Literatura română postbelică

Literatura română nu poate fi întreruptă de nici un eveniment politic, economic sau social. Doar un cataclism geologic sau cosmic poate distruge o cultură de valoarea aceleia care s-a dezvoltat de-a lungul timpului în acest spaţiu carpato-danubiano-pontic. Rădăcinile ei se află, aşa cum am văzut, adânc înfipte în istoria civilizaţiei româneşti şi în istoria civilizaţiei universale.

Ne-am aflat permanent la răscruce de vânturi, dar permanent am rămas în noi, conectaţi la valorile lumii, aşa cum o explică existenţa unui Dimitrie Cantemir sau a unui Nicolae Iorga, acest renascentist al secolului XX românesc. Căci, fără a exagera, în spiritualitate, atât în planul culturii, cât şi al ştiinţei există un secol românesc XX, fapt pe care îl dovedeşte sau trebuie să-l dovedească şi cercetarea noastră, pe anumite paliere.

Indiferent de ce perioade politice a trecut sau va mai trece România, cultura ei nu va putea deveni aberantă, ieşind din hotarele ei naturale. Aşa s-a întâmplat şi în perioada postbelică în ciuda tuturor opreliştilor emanate dintr-un regim totalitar, subjugat unei voci răsăritene. Cu toate interzicerile promulgate, la fel ca în plin Ev Mediu de către Inchiziţie, generaţiile de scriitori interbelici continuă să respire în plămânul spiritual al românilor.

Mai devreme sau mai târziu Blaga reintră în matca lui, Arghezi la fel, Cezar şi Camil Petrescu sunt antologici. Ion Barbu, Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu îşi fac prezenţa în peisajul literar. Toţi marii scriitori interbelici, suportă însă cenzurile proletcultiste, însă prezenţa lor este oxigenul care întreţine spiritualitatea.

Apar noi generaţii de scriitori, unii obligat angajaţi, alţii angajaţi prin ei înşişi. Firesc se produce un exod spre lumea liberă occidentală. Pleacă Petru Dumitriu, autorul Bijuteriilor de familie şi Petru Popescu, autorul romanului „Prins”. Lista celor care evadează este extrem de lungă, ea mărind pe cea a exilului românesc, care produce lucrări de valoare, despre care în ţară nu se ştiu decât lucruri fragmentare, dar care de abia acum trebuie introduse în circuitul valorilor naţionale.

Scriitorii rămaşi în România continuă - totuşi, tradiţia marilor valori. Apar „Moromeţii” lui Preda, volumele de versuri ale lui Nichita Stănescu, „Groapa” lui Eugen Barbu. Se scrie încă o poezie de valoare europeană, cu tot tributul de dogmatism pe care cultura românească din această perioadă, vrând-nevrând îl plăteşte. Dar a venit clipa când firele culturii se reînnoadă.

Check Also

Ideile „Daciei literare” şi rolul ei în orientarea culturii şi a literaturii române

Pe scurt Ideile emise de Mihail Kogălniceanu sunt: Cum traducerile nu fac o literatură, ele …

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Repere în evoluţia literaturii române

  Cultura şi literatura veche   Umanismul secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi prima jumătate …

Literatura română în perioada paşoptistă. România între Occident şi Orient

Perioada paşoptistă (1830-1860) marchează în spaţiul românesc începutul epocii moderne, fiind caracterizată ca un timp …

Contribuţia istoriografiei la dezvoltarea limbii şi literaturii române

Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române este în primul rând de ordin istoriografic. Ei au …