Literatura străromână

În spaţiul unde s-a petrecut geneza poporului român s-au scris cărţi („Conservarea în limba noastră a cuvintelor de origine latină a scrie şi carte, sub forma corespunzătoare cu legile fonologiei româneşti, dovedeşte - observa Sextil Puşcariu - că noţiunile exprimate prin aceste cuvinte au fost în toate timpurile curente la poporul nostru şi ne îndreptăţeşte să credem că după stingerea culturii romane în regiunile dunărene, strămoşii noştri n-au uitat niciodată meşteşugul de a scrie şi de a citi cărţi”) şi s-au citit cărţi (verbul lecturii este de origine slavă, pentru că „cititorul” textelor, adică preotul, făcea acest lucru într-o biserică, loc unde s-a oficiat mult timp în această limbă de cultură) mai întâi în latineşte şi în greceşte, ulterior în slavă (cea mai veche inscripţie slavă descoperită pe teritoriul românesc, aflătoare în localitatea dobrogeană Mircea Vodă, aparţine veacului al X-lea).

Sediile acestor îndeletniciri erau neîndoielnic mănăstirile şi celelalte organizări ecleziastice fiinţând aici de timpuriu. „Comerţul” cultural pe care instituţia creştină l-a desfăşurat şi l-a protejat a făcut ca pe acest teritoriu să circule texte redactate în alte zone, texte purtătoare de informaţie şi incitatoare, în acelaşi timp, la muncă scriitoricească între oamenii locului. Existenţa între daco-romanii ce populau Dacia şi Scythia Minor a unor mânuitori ai condeiului (oameni ai Bisericii) poate reprezenta o dovadă a procesului neîntrerupt ce a dus la conservarea în limba română a cuvintelor fundamentale pentru exerciţiul cărturăresc.

Prin întinderea sa în timp, seria scriitorilor străromâni (evocată uneori cu rost, alteori fără temeiuri deosebite), argumentează tocmai continuitatea acestei îndeletniciri şi face din spaţiul daco-roman sau protoromânesc un loc integrat pe deplin în ansamblul unor preocupări ce aveau drept scop producerea cărţii. Cel mai vechi text (păstrat) scris aici este o relatare (de factură hagiografică) despre martiriul Sfântului Sava, un capadocian ajuns să predice între goţii aflaţi în zona de azi a Buzăului, personaj care va suporta supliciile poruncite pe la anul 372 de regele Athanaric şi va sfârşi înecat în râul Buzău.

I s-a zis Sfântul Sava Gotul, şi povestirea faptelor sale, intitulată Scrisoarea bisericii din Goţia către biserica din Capadocia (conservată în două manuscrise greceşti de prin secolele al X-lea şi al XI-lea), va însoţi rămăşiţele pământeşti ale martirului în drumul spre Capadocia, la cererea lui Vasilie cel Mare (nu mai puţin de trei scrisori ale acestui faimos părinte al Bisericii, pe atunci arhiepiscop de Caesarea Capadociei, atestă interesul său faţă de întâmplările ce veneau în atingere cu Biserica şi cu slujitori ai ei, mai cu seamă dacă aceia proveneau din Capadocia).

Istorisirea aceasta, ferită de intruziuni suprafireşti, conţinând în schimb ştiri însemnate despre viaţa în Dacia sub ocupaţia gotă relatate expresiv, a fost scrisă probabil în greceşte (un titlu al său fiind Martyrion tou agiou Saba Gotthou, adică Pătimirea Sfântului Sava Gotul), într-o manieră utilizată în epocă. Redactarea s-a petrecut la Tomis (unde moaştele Sfântului fac un prim popas), dar cu înglobarea datelor primite din stânga Dunării de Jos.

Literatura teologică a episcopilor misionari se cuvine a fi înregistrată, de asemenea, în acest inventar al „suportului latin”, căci şi Niceta de Remesiana, şi Laurenţiu de Novae au scris în latineşte, au propovăduit în limba celor ce locuiau atunci în cele două Dacii (Traiană şi Aureliană), provincii neîncetat comunicante prin romanitate şi creştinism până târziu, la venirea slavilor.

De la Niceta de Remesiana, episcop sud-dunărean cu o activitate de propagator al unui creştinism de factură latină, „minte vestită în lumea creştină a secolelor V şi VI” (Ioan G. Coman), au rămas mai multe scrieri cu conţinut catehetic (Libelli instructionis, în şase cărţi) sau dezbătând felurite aspecte privitoare la oficiere (De vigiliis servorum), la practici creştine (De psalmodiae bono) ori la probleme controversate (De diversis appellationibus Christi). Acelaşi Niceta „candidează” împreună cu alţi câţiva scriitori la ipostaza de presupus autor al faimosului imn Te Deum laudamus.

Numele său este pomenit cu argumente alături de cel al Sfântului Ilarie ori al Sfântului Ambrozie, sau de cel al Fericitului Augustin (pe ultimii doi îi socoteşte autori ai rugăciunii şi mitropolitul Dosoftei, tipărind-o în slavoneşte la sfârşitul Psaltirii în versuri - dovadă că este vorba de o completare de ultim moment - sub titlul Mărturisirea credinţei ortodoxe. Stihuri ale părinţilor noştri episcopi Ambrozie al Mediolanului şi Augustin al Hipponiei). Din matricea literară a lui Niceta de Remesiana descind şi două omilii ce tratează chestiunile pocăinţei (De poenitentia) şi ale milosteniei (De eleemosyna), atribuite unui episcop Laurenţiu, care pare să fi fost Laurenţiu de Novae (secolele IV-V), misionar în mijlocul populaţiei romanizate din sudul Dunării (căci el rezida într-o localitate aflată aproape de Nicopolis), una şi aceeaşi persoană cu Laurenţiu de Sirmium.

Una dintre figurile proeminente ale acestei serii de cărturari este Sfântul Ioan Cassian (7360-430 sau 435) zis şi Scitul sau Romanul. Născut în Scythia Minor şi instruit tot aici (îi erau familiari marii scriitori ai latinităţii), Ioan Cassian porneşte pe un drum al şlefuirii spirituale care a avut ca principale etape Locurile Sfinte (unde a şi fost călugăr într-o mănăstire de lângă Bethleem), Egiptul, iarăşi Palestina, Constantinopol (a trăit o vreme în preajma lui Ioan Hrisostom, care îl va hirotoni ca ierodiacon), Roma (ducea acolo o epistolă către papa Inocenţiu I în sprijinul exilatului, atunci, Ioan Gură de Aur), pentru a se sfârşi la Marsilia, loc în care Ioan Cassian va ajunge ieromonah şi va întemeia câteva aşezăminte monastice.

Informaţia impresionată de care dispunea ca un adânc cunoscător al patristicii răsăritene, experienţa diversă acumulată i-au îngăduit să discute în cărţile sale - mai toate lucrări de mari dimensiuni - chestiuni ale organizării vieţii monahale (De institutiis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis, în douăsprezece cărţi, Conlationes Sanctorum Patrum, în douăzeci şi patru de cărţi) sau probleme legate de mişcările religioase divergente în raport cu norma creştină, cum a fost contribuţia De incarnatione Domini contra Nestorium Libri VII, scrisă la solicitarea lui Leon, arhidiaconul ce va ajunge apoi papă, unde, după o trecere în revistă a dezvoltărilor eretice, demontează tezele lui Nestorie, cel care refuza să admită că Hristos s-a născut din Fecioara Maria, contestând numele de Maică a Domnului ori Născătoare de Dumnezeu, într-o înşirare ghidată nu neapărat de cronologie, ar urma textele episcopilor tomitani, ale ierarhilor care au păstorit în Scythia Minor, spaţiu unde cultura latină se întâlnea cu spiritul grec, loc de contact între Apus şi Răsărit, între Roma şi Bizanţ, zonă a unor sinteze creştine locale de unde - zic specialiştii - este posibil ca teologia creştină, în exprimări savante ce puneau la contribuţie patristica răsăriteană, să se fi răspândit pe o arie semnificativă în stânga Dunării, în Dacia. Scriu aici, în Tomisul care iubea deopotrivă limba latină şi limba greacă, câţiva cărturari de foarte bun nivel.

Unul dintre ei a fost episcopul Teotim I (secolele IV-V), scit de origine (zicea istoricul bisericesc Sozomen), adică verosimil un daco-roman aflat în scaunul episcopal pe la anul 392. Era un învăţat pe care Fericitul Ieronim îl evocă în cartea sa, De viris illustribus. Cunoştea sistematic opera lui Origene, astfel că la un sinod ţinut în anul 403 lângă Calcedon a putut să o comenteze corect şi să îl apere pe Ioan Hrisostom (cu care era, de altfel, prieten) de acuza cum că i-ar fi protejat pe cei ce stimau învăţăturile lui Origene. Ar fi scris nişte omilii pe teme legate de instituţia călugăriei, ce vădeau un respect profund faţă de manierele clasice (erau redactate sub formă de dialoguri) şi o deplină familiarizare cu arta oratorică.

Despre un alt episcop al Tomisului, Ioan (păstor în acel scaun pe la anii 448-449), trăitor o vreme şi la Constantinopol, se ştie că scria în limba latină (din păcate, din opera sa s-au păstrat doar câteva fragmente, identificate în textul lui Marius Mercator) şi că era un participant frecvent la disputele teologice din epocă, ca polemist înzestrat, ce s-a exersat combătând ereziile lui Nestorie şi Eutihie.

Împotriva aceloraşi concepţii monofizite redactează o epistolă în latineşte alt episcop al Tomisului, Teotim al II-lea (aflat în rang în anul 458), răspunzând unei „circulare” prin care împăratul Leon I (457-474) îi consulta pe episcopii din provincii în legătură cu deciziile celui de-al patrulea conciliu ecumenic care avusese loc la Calcedon (de altfel, la aceste sinoade ierarhii din Dacia au fost prezenţi de la început: la primul conciliu, cel din anul 325, participă şi un Theofil „al Goţiei”; Gherontius al Tomisului s-a aflat la Constantinopol în anul 381, la al doilea sinod ecumenic etc.). Tot printr-o epistolă s-a manifestat literar şi episcopul tomitan Valentinian (secolul VI), participant astfel la o dispută teologică de faimă în veacul său (controversa „celor trei capitole”).

Scrisoarea lui Valentinian, redactată în latină, nu s-a conservat, dar din răspunsul pe care i l-a adresat papa Vigilius (dilectissimo fratri Valentiniano episcopo de Tomis provinciae Scythiae), şi el amestecat în dispută, cercetătorii au dedus un Valentinian consecvent în apărarea deciziilor sinoadelor ecumenice, partizan al unei stabilităţi ecleziastice prielnice. Impunătoare a fost şi statura scriitoricească a lui Dionisie Exiguul (exiguus înseamnă „umil”, „smerit”, „plecat”), alt „dobrogean” (căci se năştea în Scythia Minor prin anul 470) ce va face o carieră literară remarcabilă departe de locul său de baştină. O „cale a şlefuirii”, începută după anii de formare ce se vor fi petrecut într-o mănăstire din Dobrogea, îl va duce pe Dionisie la Constantinopol şi apoi la Roma, unde îşi va afla şi sfârşitul (între anii 540 şi 545).

A fost un mare învăţat, cunoscător adânc al limbilor latină şi greacă, un erudit care i-a impresionat prin cunoştinţele sale pe romani. Acest „scit” cu maniere „întru totul romane” (cum îl va evoca prietenul său Cassiodorus, prim-ministru sub Theodoric şi coleg „de cancelarie” cu Dionisie la şcoala mănăstirii Vivarium din Roma, unde cei doi predau dialectica) va tălmăci în latineşte scrierile din patristica orientală (epistole ale lui Chiril al Alexandriei, Despre crearea omului de Grigorie Nyssis, scrieri ale lui Athanasie al Alexandriei, Grigorie Teologul, Vasilie cel Mare etc.), însoţind aceste texte cu prefeţe substanţiale, aducătoare de ştiri necunoscute apusenilor.

Culegerea alcătuită de el, Exempla Sanctorum Patrum, cuprinde o sută de fragmente din impresionanta literatură patristică a Răsăritului. A tradus, uneori la solicitarea compatrioţilor săi sciţi, şi câteva vieţi de sfinţi: Viaţa Sfântului Pahomie, Pocăinţa minunată a Sfintei Thaisia, Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul. De la Dionisie au rămas şi câteva lucrări de drept bisericesc (traduceri din greacă) şi o Cronologie creştină, în care este folosită era alexandrină, iar ciclul pascal începe de la întruparea Domnului.

Ar trebui adăugate, în fine, şi textele (epistole cel mai adesea) călugărilor sciţi (adică din Scythia Minor) cu cel puţin doi autori faimoşi - Ioan Maxenţiu şi Leonţiu, zis şi din Bizanţ - ecouri, toate, ale unor dispute hristologice şi frinitariene din secolul al VI-lea, consecvente în a proteja hotărârile sinodului din Calcedon. Literatura română veche va cunoaşte, desigur, unele dintre compunerile acestor scriitori străromâni, dar aceasta se va întâmpla mult mai târziu, scrierile lor venind pe „canale” îndeobşte frecventate de literaţii români din Evul Mediu.

Check Also

Literatura populară în Moldova şi Ţara Românească în secolele XVII-XVIII

În ce priveşte creaţia populară din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, suntem într-o situaţie …

Ştefan cel Mare în literatura poporului. Pomenirea lui în timpurile din urmă

Poporul era întrebat deci şi el despre Ştefan cel Mare, după ce vorbiseră despre dânsul …

Literatura istorică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Literatura istorică în limba latină, din epoca de decadenţă a umanismului, e mult redusa ca …

Literatura filozofico-ştiinţifică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Varianta transilvană a cartezianismului a fost departe de a reprezenta întregul conţinut de idei al …

Literatura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Scriitorii perioadei 1848-1878 au fost angajaţi efectiv în lupta pentru progres, punându-şi în slujba ei …