Literatura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Scriitorii perioadei 1848-1878 au fost angajaţi efectiv în lupta pentru progres, punându-şi în slujba ei operele artistice, ca şi publicaţiile pe care le editau sau pe care le susţineau. Strâns legată de viaţa social-politică a ţării, mişcarea literară reflecta tendinţele şi curentele în luptă, cu caracteristicile fiecărei epoci. În acelaşi timp, această perioadă de trei decenii înfăţişa un tablou variat al generaţiilor scriitoriceşti, reprezentative pentru stadiul luptelor social-politice şi definite în raport cu acestea.

În 1848 se aflau în viaţă exponenţii câtorva generaţii succesive de scriitori, de la generaţia întemeietorilor literaturii române moderne şi a presei până la luptătorii revoluţionari din 1848. Cel mai bătrân dintre scriitorii vremii, Costache Conachi (1777-1849), reprezentând o epocă depăşită istoric, a fost în anii din preajma lui 1848 absent din mişcarea literară curentă. Generaţia următoare, ilustrată mai ales de Gheorghe Asachi (1788-1869), a fost aceea a primei mişcări pentru o literatură naţională, legată de lupta antifeudală a burgheziei, dar rezervată faţă de adevărata luptă a poporului.

În 1848 Gheorghe Asachi n-a fost în tabăra revoluţionarilor. Iancu Văcărescu (1792-1863), ultimul descendent al Văcăreştilor, a luat însă parte la primele pregătiri ale revoluţiei, fiind preşedintele „Asociaţiei literare”, paravan al societăţii secrete „Frăţia”. Poetul era astfel alături de luptători ca Bălcescu şi Ion Voinescu II, secretarii „Asociaţiei”. Din aceeaşi generaţie, moldoveanul Costachi Stamati (circa 1799 - circa 1869), fără să fie direct angajat în conducerea mişcării revoluţionare, n-a rămas străin de aspiraţiile ei. Relativ izolat, în epocă, de contemporanii săi literaţi, Anton Pann (1794-1854), de origine socială modestă, reflecta ofensiva gustului popular în literatura română.

Generaţia născută în primii ani după 1800 oglindea evident diferenţierea socială a scriitorimii române, ridicarea primilor literaţi burghezi. În faţa revoluţiei, boiernaşul moldovean Costache Negruzzi (1808-1868), manifesta atitudini şovăielnice, oscilând între clasa sa şi aceea a burgheziei în ascensiune. I. Eliade-Rădulescu (1802-1872) din Ţara Românească, pionier al culturii noastre moderne pe toate planurile, se definea în raport cu revoluţia ca exponent al compromisului burghezo-moşieresc.

De la o acţiune militantă progresistă, ataşată prin unele aspecte socialismului utopic mic-burghez, Eliade a ajuns la poziţii conciliatoare faţă de moşierime, pentru a se face ideologul liberalismului moderat. George Bariţiu (1812-1893), care a jucat în Transilvania un rol echivalent cu cel al lui Gheorghe Asachi în Moldova şi al lui Eliade în Ţara Românească în ceea ce priveşte pionieratul culturii naţionale, reflecta poziţia unei tinere generaţii a burgheziei ardelene, legate de lupta poporului pentru eliberarea socială şi naţională totodată.

Generaţia de la 1848 a fost generaţia celor născuţi în al doilea deceniu al secolului. Scriitorii acestei generaţii au fost, de cele mai multe ori, înşişi capii revoluţiei: moldovenii Mihail Kogălniceanu (1817-1891), Alecu Russo (1819-1859), Vasile Alecsandri (1821-1890); muntenii Grigore Alexandrescu (1810-1885), Cezar Bolliac (1813-1881), C.A. Rosetti (1816-1885), Dimitrie Bolintineanu (1819-1872); transilvănenii Ioan Codru Drăguşanu, Andrei Mureşanu (1816-1863) etc. Conducătorii mişcării de la 1848 s-au manifestat în genere şi pe tărâmul artelor şi ziaristicii, mai devreme sau mai târziu, ca Costache Negri (1812-1876), Ion Ghica (1816-1897) etc.

Din aceeaşi generaţie a făcut parte Aron Pumnul (1818-1866), legat de năzuinţele comune ale epocii. Nicolae Filimon (1819-1865) a împărtăşit aspiraţiile cele mai înaintate ale generaţiei sale. La această generaţie a revoluţiei s-au ataşat curând reprezentanţii lor mai tineri, afirmaţi ceva mai târziu, ca George Sion (1822-1892) în Moldova sau George Creţeanu (1829-1887) şi G.A. Baronzi (1828-1896) în Muntenia.

Întreaga literatură a epocii a fost concentrată în jurul publicaţiilor, fie al celor cu preocupări multiple, fie al celor mai noi, cu preocupări literare în primul rând. În timpul revoluţiei, scriitorii s-au manifestat ca militanţi politici, din care cauză, după înăbuşirea mişcării, mulţi dintre ei au luat calea străinătăţii. După întoarcerea din emigraţie, cei mai de seamă scriitori ai generaţiei revoluţionare au alcătuit, atât în Moldova cât şi în Muntenia, frontul luptei pentru Unire. Bătrânul Gheorghe Asachi reprezenta din ce în ce mai mult vechiul, lăsat în urmă de istorie.

În nici un domeniu literatura sa n-a mai adus elemente inedite. Poeziile sale, apărute în ediţia a doua şi a treia, cu o tematică ori critică, ori didacticist-patriotică, în stilul clasicismului întârziat şi cu multă mitologie, erau produse livreşti şi palide, cu totul învinse de noul val poetic al tinerei generaţii, în frunte cu Alecsandri. Câte un „idil cu cântece”, editat în preajma Unirii, indica desuetudinea lui Asaki în noua perioadă, atât din punct de vedere artistic, cât şi din cel ideologic.

Costache Negruzzi - în 1848 în polemică, la un moment dat, cu capii revoluţiei - înfăţişa o perioadă de tranziţie, împărtăşind de mult programul Daciei literare. După 1848, scrierile sale, adunate sub titlul Păcatele tinereţelor (1857), indicau orientarea literară spre realismul critic. Din aceeaşi generaţie, munteanul Eliade Rădulescu înscria acum faza declinului său literar, în preajma Unirii, el edita la Paris (1856-1857) ziarul Conservatorul. Opera lui literară din emigraţie a fost aceea a autobiografiei, în care încerca să se justifice înălţându-se pe sine şi ponegrindu-i pe contemporani, sau a unor elucubraţii mistice.

Adevăratul front al Unirii a fost reprezentat de aceeaşi generaţie care se ridicase, tânără, în 1848, în frunte cu Bălcescu, Russo şi Kogălniceanu. Primul n-a mai apucat să-şi desăvârşească opera, murind în exil. Al doilea a murit chiar în anul Unirii. Kogălniceanu avea să străbată, abia de aici încolo, câteva alte perioade istorice, cu biruinţe şi înfrângeri. Alecu Russo a aparţinut, prin opera sa, în mare parte perioadei 1848-1859. După întoarcerea din exil, el şi-a desfăşurat colaborarea la „Zimbrul”, „Steaua Dunării” şi, mai ales, la „România literară”, unde au apărut „Amintiri”, „Cugetări” etc.

Poeţii munteni ai epocii şi-au desfăşurat creaţia ca şi până atunci, fără să aducă o înnoire artistică. Cezar Bolliac a contribuit mai mult pe plan publicistic decât prin Colecţia de poezii vechi şi noi, apărută în 1858. C.A. Rosetti nu mai era aproape deloc poet, consacrându-se exclusiv politicii. Cel care şi-a menţinut şi şi-a amplificat gloria în această perioadă a fost Dimitrie Bolintineanu: Cântece şi plângeri (1852), Poezii vechi şi noi (1855). Deşi consecvent legat de idealurile înaintate ale epocii, prieten al grupării ieşene înflorite la „România literară”, Bolintineanu începea să exprime totuşi tendinţele divergente ale unei lirici exotice, evazioniste, în contrast cu militantismul şi cu propria sa atitudine politică.

Volumul său din 1855 era semnalat tocmai ca un nou romantism, menit să aducă uitarea şi mângâierea, nu să îndemne la luptă. Romanele sale Manoil, publicat în acelaşi an în „România literară”, şi Elena, apărând în 1862 - rămân însă documente istorice ale contemporanilor Unirii. După 1857 Dimitrie Bolintineanu, redactor al gazetei „Dâmboviţa” şi sprijinitor al lui Cuza, a militat în presă şi în lucrări cu caracter memorialistic - Viaţa lui Cuza Vodă, etc. împotriva coaliţiei burghezo-moşiereşti.

Figura dominantă a perioadei în literatură a devenit moldoveanul Vasile Alecsandri, poetul cetăţean prin excelenţă, înregistrând fiecare eveniment istoric al patriei sale. După întoarcerea din exil, Alecsandri şi-a adunat în volume producţia din perioada 1840-1848 şi aceea a noii perioade. Astfel a început publicarea repertoriului său dramatic (1852), a Baladelor adunate şi îndreptate (1852-1853), precum şi a primei sale culegeri lirice: Doine şi lăcrămioare (Paris, 1853). În preajma Unirii, volumul Salba literară (1857) a fost o antologie reprezentativă a poetului, dramaturgului şi luptătorului care a întrunit valorile contemporane în jurul „României literare”.

Poezia lui era un cântec nou, limpede şi luminos, izvorât din contacte cu poporul şi cu versul lui, opus liricii neoclasicizante a lui Asaki, ca şi suspinelor orientale pe care le mai continua Bolintineanu. Naţional şi popular, Alecsandri a rămas cel mai mare poet al românilor vreme de câteva decenii, făurindu-şi o glorie trainică. El a avut un rol deosebit de important ca popularizator al folclorului, îndeosebi în Baladele din 1852, retipărite în 1856 într-o ediţie mai bogată, intitulată Poezii populare. Folclorul în proză a fost, în schimb, valorificat de Petre Ispirescu, care a publicat în anii 1872-1876 cele două volume intitulate Legende sau basmele românilor.

Generaţia mai tânără a început să se afirme în poezie cu tendinţe contradictorii. Deşi precumpăneau încă orientările paşoptiste ale liricii militante mobilizate în slujba Unirii, se dezvolta poezia melancoliei romantice pe linia Bolintineanu. Se remarcă George Creţeanu, tânăr participant la presa revoluţiei şi a emigraţiei (Melodii intime, 1855); apoi şi mai tinerii Nicolae Nicoleanu, Radu Ionescu (Cânturi intime, 1854), Al. Sihleanu (Armonii intime, 1857), Al. Depărăţeanu (Doruri şi amoruri, 1851), Mihail Zamfirescu (Aurora, 1858).

Titlurile acestor volume lirice editate în anii premergători Unirii reliefau de la sine ponderea pe care o recăpăta tema erotică în dauna celei sociale, combatante, în generaţia care îşi trăia adolescenţa după înăbuşirea revoluţiei. Din aceeaşi generaţie, Alexandru Odobescu se afirma cu tărie ca un continuator al generaţiei paşoptiste, ca şi B.P. Hasdeu, care îşi începea prodigioasa şi multilaterala activitate.

Anii 1859-1864 au reflectat pe planul literaturii şi publicisticii lupta dintre forţele progresiste, care au realizat Unirea şi reformele burgheze, pe de o parte, şi forţele conservatoare, pe de altă parte, care aveau să ducă la răsturnarea lui Cuza şi la aducerea unui prinţ străin. Până acum mişcarea literară evolua ascendent, pe baza programului „Daciei literare” şi a succeselor ei, oricât de multe diferenţieri s-ar fi putut constata în orientarea artistică ideologică a scriitorilor. Caracterul social-educativ al artei era recunoscut de toţi scriitorii înaintaţi, literatura fiind înţeleasă ca armă decisivă în lupta patriotică şi socială.

În acest spirit se manifestau şi după 1859 scriitorii reprezentativi ai generaţiei de la 1848, ca şi cei mai tineri. Acum se remarca, târziu, dar puternic, Nicolae Filimon cu proza sa realistă, mai ales cu romanul său social şi documentar, Ciocoii vechi şi noi, publicat în 1862 în „Revista română” şi în 1863 în volum. Acum au apărut Scenele istorice, Mihnea Vodă cel rău şi Doamna Chiajna ale lui Odobescu (1860), continuând opera în care realismul câştiga asupra romantismului lui Negruzzi şi evidenţiind desuetudinea „dramelor istorice” pe care le publica în acelaşi timp bătrânul Asaki: Petru Rareş, Voichiţa de România, Elena Dragoş (1863).

În acelaşi timp, între 1860 şi 1864 a început să se afirme ideologia estetică idealistă şi reacţionară. Împotriva curentului unic de până acum al literaturii militante, se ridicau primele glasuri ale discipolilor neohegelieni, care declarau incompatibilitatea poeziei cu politica şi cereau ruperea artei de realitatea socială, încă în 1861, Radu Ionescu, tânăr cu bune studii în străinătate şi colaboratorul principal al „Revistei române”, începea în paginile acestei reviste să propage hegelianismul.

Studiul său Principiile criticei, expunere rezumativă a esteticii hegeliene aducea o sumă de idei pozitive şi încerca să păstreze contactul cu ideologia paşoptistă, dar în acelaşi timp marca cel dintâi pas spre trădarea acestei ideologii pe tărâm literar, cum o trădase Eliade şi burghezia pe tărâm politic. Nu întâmplător Radu Ionescu avea să fie şi unul dintre executorii răsturnării lui Cuza Vodă.

Cea mai puternică ofensivă a reacţiunii estetice o aduce însă în ultimul an al domniei lui Cuza Vodă, exprimând însăşi ofensiva moşierimii conservatoare împotriva reformelor domnitorului, societatea „Junimea”. Aceasta a luat fiinţă la Iaşi în 1863, ca o asociaţie culturală sub conducerea lui Titu Maiorescu, care avea să domine perioada următoare ca îndrumător ai literaturii române, ponegrind literatura patriotică şi socială, încercând să anuleze arbitrar moştenirea generaţiei de la 1848 şi să promoveze o artă „apolitică”.

Între 1867 şi 1878, Titu Maiorescu şi-a desfăşurat o bogată activitate pe tărâm literar, încercând să câştige adepţi şi să promoveze Direcţia nouă, antipaşoptistă. Ofensiva sa, sistematic organizată, a început prin studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, atacând în cea mai mare parte moştenirea generaţiei de la 1848; a continuat prin filipice în acelaşi sens în articolul În contra direcţiei de astăzi şi a culminat cu studiul Direcţia nouă în poezia şi proza română, proclamată sentenţios în 1872. Aceasta era sprijinită pe recunoaşterea autorităţii incontestabile a lui Alecsandri, de fapt cel mai reprezentativ scriitor al aşa-numitei direcţii vechi, dar pe care Maiorescu nu-l putea dărâma şi încerca să şi-l apropie.

În ceea ce priveşte mesagerii „noii direcţii”, Maiorescu încerca să promoveze poezia minoră, erotică şi ieftin filozofantă a unui Samson Bodnărescu, Matilda Cugler sau Th. Şerbănescu, alăturând-o geniului în formare Mihail Eminescu. Acesta debutase în revista de tradiţie progresistă „Familia” a lui Vulcan şi, într-o poezie ca Epigonii, îşi afirma respectul pentru înaintaşii paşoptişti, în spiritul în care Aron Pumnul îl educase ca profesor.

Maiorescu a ştiut să exploateze meritul de a-l fi relevat pe Eminescu, ca şi unele campanii pozitive duse prin „Convorbiri literare” pe tărâmul limbii artistice (Beţia de cuvinte) şi lupta împotriva latinismului sau valorificarea folclorului (Asupra poeziei noastre poporane, 1867). Astfel, Maiorescu a lansat o direcţie nouă, reacţionară, folosindu-se tactic, de un reprezentant al generaţiei de la 1848, de campaniile progresiste ale acestei generaţii şi de luceafărul poeziei tinere.

Riposta antimaioresciană s-a manifestat însă prompt şi energic din partea reprezentanţilor celor mai de seamă ai vechii generaţii, credincioasă idealurilor paşoptiste, în frunte cu Bariţiu şi Bolliac. De asemenea s-a aliniat un puternic front antimaiorescian, în frunte cu B.P. Hasdeu. Cea mai semnificativă opoziţie a adus-o însă revista Transacţiuni literare şi ştiinţifice (1872-1873), prin materialismul militant al lui Şt. C. Michăilescu. În ciuda Direcţiei noi…, operele de valoare autentică apărute între 1864 şi 1878 continuau filonul progresist al literaturii naţionale şi populare, legate de năzuinţele înaintate ale epocii.

Nici unul dintre marii scriitori ai generaţiilor anterioare n-a cedat maiorescianismului. Vasile Alecsandri, cultivat la „Junimea”, nu ezita să colaboreze în acelaşi timp la revistele duşmanilor ei celor mai înverşunaţi. Teoretic, singur Costache Negruzzi s-a alăturat în ultimii săi ani de viaţă esteticii „convorbiriste”, prin care fiul său, Iacob Negruzzi, redactor-şef al revistei, declara arta drept „un liman de adăpost” în mijlocul marilor frământări social-politice.

Generaţia lui Odobescu şi Hasdeu a fost în cea mai mare măsură ostilă, prin creaţia ei, orientării maioresciene. Acum a apărut strălucita scriere Pseudo-kineghetikos a lui Odobescu (1874), Hasdeu continua tradiţia literaturii istorice, cu mesaj protestatar şi critic, prin Răzvan şi Vidra (1867). În 1869 el a tipărit Odă la boieri. Publicaţiile sale, „Traian” (1869), „Columna lui Traian” (1870-1877), erau direct şi consecvent antijunimiste. Poeziile sale, strânse în volumul din 1873” lăsau în urmă toată producţia Bodnăreştilor şi Şerbăneştilor, lansaţi cu zgomot de Maiorescu.

De o vârstă cu Odobescu, V.A. Urechia (1834-1901), fără a fi un scriitor în adevăratul înţeles al cuvântului, desfăşura şi pe plan literar o activitate enciclopedică, opusă „Convorbirilor literare”. Din aceeaşi generaţie, Pantazi Ghica, fratele mai mic al lui Ion Ghica, s-a manifestat ca un polemist redutabil al taberei antimaioresciene, interesant, pe de altă parte, prin tentativele pe care le-a făcut în domenii încă puţin desţelenite în epocă, cum erau romanul românesc realist sau cronica dramatică.

Nicolae Gane (1835-1916), cel mai apropiat de junimişti dintre scriitorii talentaţi ai generaţiei, şi-a irosit valorile artistice în povestiri bătrâneşti, cel mai adesea lipsite de un înalt mesaj uman. Cunoscut colaborator al „Convorbirilor literare” poetul Anton Naum (1835-1917) a fost răsplătit, pentru ataşamentul său, cu un fotoliu la Academie.

Chiar colegii de generaţie ai lui T. Maiorescu, cei născuţi în deceniul al cincilea, au fost foarte rar junimişti credincioşi când s-au ocupat de literatură. A.D. Xenopol (1847-1920) sau Gheorghe Panu (1848-1910), care au făcut parte din prima formaţie junimistă, aveau să devină, ulterior, acuzatorii ei. Cea mai tânără generaţie, cea a lui Eminescu, avea să se afirme, în mare măsură, în „Convorbiri literare”, revista cea mai autoritară a epocii, fără a deveni slujitorii ei politico-literari decât în rare cazuri. Marele Eminescu era definitiv consacrat în preajma războiului pentru independenţă, deşi numeroase glasuri mergeau până la a-i contesta orice valoare.

I.L. Caragiale debuta în aceşti ani, pentru a se afirma în perioada ulterioară postbelică. La îndemnul lui Eminescu a debutat acum Ion Creangă, aducându-şi revelaţia artistică inegalabilă. În aceiaşi ani a început să publice Ioan Slavici, remarcabil însă abia după 1878. Alături de Eminescu şi foarte curând împotriva lui se afirma capricios şi nerecunoscut poetul Al. Macedonski (1854-1920), al cărui prim volum Prima verba a apărut în 1872. Mai în vârstă decât Eminescu, Nicolae Beldiceanu (1846-1896) a debutat, din 1872, la „Convorbiri literare”, dar îşi va găsi adevăratul drum abia mult mai târziu în „Contemporanul”, pe poziţiile mişcării socialiste.

În anii 1848-1878 s-a dezvoltat în Transilvania literatura română. Deşi nu se întâlneau opere de valoare deosebită, prin caracterul şi idealurile pe care le propaga, literatura română a ajutat la formarea unei intelectualităţi cu vederi înaintate şi a contribuit la ridicarea culturală a maselor. Activitatea literară poate fi urmărită în coloanele publicaţiilor periodice, în societăţile literare şi de lectură, în almanahuri şi calendare. S-au dezvoltat treptat toate genurile literare, de la poezie şi până la începuturile romanului.

Un rol deosebit de însemnat l-a jucat poezia lui Andrei Mureşanu, socotit pe drept cuvânt poet al întregului popor român, evidenţiat mai ales în anul revoluţionar 1848. La rândul său, Justin Popfiu a scris versuri de proslăvire a marilor figuri ale istoriei poporului român, ca Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, ori a evenimentelor de seamă - Unirea Principatelor. O limbă bogată în imagini a caracterizat opera poetică şi povestirile sibianului Ion Lepădatu (1817-1880), care a ştiut, totodată, să înfăţişeze suferinţele poporului şi să prezinte naraţiuni istorice reuşite, eliberate de povara latinismelor.

Vasile Ranta-Buticescu a scris nuvele inspirate din obiceiurile şi viaţa poporului, fiind cel mai de seamă povestitor al Familiei; iar Ion Pop-Reteganul (1853-1905), important culegător de folclor, a strâns vreo 4.000 de poezii şi a publicat lucrarea De la moară, povestiri şi snoave, care s-a bucurat de o largă răspândire. De altfel, creaţia populară a fost slujită cu hărnicie, între alţii, de Iosif Vulcan, animator al literaturii transilvănene prin revista „Familia”, de Iulian Grozescu, de Miron Pompiliu.

Acesta din urmă a publicat în 1870 importanta culegere Balade populare româneşti. Mai merită să fie amintită cea dintâi prezentare istorică a folclorului românesc, publicată de Gr. Silaşi în revista „Transilvania” sub titlul Românul şi poezia sa populară. Spre sfârşitul perioadei analizate şi-a început activitatea scriitorul transilvănean Ioan Slavici, care în 1874 a trecut munţii şi s-a stabilit în România, desfăşurându-şi îndeosebi aici activitatea literară.

Paralel cu literatura română a continuat să se dezvolte în Transilvania literatura maghiară. Frământările culturale maghiare, în special viaţa literară, se concentrau în primul rând la Cluj, îndeosebi după înfiinţarea universităţii; un rol important a început să-l joace oraşul Târgu Mureş. Năzuinţele culturale nu au avut totdeauna condiţiile cele mai prielnice de dezvoltare, îngrădiri de clasă făcând să nu se depăşească nivelul mijlociu şi talentele cu adevărat mari părăsind locul de baştină pentru Budapesta. În timpul absolutismului, înflorirea a fost împiedicată de asuprirea habsburgică; după 1867, clasele dominante au făcut tot posibilul pentru a împiedica tendinţele progresiste. De altfel, şi în Transilvania resturile feudale erau puternice, împiedicând creşterea burgheziei şi a rolului ei.

Asociaţia muzeului ardelean înfiinţată în 1859 la Cluj, a desfăşurat o activitate multilaterală, la început mai ales în domeniul istoriei şi al literaturii; din 1874 a început să publice periodicul „Erdelyi Muzeum”. În 1872 luând fiinţă Universitatea din Cluj, care a devenit cel mai important centru al ştiinţei maghiare din Transilvania, unele dintre publicaţiile ei periodice au dat la iveală numeroase materiale, dintre care unele cu subiect românesc.

În opoziţie cu politica de asuprire naţională a claselor dominante, mulţi dintre scriitorii şi oamenii de ştiinţă maghiari din Transilvania au activat pentru apropierea dintre maghiari şi români. Între reprezentanţii acestei tendinţe merită să fie amintiţi Zilahy Karoly, tânărul şef al opoziţiei literare ce-şi fixase drept program cultivarea lui Petofi, şi Bruz Lajos, prin relatările sale despre mişcarea literară şi ştiinţifică românească. Interesul pentru literatura populară română s-a văzut prin ecoul culegerii de poezii populare a lui Vasile Alecsandri sau în locul pe care l-a ocupat această literatură într-o mare antologie a Societăţii Kisfaludy (1877).

Prima gazetă maghiară din Bucureşti, unde se găsea o puternică emigraţie maghiară, a apărut în 1860 sub titlul Bukuresti Magyar Kozlony (Buletinul maghiar din Bucureşti); cei grupaţi în jurul foii, portdrapel al prieteniei româno-maghiare, au organizat un turneu al teatrului din Cluj, la ale cărui spectacole a asistat şi Alexandru Ioan Cuza. În 1876 a apărut o altă gazetă, Bukuresti Hirado (Informaţia Bucureştilor). În Bucureşti a studiat Feniche Samuel, care s-a făcut cunoscut prin studiile sale de etnografie şi zoologie. Un mijloc de apropiere l-a reprezentat şi muzica; însuşi Liszt a încurajat manifestările tineretului român de la Budapesta.

Un rol important pentru cunoaşterea culturii româneşti în Ungaria l-a avut înfiinţarea unei catedre de limba şi literatura română la Universitatea din Budapesta, cel dintâi profesor fiind Al. Roman, transferat de la Oradea. „Familia”, condusă de Iosif Vulcan, avea printre colaboratori şi maghiari, toţi însufleţiţi de tendinţe progresiste. Ioan Bădescu (Bagyai Janos), prietenul lui Eminescu, a tradus în româneşte pe Petofi şi în ungureşte primele poezii ale lui Vasile Alecsandri. Transilvăneanul Ioan Slavici publica în anii 1871-1872, în „Convorbiri literare”, un studiu despre dezvoltarea literaturii maghiare.

Între 1850 şi 1870 au scris despre români cu adâncă simpatie mai mulţi scriitori unguri. Acs Karoly publica prima culegere de poezii populare româneşti, intitulată Flori din câmpul poeziei populare româneşti; el participase la revoluţia din 1848, fiind condamnat apoi la închisoare, unde a învăţat româneşte. Kedgyes Lajos, de asemenea participant la revoluţie, a fost printre cei dintâi care au făcut auzită în literatura maghiară prietenia româno-maghiară. Tolnai Lajos, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai realismului critic în literatura maghiară, a criticat viu societatea moşierească-burgheză din Transilvania prin romanele sale, scrise în anii petrecuţi de el la Târgu Mureş. E de menţionat şi scriitorul Arany Janos, care şi-a început activitatea la Salonta, în Crişana.

În această perioadă, intelectualitatea progresistă germană a luptat şi pe tărâm literar împotriva absolutismului austriac. De o mare circulaţie s-a bucurat satira Scrisoarea retrograzilor a lui Fr. Fronius, în care biciuia abuzurile administraţiei austriece. Mult răspândite au fost Cântecele unui dispărut ale lui Frantz Obert (1826 - 1908); în nuvele el lua poziţie împotriva izolării naţionaliste.

Soarta comună a românilor şi saşilor din Transilvania şi-a găsit expresia literară în nuvelele istorice ale lui Daniel Roth (1801-1859) şi în poeziile în dialect ale lui Viktor Kastner (1826-1857). Medicul Friedrich Krasser (1818-1893) a luptat în poeziile sale nu numai împotriva izolării naţionaliste, împotriva misticismului şi obscurantismului, ci şi împotriva claselor exploatatoare care le propagau; poeziile sale poartă amprenta socialismului utopic. Poezia sa Antisyllabus a fost difuzată în milioane de exemplare în Europa şi în America.

Vie era şi activitatea literară la Timişoara, unde Gottfried Feldinger publica în revista „Euphrosyne”, editată de el, multe poezii caustice la adresa reacţiunii habsburgice. Nepomuk Preyer a devenit, prin drama sa Die Sulioten şi prin poeziile din volumul Ver sacrum, un militant pentru libertate şi progres. Din cauza cenzurii austriece, acţiunea pieselor sale nu avea loc în Austria, ci în alte state despotice, ca Spania, Turcia etc.

Check Also

Structura şi relaţiile sociale în ţările române în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Structura socială Este o realitate a veacului al XVII-lea pe o foarte vastă arie geografico-politică …

Dominaţia otomană asupra ţărilor române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Regimul economic al dominaţiei otomane Instaurarea dominaţiei otomane a avut consecinţe importante, economice şi politice, …

Oraşele din ţările române în anii 1848-1864

Oraşele şi târgurile s-au dezvoltat necontenit în anii 1848-1864. S-a accentuat diferenţierea lor de sate, …

Cultura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Însemnatele prefaceri prin care au trecut ţările române în a doua jumătate a secolului al …

Gândirea filozofică, economică şi socială în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Gândirea filozofică se dezvoltă în Transilvania, începând cu a opta decadă a secolului al XVIII-lea, …