ţară. După reîntoarcerea domnitorului, nefiind de acord cu această politică, Bolintineanu şi Orbescu demisionau din guvern, locul lor fiind luat de moderatul Nicolae Creţulescu (19/31 iulie 1864).

În cursul lunii iulie, guvernul a avut mai multe iniţiative. La 2/14 iulie se numesc membrii Consiliului de stat, la 4/16 iulie se înfiinţa Universitatea din Bucureşti, la 11/23 iulie se decreta bugetul pe anul 1864, iar în a doua jumătate a lunii iulie se înaintau Consiliului de stat pentru studiu o serie de proiecte de legi privind adoptarea sistemului metric, exproprierea din cauze de utilitate publică, camerele de comerţ, casa de depuneri etc.

Dar, totodată, regimul de autoritate se înăsprea. La 9/21 iulie a fost suprimat „Românul”, Rosetti fiind astfel ruinat, iar la 23 iulie / 4 august „Libertatea”, care-i luase locul. Deşi la 19/31 iulie se da un decret de amnistiere generală a delictelor politice, de acesta nu beneficiau decât reacţionarii Constantin Suţu şi Panait Balş.

La 1/13 august au fost destituiţi profesorii Pană Buescu şi I. Fălcoianu, care manifestaseră contra regimului de la 2 mai. Alegerile municipale au dat loc la abuzuri. O situaţie gravă se punea în legătură cu bugetul, departamentele umflându-şi cheltuielile în voie, fără ca în prealabil să se fi organizat perceperea unor venituri corespunzătoare, ceea ce făcea pe cunoscutul economist Winterhalder să-şi exprime teama ca nu cumva în anii următori totalul dobânzilor pentru împrumuturi să ajungă să covârşească veniturile.