Literatura în ţările române în perioada destrămării feudalismului

În perioada care se încheie în preajma revoluţiei burgheze din 1848, literatura în ţările române şi-a adus contribuţia ei remarcabilă la făurirea ideologiei naţionale şi la lupta pentru emanciparea socială. Precedată de opera cu caracter anticipator a lui Ion Budai-Deleanu, din nefericire rămasă necunoscută contemporanilor, activitatea scriitorilor români din Ţara Românească şi Moldova, începând cu cel de-al doilea pătrar al veacului al XIX-lea, se remarcă prin combativitate şi promovarea unei tematici generoase şi îndrăzneţe totodată.

Această fază, care nici ea nu e lipsită de manifestări ale unor concepţii învechite, a fost însă precedată de un răstimp care-şi ia începutul în ultimele decade ale secolului precedent şi în care lupta dintre vechea mentalitate şi cea pe cale să se afirme e deosebit de vie. Ea se poartă nu numai între persoane de formaţii deosebite, dar cel mai adesea se manifestă în aspecte contradictorii, vizibile în gândirea şi în opera unuia şi aceluiaşi scriitor. Faptul se explică dacă ţinem seama de apartenenţa lor socială.

Boierimea liberală care aderă, în parte, la idealurile promovate de burghezia în ascensiune, se dovedeşte receptivă faţă de ideile noi, dar nu părăseşte nici estetica învechită a clasicismului târziu, nici erotica fadă a neoanacreonticilor, elemente pe care le mai întâlnim şi la un Iancu Văcărescu (1792-1863), scriitor cu vederi înaintate. Pe de altă parte, boieri care nu părăsesc poziţiile reacţionare, ca un Alecu Beldiman (1760-1826), sunt câştigaţi de noua literatură burgheză europeană care vehiculează, sub forme noi de sensibilitate, un conţinut ideologic nou şi devin traducători în româneşte ai acestor producţii literare.

De poezia fără mesaj social - pe de altă parte - se simt încă legaţi un Alex. Hrisoverghi (1811-1837), care străbate o carieră paralelă cu aceea a contemporanului său Cârlova, fără să se lase atras de idei generoase ca acesta din urmă. B.P. Mumuleanu (1794-1837), deşi reprezentant al unei pături orăşeneşti mărunte, dar trăind în mediul boieresc al Filipeştilor, se menţine în prima fază a activităţii sale, pe aceleaşi poziţii învechite.

Dar chiar mai târziu, la reprezentanţii tipici ai burgheziei care se ridică, contradicţiile se întâlnesc relativ des. Ioan Eliade, după o tinereţe petrecută în cercurile progresiste, în care timp dă la lumină tot ceea ce este mai valabil în producţia sa de literat şi animator al culturii, alunecă după 1840 pe poziţii tot mai conservatoare, cu consecinţe grave şi pentru concepţiile sale lingvistice sau literare.

Gheorghe Asachi (1788-1869) va cunoaşte şi el, în anumite forme, trecerea de la ideile burgheziei europene, căpătate în vremea anilor de studii în apus, la poziţia „legalistă”, de obedienţă faţă de stăpânire, care-l va duce la dezaprobarea evenimentelor din 1821 şi 1848, fără să-l anuleze însă ideile luministe, care fac dintr-însul unul din promotorii noii culturi româneşti până în al cincilea deceniu al veacului al XIX-lea.

Atitudini mai coherente vom întâmpina la cei mai valoroşi dintre scriitorii ultimelor două decade dinaintea revoluţiei. Conturarea mai precisă a transformărilor social-economice prin care trec ţările române, imprimă tinerei burghezii un simţ mai ferm al misiunii sale naţionale şi sociale, ceea ce duce la o diminuare a contradicţiilor, fără să se poată totuşi vorbi în cadrele acestei noi literaturi de o unitate de vederi, izvorâtă dintr-o adevărată conştiinţă de clasă.

Să caracterizăm, în cele ce urmează, activitatea celor mai proeminente figuri din epoca preregulamentară, rămânând ca, pentru răstimpul care precede anul 1848, aportul tinerei literaturi - neobişnuit de bogat - să fie prezentat sistematic, potrivit cu obiectivele de ordin social şi naţional pe care le urmăresc. Primul poet muntean acceptat ca atare de o lungă tradiţie, Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797), e un om de cultură, cu preocupări de istoric şi filolog, alcătuitor, în ceasurile sale libere, de stihuri graţioase, de cele mai multe ori Imitate din greceşte, tipărite numai în parte în timpul vieţii, şi - cu excepţia scurtului său „testament” literar - lipsite de un mesaj naţional sau social. Fără să părăsească gustul lăutăresc, dovedit şi de tatăl său Alecu Văcărescu (decedat în 1799) realizează uneori şi cadenţe mai pline, tematica rămânând însă erotică.

O depăşire a senzualităţii vulgare, accente uneori vioaie, de ton popular, vom întâlni, la celălalt fiu, Nicolae (decedat în 1825), apreciat de Ioan Eliade pentru „cânte-cele româneşti naţionale” ale sale. Moldova dăduse, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, poezia satirică a lui Matei Millo (decedat în 1801), cunoscut prin creionări vioaie de „caractere”, în gustul timpului şi prin schiţarea plină de umor a „Istericalelor” la cucoanele vremii.

Alecu Beldiman (1760-1826), autorul Tragodiei, cunoscut prin neobosita lui activitate de traducător, dovedeşte un suflu mai larg şi preocupări mai grave, realizate însă în versuri de o factură arhaică şi obositoare, în desfăşurarea lor monotonă. Neînţelegerea faţă de Tudor Vladimirescu este, însă, tipică pentru poziţia de clasă pe care se situa, iar eteriştii moldoveni sunt acoperiţi de sarcasm.

Costachi Conachi (1777-1849) e o figură complexă, care ne dezvăluie în mod elocvent contradicţiile mai sus amintite, aflătoare în gândirea unui scriitor al epocii de tranziţie. Situându-se pe poziţii în genere conservatoare şi cultivând o poezie exclusiv erotică, Conachi e însă şi autorul unei scrisori către Veniamin Costachi (1837), în care abundă observaţii juste asupra limbii literare. El va susţine Unirea Principatelor, pe urmele directivelor Regulamentului organic şi - cât priveşte cultura sa ştiinţifică - îşi va dovedi admiraţia pentru Newton şi astronomie.

Neîncrezător faţă de valoarea educativă a culturii franceze, cere promovarea limbii germane, apărând însă învăţământul în limba română, într-o vreme când era ameninţat. Un pas înainte reprezintă activitatea literară a comisului Vasile Pogor, care în poemul său Vedenie ce au văzut un schimnic Varlaam de la mănăstirea Secu, adoptă faţă de Eterie o poziţie diferită de a lui Beldiman, realizând o critică ascuţită a clasei boiereşti moldovene. Discipol al lui Voltaire, Vasile Pogor dezvăluie, în alte alcătuiri ale sale (Deşărtăciunea lumii...) o interesantă viziune a lumii.

B.P. Mumuleanu, după ce depăşeşte faza eroticii convenţionale în gustul poeţilor Văcăreşti (Rost de poezii, 1820), se va îndrepta spre o poezie didactică, de ton moralizator (Caracteruri, 1825). Lector asiduu al scrierilor Şcolii ardelene, cu juste păreri asupra limbii literare, Mumuleanu exaltă în spirit luminist, binefacerile învăţăturii şi „mândria naţională” de care trebuie să se învrednicească şi românii. Către sfârşitul vieţii, sub înrâurirea romantismului, dar şi a poeziei europene a veacului al XVIII-lea, Mumuleanu îşi va adânci temele, găsind şi mijloace de expresie mai personale.

Trecând la prezentarea sintetică a literaturii de factură nouă, din anii care ne despart de anul revoluţionar 1848, constatăm mai întâi apariţia unor genuri sau specii literare noi şi dezvoltarea celorlalte. Dacă producţiile epice şi cele dramatice se impun abia după 1840, cu Vasile Alecsandri şi Costache Negruzzi, lirica e prezentă mai de timpuriu, ca şi poezia didactică, servind ţelurile păturilor sociale în ascensiune şi lovind cu energie în instituţiile şi formele feudale în declin.

Pentru un număr de literaţi „românismul” constituie o pârghie de susţinere a ideii naţionale şi alcătuieşte astfel o atmosferă generală ce învăluieşte sentimentul patriotic. Reflexele lui pot fi urmărite în numeroase producţii lirice ale epocii. E de citat, mai întâi, Gheorghe Asachi, influenţat de Şcoala ardeleană încă înaintea plecării sale la studii în Italia, unde s-a dezvoltat în sens latinist. Alcătuiri poetice ca La Italia (1808), La Tibru (1810) sau legenda latinizantă Dochia şi Traian sunt mărturii limpezi în acest sens.

În versurile sale La pravila ţării (1818), Iancu Văcărescu afirmă răspicat ideea romanităţii, ca ideal pentru românul zilelor sale. În sfârşit, în aceeaşi vreme, această tendinţă va fi întărită prin contribuţia lui Gheorghe Lazăr venit dascăl în Ţara Românească. Cuvântarea sa din 1819, la înscăunarea mitropolitului Dionisie Lupu, îşi reazimă argumentarea în sprijinul drepturilor poporului român pe evocarea urmelor strămoşilor lui, românii fiind „strănepoţii lui Romulus”.

Înrâurirea romantismului care se vădeşte mai cu seamă în perioada de după 1829, a venit în întâmpinarea năzuinţelor patriotice ale scriitorilor cu vederi înaintate, stimulând cultul trecutului şi al poeziei populare, izvor de inspiraţie pentru creaţia cultă. Elemente populare în această creaţie vom întâlni astfel în legendele prelucrate de Gheorghe Asachi. În balada Zburătorul, cea mai izbutită creaţie poetică a lui I. Eliade (1802-1872), prezenţa unor elemente din tradiţiile populare româneşti este evidentă, ca şi în culegerile lui Anton Pann.

Evocarea trecutului, temă frecventă a poeziei epocii, are şi un sens mobilizator pentru prezent. Într-o speţă a ei - poezia ruinelor - care se inspiră din clasicismul întârziat şi din preromantismul european, ca şi din meditaţiile gânditorului francez Volney, în câteva rânduri traduse în româneşte, s-au exercitat între alţii V. Cârlova (1809-1831) şi Grigore Alexandrescu (1812-1885), cântăreţi ai ruinelor Târgoviştei, evocând slava de odinioară şi raportând-o la decăderea contemporanilor, neuitând să înfiereze în acelaşi timp pe „tirani”.

Cântarea trecutului duce la condamnarea tiraniei feudale a prezentului şi într-o poezie ca Glasul poporului sub despotism (1821), timpuriul strigăt de dezrobire socială al lui Iancu Văcărescu. Într-o tonalitate mai gravă, poeziile lui Grigore Alexandrescu, Umbra lui Mircea la Cozia sau Răsăritul lunii la Tismana slujesc aceloraşi scopuri, cea dintâi evocând mai mult gloria exemplară a trecutului, a doua vădind şi accente sociale legate de actualitate.

La sfârşitul perioadei de care ne ocupăm va apărea şi Colecţia de poeziile d-lui Bolintineanu (1847), în care tânărul poet din cercul Frăţiei lui Nicolae Bălcescu, va da la lumină câteva din poeziile sale cu subiecte din istoria patriei, care vor încălzi generaţia unirii. Lirica patriotică stă, de altfel, în centrul poeziei epocii, ca expresie necesară a ideologiei naţional-burgheze în perioada de formare a relaţiilor capitaliste şi atacă ori de câte ori se simte nevoie, teme actuale.

Lirica lui Asachi, poet oficial în anume momente, ştie să celebreze Restatornicirea domnilor pământeni (1822), Restaurarea şcoalelor naţionale în Moldova la 1828 etc. Oştirea naţională e cântată de Marşul românesc (1828) al lui Iancu Văcărescu şi de Marşul oştirii române (1831) al lui Cârlova. Acelaşi Văcărescu, în poezia sa La Milcov (1830), îşi manifestă poziţia sa unionistă. Mai târziu, Grigore Alexandrescu, în Anul 1840, va vorbi de duhul nou care „fierbe în lume” şi va lăsa să se întrevadă nădejdile pe care un grup de intelectuali progresişti munteni le pusese într-o unire a principatelor sub Mihail Sturdza.

1840 este de altfel şi anul de apariţie al „Daciei literare”, care, pe lângă poezia amintită a lui Grigore Alexandrescu, dă la lumină, în cadrele curentului naţional pe care-l promovează, şi cea mai frumoasă nuvelă istorică a literaturii noastre, Alexandru Lăpuşneanu a lui Costache Negruzzi (circa 1808-1868). Poziţia antiboierească a marelui prozator moldovean şi elementele de critică socială pe care a vrut să le strecoare sunt proiectate în trecut.

Nu lipseşte, însă, şi câte o vie şi largă critică făţişă a societăţii contemporane, a regimului ei politic, a decăderii moravurilor. Între scriitorii care atacă vehement clasa boierească în declin trebuie puş, astfel, Ionică Tăutu, autorul scrierii Strigarea norodului Moldovei către boierii pribegi şi către mitropolitul, adevărat pamflet în sensul cel mai înalt al cuvântului.

Critica instituţiilor şi moravurilor boiereşti şi a celor burgheze, la începuturile lor, se va dezvolta apoi necontenit prin contribuţia altor scriitori de seamă ai vremii, începând cu Dinicu Golescu (1777-1830), de a cărui însemnare a călătoriei mele (Buda, 1826) ne-am ocupat mai sus, până la Costachi Faca (1790-1845), alcătuitorul, în 1833, al cunoscutei Comodia vremii sau Franţuzitele şi până la Vasile Alecsandri şi Alecu Russo, care aparţin de fapt perioadei următoare a istoriei noastre literare, dar al căror teatru satiric începe să fie jucat în ultimul deceniu al perioadei de faţă.

Să notăm, iarăşi, cu câtă uimitoare intuire a dialecticii sociale, în care se afla antrenată societatea moldovenească în preajma lui 1848, putea vorbi Alecu Russo, în lucrarea sa, în limba franceză Iaşii şi locuitorii săi în 1840 de o „luptă uriaşă şi necontenită între bătrân şi tânăr, între obiceiul şubred şi ofilit şi inovaţia cutezătoare plină de putere şi de viaţă, o luptă pe viaţă şi pe moarte între vechi şi nou, în care biruinţa, greu câştigată, va fi a celui din urmă”.

Pentru tendinţa generală critică a literaturii din acest răstimp e semnificativă, cum aminteam, dezvoltarea speciilor satirice ale fabulei, epistolei, satirei propriu-zise şi apoi a comediei. Un fabulist de seamă este Alexandru Donici (1806-1866), care-şi publică scrierile încă din deceniul al cincilea sub puternica înrâurire a lui Krîlov, din care şi traduce. Scriitorul e conştient de misiunea speciei literare pe care o serveşte, observând că „adevărul gol” n-are acces la cei care trebuie să-l afle şi de aceea e mai potrivit să fie „înveşmântat”.

Fabula cultivată uneori cu succes şi de Eliade, urcă cu Grigore Alexandrescu pe treapta cea mai înaltă. Poetul îşi publică acum unele din alcătuirile sale, ca de pildă Vulpoiul predicator, Catârul ce-şi caută nobilitatea, Boul şi viţelul, Vulpea liberală, Oglindele, Toporul şi pădurea etc. Preluând, ca toţi fabuliştii, marile modele anterioare, îndeosebi pe La Fontaine, şi creând deseori şi piese originale, scriitorul - stăpân pe arta compoziţiei şi pe cea a versului încărcat de idei - izbuteşte să lovească într-o întreagă serie de racile caracteristice societăţii în transformare.

Specia satirei propriu-zise se bucură şi ea de atenţia scriitorilor vremii, ca de pildă Eliade, al cărui Sarsailă (1838), îndreptat împotriva moravurilor literaţilor contemporani, păcătuieşte însă prin multe elemente personale. Înaintea lui se dezvoltase o notă satirică accentuată la B.P. Mumuleanu în Caracteruri (1825), în care zugrăvea, în felul lui Theophrast, pe îngâmfaţii făţarnici, pe bogătanii-hrăpăreţi etc., iar Asachi dăduse Soţia de modă, imitată după Ignatie Krasicki. Numeroase sunt apoi tendinţele satirice în multe pamflete sociale ale vremii sau în scrierile popular-educative ale lui Anton Pann (1794-1854) de altfel autor de fabule şi el, propunându-şi de asemenea mai târziu în Povestea vorbei (1851) şi în Nastratin Hogea (1853) critica împotriva stăpânilor feudali şi a justiţiei lor părtinitoare.

Grigore Alexandrescu se ilustrează şi în domeniul satiric cu renumita Satiră duhului meu (1842), o descriere spirituală şi usturătoare a societăţii epocii, a burgheziei superficiale şi stupide, spoită de cosmopolitism. Una din cele mai vehemente pene critice şi satirice e însă a lui Cezar Bolliac (1813-1880), a cărui activitate poetică se va defini îndată după 1840, când scriitorul trece de la faza imitaţiilor la cea a creaţiei proprii.

Întemeietor al unui periodic de scurtă durată (Curiosul, 1836-1837), colaborator la revistele contemporane de pe toate meleagurile româneşti, la „Foaie pentru minte” din Transilvania, la „Curierul românesc” şi la „Propăşirea”, Bolliac îşi scrie de pe atunci unele din principalele lui satire („Carnavalul”, „Sila”, „Muncitorul”) şi-şi publică la sfârşitul epocii volumul Poezii nouă (1847), după ce-şi expusese anterior principiile artei sale poetice, concepută ca un mijloc de luptă împotriva tiraniei.

Obiectivul satirei lui e tirania politică şi regimul de exploatare a robilor şi clăcaşilor. Tendinţa critică şi satirică e servită, în sfârşit, în ultimul deceniu al perioadei de care ne ocupăm de primele comedii ale lui Vasile Alecsandri. Lucrările sale, unele apropiate modelelor străine, sunt concepute în sensul misiunii educative a teatrului socotit drept un Instrument de biciuire a defectelor şi ridicolelor societăţii, Iorgu de la Sadagura, de pildă, îşi îndreaptă ascuţişul împotriva tineretului întors din străinătate şi care-şi manifestă dispreţul faţă de valorile reale ale ţării, schiţându-se astfel un prim atac mai susţinut împotriva cosmopolitismului.

Din punct de vedere artistic, asistăm la dezvoltarea organului de expresie, a limbii literare, ale cărei probleme preocupă îndelung periodicele şi pe scriitorii timpului. El izbuteşte să se desprindă de înrâuririle orientale şi occidentale în limbă şi, sub influenţa folclorului, îşi creează un stil inteligibil şi expresiv, printr-o luptă fermă împotriva exagerărilor latiniste şi a celorlalte concepţii lingvistice eronate.

De la Grigore Alexandrescu şi Vasile Alecsandri limba literară a străbătut un drum apreciabil care a putut duce apoi la făurirea instrumentelor celor mai potrivite pentru creaţiile clasice din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Fenomenul artistic cel mai caracteristic al perioadei de care ne-am ocupat e, în sfârşit, apariţia zorilor realismului critic, ce încep a se ivi mai cu seamă în paginile Daciei literare şi în cele ale operei lui Bolliac, Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu şi Vasile Alecsandri şi care se va dezvolta ulterior. Totodată această literatură progresistă, cu tendinţele ei dominante, caracterizate prin critica societăţii vechi şi prin aspiraţia cea mai vie spre o nouă orânduire, exprimă prin năzuinţele ei fundamentale o ideologie naţională burgheză şi democratică, al cărei ţel suprem e pregătirea mişcării revoluţionare ce avea să izbucnească în curând.

În literatura românească din Transilvania, trecerea de la producţii de un caracter mai mult arhaic, cu o tematică inactuală şi cu mijloace de expresie rudimentare, la creaţii de tip nou, cu puternice elemente de critică socială, realizate cu mijloace remarcabile de formă literară, se poate urmări ca şi pentru literatura din principate, dar e reprezentată printr-un număr mult mai restrâns de scriitori.

Dimitrie Ţichindeal e un merituos traducător din sârbeşte de lucrări cu un caracter moral-religios. În fabulele sale în proză (Filosoficeşti şi politiceşti prin fabule moralnice învăţături, 1814) se dovedeşte un imitator îndeaproape al lui Dositei Obradovici, fără vreun talent deosebit. Mai înzestrat este Vasile Aron (1770-1828), versificator în ton popular, cunoscut printr-un lung poem, inspirat din Messiada lui Klopstock, Patimile şi moartea a domnului şi mântuitorului nostru Is. Hr. (1805) şi prin Anul cel mănos (1820), o descriere a celor patru anotimpuri, care se resimte de influenţa Georgicelor lui Virgiliu.

Un pas înainte va însemna bogata producţie a lui Ioan Barac (1777-1848), scriitor popular, care a cunoscut o neobişnuită răspândire de o parte şi de alta a Carpaţilor. Mulţumindu-se să prelucreze, în versuri curgătoare, lucrări literare străine pentru masele largi ale poporului, Barac a ajutat la luminarea acestora prin scrieri ca Istoria despre Arghir cel frumos şi despre Elena cea frumoasă (1801), Pepelea Gîscariul, Cei trei gheboşi etc.

Cea mai importantă şi durabilă afirmaţie şi-o găseşte însă, literatura românească transilvană, în opera lui Ioan Budai-Deleanu (1760-1820). Posesor al unei vaste culturi, meritând, prin scrierile sale de istorie şi limbă să stea alături de fruntaşii Şcolii ardelene, Budai-Deleanu, scârbit de atmosfera clericală a Blajului, a trăit într-un exil voluntar, departe de patrie, peste trei decenii, în care vreme şi-a alcătuit operele sale în versuri, publicate târziu după moarte. Cunoscător al clasicilor antici şi moderni, Budai-Deleanu se dovedeşte receptiv îndeosebi faţă de operele unor gânditori reputaţi ai secolului al XVIII-lea, el însuşi fiind un spirit raţionalist, cu preocupări multilaterale, capabil să-şi valorifice erudiţia în lucrări de gramatică şi lexicografic, de istorie şi drept.

Activitatea sa cărturărească este dominată de Ţiganiada, „poemation” eroi-comico-satiric, în douăsprezece cânturi, şi de poemul neterminat, Trei viteji. Îmbinarea eposului cu satira îi oferea autorului posibilitatea de a critica, sub masca glumei şi cu mijloacele unei alegorii larg concepute, racilele orânduirii feudale. Budai-Deleanu denunţă şi atacă stăpânirea nedreaptă a regilor şi împăraţilor, critică pe boieri, ca şi biserica cu fanatismul ei religios, călugării păscuţi de ispite lumeşti, justiţia, servită de judecători venali, războaiele de cotropire, după cum nu cruţă nici scăderile burgheziei în ascensiune.

Cu deosebită vigoare - este atacată monarhia despotică, autorul fiind partizanul republicii sau măcar al unei monarhii luminate care să ţină seama de dreptul natural, potrivit cu doctrina luministă pe care o împărtăşeşte. Din trecutul românesc, el va alege figura lui Vlad Ţepeş, în care socotea că se împacă principiul monarhic cu simpatia pentru poporul obijduit. Trăsăturile realiste ale poemului, versificaţia şi creaţia verbală fac din Ţiganiada - cu toate stângăciile ei - o mare operă a literaturii române, care nu-şi va găsi seamăn în Transilvania în restul perioadei de care ne ocupăm. Dintre numeroşii versificatori care scriu aici înainte de 1848, vom aminti numele lui Andrei Mureşanu care, în poezia sa O privire de pe Carpaţi (1844), afirmă ideea emancipării poporului şi a unirii ţărilor române.

Împreună cu literatura română, s-a dezvoltat însă şi cea în limba maghiară, prin David Baroti Szabo (1739-1819), Avram Barcsay (1742-1806) şi Al. Boloni Farkas (1795-1842). Baroti Szabo care în poezia sa Către un nuc prăbuşit a evocat chipul patriei sale trădate de marea nobilime, a făcut să progreseze în opera sa arta versificaţiei maghiare şi limba literară. La Barcsay - poet cu activitate politică progresistă - se vădeşte interes pentru ştiinţă şi tehnică, în 1782, în poemul său La cafea, Barcsay ataca pe exploatatorii sclavilor din colonii.

Adversar al Habsburgilor, care oprimau naţiunile supuse lor şi condamnând războiul, Barcsay e un iubitor al poporului, zugrăvind în poeziile sale datini ale ţăranilor maghiari şi români. Dintr-o generaţie mai nouă, Mihail Szentivani (1813-1842) e cel mai de seamă premergător al lui Al. Petofi, un entuziast - cântăreţ al libertăţii. Cu simpatie pentru popor, stigmatizând lenevia feudalilor, Szentivani a scris poezii care au meritat să fie preluate de popor şi să continue a trăi în formele poeziei populare. În proză, Nicolae Josika (1794-1865) e întemeietorul romanului istoric maghiar. Din opera sa amintim romanul Abafi (1836) şi povestirea Decebal (1837). J6sika arată interes pentru viaţa, istoria şi cultura poporului român.

Accente de simpatie pentru păturile sociale oprimate şi preconizarea unei fraternizări a naţionalităţilor conlocuitoare din Transilvania întâlnim şi în operele scriitorilor saşi. Josef Marlin (1824-1849) cântă suferinţele celor asupriţi şi acordă atenţie poporului român în romanul său „Horra”. Anton Kurtz, viitor aghiotant al generalului Bem, are o viziune clară a rolului pe care o justă rezolvare a problemelor sociale îl poate avea în soluţionarea problemei naţionale. Maximilian Moltke (1819-1849), în poezia sa Transilvania, ţară bine cuvântată, predică înţelegerea şi conlucrarea între naţionalităţi. Daniel Roth, fiu de meşteşugar, întrevede un stat daco-român, care să cuprindă Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.

Check Also

Presa în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Drumul ascendent al tinerei burghezii naţionale trebuia susţinut şi printr-o serie de organe de publicitate, …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Feudalismul timpuriu între Carpaţi şi Dunăre în secolul al XII-lea

Dominaţia cumanilor pe o bună parte a teritoriului României în secolul al XII-lea şi în …

Structura şi relaţiile sociale în ţările române în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Structura socială Este o realitate a veacului al XVII-lea pe o foarte vastă arie geografico-politică …