Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu (27 noiembrie 1885, Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud - 1 septembrie 1944, Valea Mare, judeţul Argeş) - prozator, romancier, dramaturg şi traducător. Este primul născut din cei paisprezece copii ai Ludovicăi (născută Diugan) şi ai lui Vasile Rebreanu, învăţător.

Urmează şcoala primară la Maieru (1891-1895), Gimnaziul Superior Fundaţional din Năsăud (1895-1897), Şcoala Civilă de Băieţi din Bistriţa (1897-1900), Şcoala Reală Superioară de Honvezi din Şopron, Ungaria (1900-1903). În 1903 se înscrie la Academia Militară „Ludoviceum” din Budapesta, pe care o va absolvi în 1906 cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la garnizoana din Gyula. Acuzat de nereguli administrative, demisionează din armată, renunţă la gradul de ofiţer (februarie 1908), revine în ţinutul natal, la Prislop, unde familia i se stabilise încă din 1897, şi ocupă diverse posturi admnistrative în sate din zonă.

Debutează în revista „Luceafărul” din Sibiu (1 noiembrie 1908), cu nuvela Codrea, republicată, în timp, sub titlurile Lacrima, Dezertorul şi Glasul inimii. La serbările Astrei de la Sibiu (octombrie 1909), ia hotărârea să treacă munţii. Vine la Bucureşti, unde îl vizitează pe George Coşbuc şi participă la cenaclul lui Mihail Dragomirescu, care îi publică în „Convorbiri critice” din 25 octombrie 1909 nuvela Volbura dragostei. Un timp este redactor la ziarul „Ordinea”, apoi secretar de redacţie la „Falanga” şi la „Convorbiri critice”. În ianuarie 1910 autorităţile militare din Austro-Ungaria îi intentează însă proces fostului ofiţer cezaro-crăiesc şi cer autorităţilor româneşti extrădarea. În februarie e arestat, întemniţat la Văcăreşti şi în iunie predat organelor judiciare austro-ungare. După o scurtă detenţie în închisoarea militară din Gyula, este achitat.

În august era la Prislop, unde îşi revede familia, care se va muta în curând la Năsăud. O crimă recentă, petrecută în Prislop şi povestită de sora lui, îi dă ideea romanului Ion, a cărui redactare o începe din 1910, sub titlul Ruşinea şi apoi Zestrea. Întors la Bucureşti, continuă să facă gazetărie, mai ales teatrală. Editează împreună cu dramaturgul Mihail Sorbul revista „Scena” (1910-1911), scrie cronici dramatice la „Rampa” (din februarie 1912 până în august 1914), colaborează la „Universul literar”, la săptămânalul „Scena” (1914) şi la alte publicaţii. Sub directoratul lui Emil Gârleanu (1911-1912), este secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova, unde o cunoaşte pe actriţa Fanny Rădulescu, pe care o ia în căsătorie, adoptând-o şi pe fiica acesteia, Puia Florica. Reuşeşte să-şi tipărească la Orăştie primul volum de nuvele, Frământări (1912). În 1911 devenise membru, iar în 1914 secretar al Societăţii Scriitorilor Români.

În 1916 îi apar culegerile de schiţe şi nuvele Golanii, cu o prefaţă de Mihail Dragomirescu, care îl recomandă drept un reprezentant al „verismului”, şi Mărturisire. Fratele său Emil, ofiţer în armata austro-ungară, încearcă în mai 1917 să treacă graniţa românească la Ghimeş, este prins ca dezertor şi învinuit de spionaj, fiind executat prin spânzurare. Această dramă îi va inspira romanul Pădurea spânzuraţilor (1922). Colaborează cu articole literare şi teatrale la ziarul „Lumina”, editat de Constantin Stere, şi la „Scena”, sub directoratul lui Adolf de Herz. Are necazuri cu autorităţile germane, pentru că îşi păstrase cetăţenia austro-ungară şi se sustrăsese mobilizării.

Arestat în iulie 1918, reuşeşte să evadeze şi să ajungă la Iaşi, dar aici are surpriza să constate că este bănuit a fi spion, rămânerea lui în Bucureşti sub ocupaţie străină şi colaborările la gazetele nemţeşti făcându-l suspect. Experienţa aceasta nefericită, încheiată în noiembrie, când revine în capitală, alcătuieşte subiectul romanului Calvarul (1919). După război ţine cronica teatrală la „Sburătorul” (1919), unde este numit şi secretar de redacţie, intrând în cercul lui Eugen Lovinescu, căruia îi dă spre lectură manuscrisul romanului Ion. Se numără în acelaşi timp printre colaboratorii revistelor „Lectura pentru toţi”, condusă tot de Eugen Lovinescu, „Viaţa românească”, „Rampa”, „Flacăra” etc. În 1919 i se tipăreşte culegerea Răfuiala, iar în decembrie are loc premiera comediei Cadrilul la Teatrul Naţional din Bucureşti.

În 1920 publică romanul Ion (I-II), care va fi comentat de Eugen Lovinescu în „Sburătorul” („Ion e cea mai puternică creaţiune obiectivă a literaturii române”) şi de Tudor Vianu în „Viaţa românească” şi distins cu Premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei Române (1921). Volumul Catastrofa (1921), cuprinzând nuvele inspirate din război, anunţă prin problematică şi temă centrală Pădurea spânzuraţilor, încununat cu Marele Premiu al romanului (1924). Dacă străduinţele sale pe tărâm teatral, cu comediile Cadrilul, Plicul (1923) şi Apostolii (1926), îi aduc doar succese efemere, cele de prozator fac din Rebreanu ctitorul romanului românesc modern.

După Adam şi Eva (1925), naraţiune fantastică, bazată pe ideea metempsihozei, Ciuleandra (1927) şi Crăişorul (1929), îi apare Răscoala (I-II, 1932), altă capodoperă epică, închinată, ca şi Ion, „dramei pământului”. Spre a se familiariza cu firea şi limbajul ţăranilor din Regat, romancierul cutreierase îndelung satele argeşene de lângă Valea Mare, unde avea intenţia să plaseze acţiunea, şi stătuse de vorbă cu nenumăraţi săteni, supravieţuitori ai convulsiunilor sociale din 1907. Aici îşi cumpărase în 1930 şi o mică proprietate. La Răscoala a lucrat începând din noiembrie 1926. După săptămânalul „Mişcarea literară” (1924-1925), Rebreanu conduce „Gazeta literară” (1929, două numere) şi „România literară” (1932-1934), o revistă cu colaboratori de seamă: Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Perpessicius, George Călinescu, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu etc.

Ales vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1923), va deveni preşedinte al acesteia în 1925 şi în 1927, calitate în care este delegat, în 1926, la Congresul Internaţional al Scriitorilor de la Berlin şi la Congresul Autorilor Dramatici de la Madrid şi participă la festivităţile centenarului Ibsen de la Oslo şi Bergen (1928). A exercitat funcţia de director general al teatrelor şi a asigurat direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti (1928-1929), ulterior, în ianuarie 1930, fiind instalat la conducerea Direcţiei Educaţiei Poporului, unde va rămâne până în ianuarie 1931. În 1929 i se decernează Premiul Naţional pentru literatură, iar în mai 1939 este ales, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, membru al Academiei Române, rostind în mai 1940 discursul de recepţie Lauda ţăranului român. După romanul Jar (1934), publică ultima sa operă epică amplă, Gorila (I-II, 1938). Cartea, îndelung aşteptată, nu mai cunoaşte primirea elogioasă a scrierilor precedente. De o recepţie critică mai favorabilă se va bucura romanul Amândoi (1940). Comunicarea Centenarul nuvelei româneşti îi dă lui Rebreanu prilejul să protesteze public, într-o şedinţă a Academiei (1941), împotriva Dictatului de la Viena.

În timpul războiului, sub direcţia sa se înfiinţează ziarul „Viaţa” (1941-1944), care a susţinut regimul antonescian, scriitorul, extrem de prudent, evitând să se angajeze în chestiunile politice. Ajuns pentru a doua oară la conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti (februarie 1941), se preocupă de bunul mers al instituţiei. Face numeroase călătorii şi vizite protocolare prin Europa, dar starea sănătăţii i se agravează spre sfârşitul anului 1943. Deziluzionat şi bolnav, Rebreanu se retrage la proprietatea sa de la Valea Mare, unde moare de cancer pulmonar. A lăsat în manuscris proiectele a două romane, Păcală şi Tândală şi Minunea minunilor (o utopie neagră pe tema sterilizării), precum şi un foarte interesant jurnal, editat postuin (I-II, 1984), care aduce preţioase informaţii despre laboratorul său de creaţie.

Rebreanu a început prin a scrie schiţe şi nuvele, adunate şi tipărite ulterior, cu adaosuri de sumar, sub titlurile Frământări, Golanii, Mărturisire, Răfuiala. Câteva culegeri sunt tipărite după primul război mondial: Catastrofa, Trei nuvele (1924), Cuibul visurilor (1927) etc. Proza scurtă nu l-a impus. Eugen Lovinescu, care i-a găzduit în „Sburătorul” mai multe schiţe, o găsea ştearsă, iar George Călinescu va vedea în nuvelistica scriitorului doar exerciţii de atelier pentru marile pânze viitoare. Unele calităţi ale romancierului sunt totuşi detectabile încă din aceste naraţiuni de tinereţe: în primul rând, o viziune realistă crudă, nedispusă la nici o îndulcire sămănătoristă sau poporanistă, ci împinsă, dimpotrivă, către explorarea zonelor sumbre ale vieţii, ca în verism.

Prozatorul dovedeşte apoi o exactă intuiţie a psihologiei mediilor umane caracterizate prin experienţe stăpânite de instincte elementare. În lumea rurală sunt surprinse excelent inerţiile comportamentelor. Nişte ţărani, veniţi la gară să ia trenul, nu îndrăznesc să se aşeze pe bancheta pentru pasageri din sala de aşteptare, ci se chircesc pe jos, lângă ea. Le e teamă apoi să întrebe în ce vagon să urce, iar când soseşte garnitura, sunt îmbrânciţi, înjuraţi şi rămân pe peron (Proştii). O femeie, care a răbdat toată viaţa tirania bărbatului, îşi strigă, după ce acesta a închis definitiv ochii, uşurarea. Cei de faţă interpretează reacţia recentei văduve drept sminteală din cauza durerii, neputând crede că într-adevăr se bucură de moartea lui (Nevasta). Rivalitatea erotică duce uşor la crimă (Răfuiala). O umanitate nu mult diferită populează nuvelele din spaţiul orăşenesc, cu personaje umile, uşieri, hamali, servitoare (Norocul, Pozna).

Nuvelistul se pricepe să sugereze traiul cenuşiu, asfixia morală, ambianţa sordidă, tragismul cotidian al unui univers fără orizont. Personajele, frustrate, îşi revarsă mânia neputincioasă în gesturi de violenţă asupra celor mai slabi. E sensibilă influenţa lui Cehov, din care Rebreanu a şi prelucrat printr-un text intermediar. Prozatorul coboară şi în mediul interlop, printre apaşi, hoţi şi prostituate, o lume descoperită cu prilejul lunilor de detenţie, scoţând iar la iveală dependenţele obscure. Pe viitorul romancier îl anunţă şi puterea de obiectivare: naratorul rămâne mereu „rece” în faţa întâmplărilor istorisite, expune neutru faptele, oricâtă degradare ar vădi, lăsându-le să vorbească singure, reduce la minimum descrierile, notează mai ales amănuntul urâţitor, pricepându-se să taie brusc desfăşurarea acţiunii, spre a obţine un efect dramatic maxim. Natura contrastează, prin indiferenţă sublimă, cu nefericirea personajelor, accentuând eşecul zbuciumului omenesc, zădărnicia lui.

Romanul Ion, la care autorul a lucrat aproape 10 ani, îi aduce notorietatea literară şi îl situează dintr-odată în rândul scriitorilor români cei mai importanţi. Vasta creaţie epică face să trăiască întregul univers al satului ardelean, cu toată forfota lui umană, având în centru un erou puternic şi reprezentativ. Compus din două părţi mari, Glasul pământului şi Glasul iubirii, romanul urmăreşte destinul tragic al protagonistului, aflat sub imperiul unor porniri care îi hotărăsc existenţa. Ion al Glanetaşului, un flăcău sărac, dar chipeş, isteţ şi tenace, îşi sacrifică dragostea pentru Florica, fată fără zestre, şi o seduce pe fiica urâţică a bogătanului Vasile Baciu, ca să pună mâna pe ogoarele tatălui ei. După ce îşi atinge ţelul - Ana, victima acestui şantaj marital, stâlcită în bătăi, devenind nevasta lui şi aducându-i pământurile mult visate - Ion se reîntoarce la vechea lui iubire. Florica e însă acum căsătorită. Ascultarea impulsului pasional imprimă acţiunii un deznodământ catastrofic: Ana se spânzură, copilul adus de ea pe lume moare şi el, iar soţul Floricăi îl surprinde pe Ion la nevastă-sa şi îl omoară cu sapa.

Drama conjugală şi sfârşitul ei violent, întâlnit adesea în lumea rurală, furnizează trama epică a romanului. Dar acţiunea prinde nu numai viaţa protagoniştilor şi a mediului ţărănesc, ci şi existenţa notabilităţilor satului, preotul, învăţătorul, notarul, familiile lor, rivalităţile care îi animă, mici drame casnice şi evenimente sociale, pe fundalul luptei naţionale din Transilvania, cu înflăcărările şi compromisurile generate aproape zilnic de aceasta. O sumedenie de personaje, alcătuind elita rurală, toate excelent creionate, se adaugă participanţilor direcţi la „drama pământului”. În casa învăţătorului Herdelea, romancierul aduce, cu multe elemente autobiografice, întreaga gamă a problemelor economice, culturale, cetăţeneşti şi politice proprii intelectualităţii transilvănene înainte de primul război mondial. Nicăieri lucrurile nu apar înfrumuseţate, până şi formele iredentismului sunt văzute lucid, critic, fără umbră de orbire patriotică. Dar şi o înţelegere profund omenescă însoţeşte descrierea abdicărilor de la principii, a cedărilor morale în faţa condiţiilor constrângătoare, ridicând fricţiunile administrative şi frustrările sociale curente pe un plan uman universal.

Urmărindu-şi riguros subiectul, perfect articulat în desfăşurarea lui dramatică implacabilă, Ion reuşeşte să devină o grandioasă frescă, unde o forţă realistă extraordinară reţine o mulţime uriaşă de amănunte grăitoare. Nimic din componentele vieţii comunitare nu scapă prozatorului, care îi face pe cititori martori ai evenimentelor sempiterne din lumea satului, tabloul dobândind treptat proporţii monumentale. Episoadele au o structură relativ autonomă, dictată de o gradaţie dramatică proprie, prinzându-se totuşi strâns, fără excepţie, în curgerea naraţiunii, care - aşa cum spune George Călinescu - înaintează solemn, ca un fluviu american. Contrapunctarea simfonică, efectele antitetice, corespondenţele cu trimitere simbolică vădesc marele talent de compoziţie al lui Rebreanu, darul lui de constructor. Ion e un solid edificiu epic realist, un univers perfect închegat, şi totodată, prin discretele sclipiri etern umane şi prin cadenţarea rapsodică, o veritabilă epopee. În punctul de plecare imaginează o dramă socială, izvorâtă din legătura intimă, particulară, a sufletului ţărănesc cu pământul, baza existenţei rurale.

Dacă în Ion Rebreanu o urmăreşte printr-un destin omenesc individual, în celălalt mare roman al său, Răscoala, îi studiază manifestarea plurală, având drept erou nu o singură persoană, ci mulţimea, „gloata”. Este iarăşi o vastă pânză epică, de astă dată a evenimentelor din 1907. Autorul respectă faptele şi fuge de ideologizarea pronunţată. Dă dreptate răsculaţilor, dar, credincios principiilor sale artistice, îşi stăpâneşte orice inflexiune lirică participativă. De altfel, a abandonat o versiune iniţială, care fusese de la un capăt la altul „un strigăt de revoltă”. Romanul se mulţumeşte să vorbească exclusiv prin scene şi întâmplări, nu ascunde atrocităţile, chiar şi acolo unde autorii acestora sunt ţăranii, purtaţi de furia răfuielii cu asupritorii lor. Rebreanu are convingerea că va pleda mai bine în favoarea răsculaţilor lucrurile cu un realism aspru, uneori însă de-a dreptul halucinant, lăsând să se vadă originile exploziei sociale, multiplele ei motivări individuale, cum ia naştere şi creşte ura oamenilor împotriva moşierilor, arendaşilor şi autorităţilor complice cu ei. Dat fiind şi caracterul subiectului, talentul autorului de a surprinde şi urmări sufletul mulţimii apare aici cu o pregnanţă fără precedent. Niciodată în literatura română nu a fost înfăţişat un spectacol mai cutremurător al psihologiei colective.

În fiecare fază a răscoalei - acumularea mâniei ţărăneşti, revărsarea ei neînfrânată, cumplita plată finală pentru violarea ordinii restabilite cu tunul - Rebreanu ştie să facă prin mii de gesturi şi vorbe sensibil sufletul mulţimii, punând stăpânire pe indivizi, ca o stihie, aglutinându-le reprezentările şi voinţele, contopind reacţiile personale, făurind din ele o furie comună, dezlănţuită cu violenţa elementelor naturale. Romanul excelează în crearea tensiunii insuportabile care precedă izbucnirea răscoalei şi în a da apoi senzaţia de precipitare ameţitoare a faptelor. Impresia e - scrie Eugen Ionescu - „de furtună, de vuiet asurzitor, urmat de o linişte mortuară”. Mulţimea e aici personajul principal. Dar şi figurile care o alcătuiesc, inclusiv flăcăul Petre, o căpetenie ivită din rândurile răsculaţilor, sunt schiţate cu o mână sigură. Oriunde zăboveşte ochiul este surprinsă o întreţesere minuţioasă de existenţe, toate cu firul lor propriu, împletit în soarta comună. Nici epica nu cedează ispitei de a concura istoria şi urmăreşte un subiect bine închegat.

Prin feciorul învăţătorului din Ion, Titu Herdelea, care trece, ca şi Rebreanu, munţii, spre a-şi realiza visurile publicistico-literare, e transmis ecoul „chestiunii ţărăneşti” în diferite medii bucureştene. Invitat de un prieten al rudelor sale regăţene, moşierul Grigore Iuga, să îi facă o vizită la conac, Titu Herdelea descoperă satele flămânzite. Trăieşte îndată răscoala de aproape, fiindcă pârjolul cuprinde şi satele din zona unde se află latifundiile amfitrionului, ale Nadinei, soţia sa, şi ale tatălui acestuia, bătrânul boier Miron. Nadina şi Miron Iuga îi vor cădea victime. Cartea zugrăveşte evenimentele din 1907, o sângeroasă tragedie socială, dar şi o criză de conştiinţă individuală. Titu Herdelea, junele romanţios, înflăcărat de ideea naţională, se trezeşte implicat într-o criză adâncă şi gravă. Câteva gesturi generoase, fără nici un efect, consumă şi capacităţile lui de dăruire.

Personajul e redus în finalul cărţii la numitorul comun, pregătit pentru existenţa ştearsă şi poltronă ce i se rezervă şi pe care o va surprinde mai târziu romanul Gorila. Pe fundalul dezastrului social sfârşeşte şi căsnicia nefericită a moşierului Grigore Iuga, ca şi proiectele lui reformiste. Înzestrarea specială de romancier a lui Rebreanu iese la iveală şi în arta de a dirija şi comprima, după nevoile compoziţiei, timpul. Momente din preajma izbucnirii mâniei ţărăneşti acoperă porţiuni întinse de naraţiune, ca şi cum ar fi filmate cu încetinitorul. În schimb, perioade mult mai lungi de timp se derulează rapid când răscoala porneşte. Ion se petrecea în Ardeal. Centrul geografic al Răscoalei îl furnizează Muntenia. Autorul avea intenţia să mai scrie un roman, care să se desfăşoare în Basarabia şi să închipuie, împreună cu primele două, tripticul menit să prezinte „drama pământului”. Legătura dintre ele urma să o facă tot Titu Herdelea, alter ego biografic al scriitorului pe o bună perioadă, dar privit retrospectiv, în text, cu distanţare critică, ironică.

Ca ardelean, Rebreanu a fost foarte sensibil la drama soldaţilor români din armata austro-ungară, trimişi să lupte în primul război mondial împotriva celor de aceeaşi etnie. Lupta între datoria militară şi sentimentul naţional intervine în nuvela Catastrofa şi constituie, pe un palier esenţial, tema romanului Pădurea spânzuraţilor. Acesta înscrie o contribuţie fundamentală la edificarea speciei romaneşti psihologice în literatura română. Rebreanu îşi lărgeşte aria observaţiei şi investighează mai nuanţat câmpul vieţii sufleteşti, tratând un caz de conştiinţă, nu numai individual, ci şi colectiv ori ca proiecţie a general umanului. Protagonistul cărţii e Apostol Bologa, fiu de memorandist, intelectual cu studii filosofice şi înclinaţii mistice din cauza educaţiei religioase primite în copilărie. La izbucnirea războiului, ca singur fecior al familiei, rămâne acasă. Se angajează voluntar dintr-o reacţie de orgoliu masculin, vrând să-şi demonstreze curajul în ochii logodnicei sale, care admira uniformele ulanilor. Pe front se comportă exemplar, capătă decoraţii, e omul „datoriei”.

Membru al tribunalului militar, nu are nici o reţinere să osândească orice abatere de la obligaţiile ostăşeşti, chiar cu sentinţa capitală. Prima scenă din carte este în întregul ei o metaforă cu reverberaţii ce sporesc în timp: Apostol Bologa ia parte la execuţia unui dezertor şi verifică personal soliditatea ştreangului. Echilibrul lui interior va fi tulburat însă când, mutat pe frontul românesc, principiile sale intră în contradicţie cu sentimentul naţional, ceea ce îi revelează, în cele din urmă, şi o dramă a condiţiei umane. După lungi frământări, ajunge să dezerteze, e prins şi sfârşeşte el însuşi în ştreang. Problemele de conştiinţă ale personajului, dezbaterea morală interioară constituie materia principală a romanului.

Deşi nu înfăţişează lupte, Pădurea spânzuraţilor realizează un tablou foarte sugestiv al războiului, prin atmosfera apăsătoare şi senzaţia de fragilitate pe care viaţa o capătă în proximitatea măcelului zilnic. Iarăşi amănuntele, excelent alese, surprind procesul atrofierii şi uniformizării existenţelor omeneşti sub ameninţarea comună şi sub indiferenţa maşinăriei birocratice militare, inaptă să ia act de problemele individuale şi strivindu-le cu dispoziţii regulamentare generale. Nici un accent xenofob nu vine să tulbure obiectivitatea prezentării acestei drame de conştiinţă, în ciuda faptului că personajele sunt, aproape toate, victime ale opresiunii naţionale. Dimpotrivă, Rebreanu manifestă o rară înţelegere pentru toate categoriile de năpăstuiţi pe motive şovine, aşa cum o dovedeşte şi nuvela Iţic Ştrul, dezertor.

Prin Pădurea spânzuraţilor, unde pe Apostol Bologa îl plâng, la execuţie, noua lui logodnică, o ţărăncuţă unguroaică, tatăl ei şi consătenii lor, trece un intens sentiment de compătimire umană. Nu o dată interesul arătat de autor naturalismului aduce la suprafaţă, în planul investigaţiilor psihologice, mişcările interioare obscure, determinările inconştiente, instinctuale, o intuiţie freudiană, prozatorul având şi aici rol de precursor. Între marile romane, obişnuia să se destindă realizând scrieri epice de dimensiuni mai reduse. După Ion şi Pădurea spânzuraţilor, a publicat Adam şi Eva, o carte căreia i-a păstrat o afecţiune specială. E un roman al iubirii, văzută ca formă esenţială de viaţă cosmică. Sunt urmărite două suflete, căutându-se prin epoci istorice diferite, în întrupări succesive. Reconstituirile de civilizaţii apuse relevă o putere imaginativă flaubertiană, care face din episoadele naraţiunii nuvele relativ autonome, cu numeroase scene crude (o jupuire în Hastinapur, un masacru caldeean al prizonierilor, o flagelaţie romană, o execuţie pariziană prin ghilotinare) şi culoare locală.

Ciuleandra e un mic roman preocupat să sondeze o psihologie tarată ereditar de porniri criminale. Personajul principal, Puiu Faranga, fiu de boier, urmăreşte fascinat o ţărancă la horă, jucând ciuleandra. Dansul popular îi apare ca o expresie a vitalităţii, absentă din sângele spiţei lui vlăguite. Fata, Mădălina, e luată de la părinţi şi trimisă în străinătate, într-un pension, ajungând o domnişoară desăvârşită, cu care eroul se căsătoreşte. Iubirea lui ia însă o formă posesivă absolută, generând accese de gelozie feroce. Într-un astfel de moment îşi sugrumă soţia. Ca să îl scape de închisoare, tatăl aranjează internarea lui într-o casă de sănătate. Împins a simula demenţa şi autoanalizându-se totodată, spre a descoperi cum a ajuns să făptuiască omorul, Puiu Faranga îşi pierde efectiv minţile.

Doctorul, pus să îi observe comportamentul, îl găseşte jucând, în camera de sanatoriu, ciuleandra. Din nou romancierul îşi probează vocaţia în explorarea stărilor abisale şi a psihologiei obsesive. Şi aici exerciţiul analitic e integrat într-o viziune socială. Boierii caută, ca la Duiliu Zamfirescu, o regenerare sangvină prin căsnicii cu fete din popor, cauzând însă nefericire. Medicul e fostul iubit al Mădălinei şi trebuie să îşi învingă resentimentele, spre a-şi păstra obiectivitatea profesională, iar eroina e încă o victimă ţărănească. Dar reziduul social apare acum artificial, ia o turnură senzaţională şi parazitează, în ultimă instanţă, investigaţia psihologică.

Pentru Răscoala Rebreanu „şi-a făcut mâna” cu Crăişorul, biografie romanţată a lui Horea, căpetenia moţilor răzvrătiţi la 1784. O intrigă amoroasă îi dă prilej să se ocupe şi de latura sufletească a protagonistului, Jar, povestea unei sinucideri din motive sentimentale, constituie încă o incursiune în zona romanului psihologic. Se repetă astfel refuzul scriitorului de a rămâne în domeniul social şi rural, unde a cunoscut reuşitele sale depline. El are ambiţia de a-şi apropria şi universul vieţii interioare, ca şi pe cel citadin, mai adecvat studiului mişcărilor sufleteşti. La curent cu evoluţia literaturii epice moderne, dă curs acestei aspiraţii, nedescurajat de rezultate. Pădurea spânzuraţilor şi Ciuleandra sunt însă roade cu totul remarcabile ale acestei strădanii.

Gorila reia, de fapt, tema arivismului din Ion în mediul orăşenesc şi intelectual. Protagonistul e un ziarist dotat, care face carieră publică speculând ideea naţională. Şi la el primează ambiţia ascensiunii pe scara socială. Dar când se află în culmea succesului, ascultă de „glasul iubirii” şi sfârşeşte prin a fi asasinat. Se îndrăgostise de soţia unui om politic notoriu, ministru, şi, ca el să consimtă a-i reda acesteia libertatea, îi acceptă condiţiile. Schimbă linia ideologică a ziarului său foarte influent, atrăgându-şi astfel ura tinerilor membri ai unei formaţii teroriste de extrema dreaptă. Situaţia din Ion se repetă în cu totul alt mediu (protipendada bucureşteană, cercurile industriale şi gazetăreşti), iar foamea ţărănească de pământ devine arivism social feroce. Deşi romanul suferă de pe urma ezitărilor autorului între obiectivul iniţial (critica politicianismului ca rău funest şi justificarea dictaturii regale), Gorila izbuteşte să scoată la iveală un personaj interesant şi să dezvăluie, chiar dacă palid, efectele fanatismului extremist asupra sentimentelor personale.

Rebreanu şi-a încheiat cariera literară cu Amândoi, roman detectivist, remarcabil prin preferinţa pentru formula socială în locul celei enigmistice a genului. O bună evocare de mediu provincial sordid, cămătăresc, şi o crimă nedorită, săvârşită prin fatalitate, sub imperiul reacţiilor imprevizibile, obscure, ale sufletelor primitive, trimit la Georges Simenon. În acelaşi timp, surpriza aflării criminalului printre personajele nebănuite se păstrează, autorul reuşind să arunce câteva săgeţi ironice către tipul de anchetator din romanele Agathei Christie. Lămurirea misterului introduce altă enigmă, acum de ordinul psihologiei omeneşti. Ce resorturi sufleteşti secrete fac dintr-o fiinţă nevinovată şi ataşată monstrul în stare să ucidă cu sânge rece doi bătrâni? Romancierul izbuteşte încă o dată să creeze o figură literară greu de uitat.

Rebreanu, care a fost un asiduu şi foarte aplicat cronicar dramatic în tinereţe, a scris şi câteva comedii - Cadrilul, Plicul, Apostolii - toate mult sub nivelul operei sale epice. Ultima poate prezenta interes documentar pentru unele reacţii antiregăţene, îndată după primul război mondial. Cu ajutorul cumnatului său, Mihail Sorbul, scriitorul a realizat şi o dramatizare a romanului Ion. Volumul Amalgam (1943) cuprinde o parte din articolele şi conferinţele sale mai importante. Revelatoare sunt răspunsul la o anchetă a revistei „Ideea europeană”, intitulat Cred (ianuarie 1926), expresie a unei mari încrederi în estetica realismului, în respectarea adevărului vieţii, sinceritate, obiectivitate, apoi Lauda ţăranului român, discursul de recepţie în Academia Română, în sfârşit, Literatura şi iubirea, intervenţie provocată de campania violentă împotriva pornografiei la sfârşitul anilor ’30 şi a interzicerii romanului Ion în bibliotecile şcolare; Rebreanu arată aici că oamenii acţionează sub imperiul a trei instincte primare fundamentale: foamea, dorinţa sexuală şi frica de moarte, textul motivând astfel viziunea crudă, veristă, a realismului său.

Ipostază remarcabilă de asemenea, Jurnalul scriitorului se caracterizează printr-o mare francheţe. Rebreanu nu-şi ţine însemnările zilnice cu gândul de a le încredinţa tiparului; de altfel, a interzis testamentar dezvăluirea lor înainte de a fi trecut câteva decenii de la moartea sa. Refuză categoric să facă literatură în aceste pagini, unde notează şi cheltuielile cu lucrările agricole de pe proprietatea sa. Nu ascunde dificultăţile întâmpinate în scrierea anumitor cărţi, nemulţumirea faţă de roadele unor nopţi istovitoare. E necruţător cu o serie de colegi întru literatură şi, fără intenţii portretistice, menţionează pur şi simplu acte menite să îl irite. Sunt interesante şi lecturile scriitorului, unele surprinzătoare (James Joyce, Alfred Doblin). El îşi consemnează şi reacţiile faţă de evenimentele politice ale vremii, iarăşi comentate fără precauţii diplomatice şi adesea prin prisma intereselor personale imediate.

Nu e un jurnal cu valoare literară expresivă, dar tocmai nuditatea lui trezeşte curiozitate, mai ales că Rebreanu, aşa cum observase Eugen Lovinescu, a fost un om rezervat, discret. Stilul transparent al prozatorului a întâmpinat la început reacţii de respingere din partea practicanţilor scrisului artist, ca Tudor Arghezi, care îl desfiinţa într-un articol pe autorul lui Ion, sub sentinţa „ochi mort şi minte somnolentă”; mai târziu poetul îşi va recunoaşte eroarea. Cezar Petrescu i-a reproşat vocabularul bolovănos, ignorând adecvarea acestuia la viziunea întunecată a romanelor. Optica aplicată consecvent şi fidel realităţii avea să displacă postum unui critic precum Ion Negoiţescu, atras, în schimb, de Dinu Nicodin, bunăoară.

Fireşte că unora Rebreanu le poate părea plat şi cenuşiu. Cercetat din unghiul criticii profunzimilor, universul său relevă însă o structură ascunsă, foarte unitară şi plină de semnificaţie. Scriitorul are o imagine interioară anume a timpului şi îl reprezintă repetându-se într-o circularitate mereu degradată; altfel spus, lumea lui reface trecutul căzând. E o dovadă cât de adânc corespunde viziunea pesimistă a naturalismului cu felul în care el îşi reprezintă existenţa umană. Arta scriitorului e aceea a acumulării calme de amănunte aparent insignifiante, dar reuşind să inculce treptat, în chip copleşitor, sentimentul scurgerii vieţii. Poezia, greu perceptibilă imediat, creşte şi se impune progresiv, prin măreţia ansamblului. „Frazele, considerate singure - scrie George Călinescu - sunt incolore ca apa de mare ţinută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării.”

Opera literară

  • Frământări, Orăştie, 1912;
  • Golanii, introducere de Mihail Dragomirescu, Bucureşti, 1916;
  • Mărturisire, Bucureşti, 1916;
  • Calvarul, Bucureşti, 1919;
  • Cadrilul, Bucureşti, 1919;
  • Răscoala moţilor, Bucureşti, 1919;
  • Răfuiala, Bucureşti, 1919;
  • Ion, I-II, Bucureşti, 1920;
  • Catastrofa, Bucureşti, 1921;
  • Hora morţii, Bucureşti, 1921;
  • Norocul, Bucureşti, 1921;
  • Nuvele şi schiţe, Bucureşti, 1921;
  • Pădurea spânzuraţilor, Bucureşti, 1922;
  • Plicul, Bucureşti, 1923;
  • Trei nuvele, Bucureşti, 1924;
  • Adam şi Eva, Bucureşti, 1925;
  • Apostolii, Bucureşti, 1926;
  • Cântecul lebedei, Bucureşti, 1927;
  • Cuibul visurilor, Bucureşti, 1927;
  • Ciuleandra, Bucureşti, 1927;
  • Cântecul iubirii, Bucureşti, 1928;
  • Crăişorul, Bucureşti, 1929;
  • Metropole, Bucureşti, 1931;
  • Iţic Ştrul, dezertor, Bucureşti, 1932;
  • Răscoala, I-II, Bucureşti, 1932;
  • Jar, Bucureşti, 1934;
  • Trei povestiri, Bucureşti, 1936;
  • Oameni de pe Someş, cu desene de Lena Constante, Bucureşti, 1936;
  • Calea sufletului, Bucureşti, 1936;
  • Gorila, I-II, Bucureşti, 1938;
  • Amândoi, Bucureşti, 1940;
  • Lauda ţăranului român, Bucureşti, 1940;
  • Amalgam, Bucureşti, 1943;
  • Nuvele, Bucureşti, 1946;
  • Nuvele, Bucureşti, 1954;
  • Opere alese, I-V, ediţie îngrijită de Nicolae Liu, introducere de Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1959-1961;
  • Opere, vol. I-III, ediţie îngrijită de Niculae Gheran şi Nicolae Liu, introducere de Alexandru Piru, Bucureşti, 1968; vol. IV-XXII, ediţie îngrijită de Niculae Gheran, Bucureşti, 1970-2003;
  • Caiete, ediţie îngrijită de Niculae Gheran, Cluj Napoca, 1974;
  • Amalgam, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Muthu, Cluj Napoca, 1976;
  • Jurnal, I-II, ediţie îngrijită de Puia Florica Rebreanu şi Niculae Gheran, Bucureşti, 1984;
  • Opere, I-III, ediţie îngrijită de Mircea Coloşenco şi Ilderim Rebreanu, introducere de Eugen Simion, Bucureşti, 2001.

Traduceri

  • Mikszath Kalman, Cavalerii, Bucureşti, 1912;
  • A.P. Cehov, Gura femeii..., Bucureşti, 1916;
  • Bernhard Kelermann, Povestea unui dor (Yester şi Li), Bucureşti, 1918;
  • Marcel Prevost, Fecioarele nebune, Bucureşti, 1921;
  • O mie şi una de nopţi, I-II, Bucureşti, 1922.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …