Literatura română în perioada paşoptistă. România între Occident şi Orient

Perioada paşoptistă (1830-1860) marchează în spaţiul românesc începutul epocii moderne, fiind caracterizată ca un timp al înnoirilor, al căutărilor şi al definirilor. Acum se intensifică preocupările oamenilor de cultură orientate, pe de o parte, către conturarea unui specific cultural naţional, articulat în valorile lui perene, iar pe de altă parte, către găsirea unor căi de dialog cu celelalte culturi europene, în spiritul deschiderilor specifice epocii. Cuvântul scris, care circulă din ce în ce mai mult, devine instrumentul principal de afirmare nu numai a unor principii şi valori naţionale, ci şi a unei sensibilităţi la nou şi la schimbare, în toate formele lor de manifestare, într-o epocă în care întreaga Europă parcurge o vârstă a transformării şi a regăsirii în formele noi ale romantismului.

Mesianismul, spiritul revoluţionar, implicarea în viaţa cetăţii, spiritul critic, conştiinţa patriotică, sentimentul pionieratului, retorica sinceră, entuziasmul sinergie etc. sunt trăsături particulare ale unor oameni de cultură formaţi, mulţi dintre ei, în atmosfera de efervescenţă a universităţilor occidentale, precum: Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Matei Millo, Costache Negri (Moldova), Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Ion Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti (Ţara Românească), Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Andrei Mureşanu, Andrei Şaguna, Alexandru Papiu-Ilarian (Transilvania).

Obiectivele paşoptismului

Obiectivele paşoptismului românesc depăşesc însă sfera strictă a culturii şi a literaturii, vizând independenţa politică a ţării, libertatea naţională, unirea celor trei provincii româneşti, dezvoltarea învăţământului, a presei, a teatrului, intensificarea traducerilor, facilitarea accesului la educaţie al cât mai multor tineri etc.

„Dacia literară”

„Dacia literară” şi întreaga mişcare culturală ideologică şi literară pe care a generat-o au meritul de a fi pus bazele modernizării culturii româneşti, într-o epocă în care întreaga Europă era animată de mari frământări şi schimbări pe toate planurile vieţii sociale. Dacă la începutul secolului românii se aflau „încă în stadiul gramatical şi lingvistic al culturii” (Şerban Cioculescu), în timp ce în Occident romantismul era în plină expansiune, momentul 1840 marchează o schimbare de atitudine radicală, cu rădăcini în contextul social-politic al momentului. Unitatea naţională era încă un deziderat, nu existau instituţii culturale de tradiţie, limba literară nu era aceeaşi, existând diferenţe specifice celor trei provincii româneşti, astfel încât meritul celor care au încercat să atenueze decalajul cultural existent este cu atât mai mare.

Deşi în epocă erau editate reviste de cultură („Albina românească” - la Iaşi, sub conducerea lui Gheorghe Asachi; „Curierul românesc” - la Bucureşti, sub conducerea lui Ion Heliade-Rădulescu; „Gazeta de Transilvania”, cu suplimentul literar „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” - la Braşov, sub redacţia lui George Bariţiu), se impunea armonizarea tuturor eforturilor în vederea realizării unităţii culturale înaintea celei politice. De altfel, Kogălniceanu sublinia acest lucru: „În sfârşit ţălul nostru este realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”.

Prin cele trei numere apărute, revista „Dacia literară” a reprezentat un adevărat ferment spiritual ce a generat efecte de lungă durată în întregul spaţiu al sensibilităţii şi al gândirii româneşti. Apariţia ei, în 1840, este salutată de Ion Heliade-Rădulescu în paginile „Curierului românesc”: „Nu putem decât a ne bucura, împreună cu toată naţia, despre dobândirea unei asemenea averi literare. Printr-însa vedem acum curat că am avut şi avem toţi românii aceeaşi limbă pe care mulţi din munteni, moldavi şi ungureni au vrut s-o facă fâşii şi s-o împărţească în atâtea fâşii mai câte şi sate. Râvna şi planul dlui Kogălniceanu este vrednic de toată lauda şi recunoştinţa”.

Idealuri

Patru erau idealurile spre care îşi îndreptau eforturile artizanii culturali ai momentului, reunite în vocea lui Mihail Kogălniceanu, care semnează „Introducţia” din primul număr. Primul era crearea unei limbi literare unice şi a unei literaturi originale, reprezentativă pentru toţi românii. Sursele acestei originalităţi nu puteau fi legate decât de folclorul românesc, de istoria neamului, de natură şi de realităţile social-politice ale timpului. În acest sens, fiecare scriitor şi fiecare om de cultură şi-au adus contribuţia prin lucrări teoretice de popularizare, prin antologii de poezie populară, prin articole de presă, conferinţe sau opere literare care să verifice prin formă şi conţinut principiile enunţate în articolul-program. Kogălniceanu însuşi culege o oraţie de nuntă şi prezintă în detaliu toate ceremoniile, cu simpatia cuvenită.

Negruzzi scrie veritabile pagini de proză în care descrie costumele populare româneşti, dă exemple de poezii folclorice cu un deceniu înaintea celor culese de Alecsandri, iar Russo deplânge moartea trecutului şi risipirea în timp a obiceiurilor populare. În Cugetări, el arată: „Dacă este ca neamul român să aibă şi el o limbă şi o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanţilor şi se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradiţiile şi obiceiurile pământului, unde stau ascunse încă formele şi stilul; şi, de aş fi poet, aş culege mitologia română, care-i frumoasă ca şi aceea latină sau greacă; de aş fi istoric, aş străbate prin toate bordeele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aş fi gramatic, aş călători pe toate malurile româneşti şi aş culege limba”.

Se dorea cu fervoare renunţarea la traduceri şi la imitaţiile mediocre ale creaţiilor din alte literaturi, deoarece, aşa cum arată Kogălniceanu, „dorul imitaţiei s-au făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. Această manie este mai ales covârşitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de sub teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! Că sunt numai traducţii din alte limbi, şi încă şi acele de-ar fi bune. Traducţiile însă nu fac o literatură”. Aşa cum arată George Ivaşcu, „Kogălniceanu înţelege să critice abuzurile, nu principiul însuşi; era împotriva superficialităţii şi a maimuţăririi Apusului, nu împotriva preluării de cărţi folositoare şi idei bune” (Din istoria criticii şi a teoriei literare româneşti).

Scriitorii de la „Dacia literară” sunt primii ce resimt necesitatea criticii literare, o dorinţă întemeiată dacă avem în vedere multitudinea de texte publicate fără niciun discernământ estetic. Se impunea aşadar un filtru al valorii, crearea unui set de principii în funcţie de care să fie judecată şi apreciată opera de artă. Kogălniceanu anunţă o critică nepărtinitoare - „Vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmaşi ai arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre literare” -, dând de înţeles că a trecut etapa aprobărilor binevoitoare, a sloganului: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!”.

Deşi în programul „Daciei literare” nu apare cuvântul romantic şi nici nu se face aluzie la vreo apartenenţă de „şcoală”, acest articol reprezintă manifestul romantismului românesc. „El este sincronic cu acela din Rusia, Spania, Portugalia şi din alte ţări” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. I)

„Echipa «Daciei» constituie prima generaţie românească la care decalajul faţă de Apus nu se mai simte; pentru ei Europa e un partener de dialog, nu un mit şi nu o utopie. Ei îşi pun problema «recuperării» în mod lucid, iar soluţia la care se opresc, «a asimilării selective», corespunde efectiv dublei vocaţii a culturii noastre către 1840: de a călători pe toate drumurile spiritului fără a înceta să fie ea însăşi, de a-şi afirma personalitatea fără a-şi vinde sufletul. Încât, pentru a spune totul într-un cuvânt, generaţia lui Kogălniceanu are meritul de a fi făcut romantismul plauzibil conştiinţei româneşti” (George Ivaşcu, Din istoria criticii şi a teoriei literare româneşti).

„Aşezaţi geograficeşte şi sufleteşte între influenţe care ne vin dintr-o parte şi din alta, sufletul nostru şi-a alcătuit un echilibru din caractere luate şi dintr-o parte, şi din alta. Aceste influenţe duble n-au rămas însă între ele în conflict, în dualism. În sufletul nostru ele s-au topit formând o sinteză nouă, un echilibru” (Mihai Ralea).

Check Also

Minorităţile naţionale în România secolului XX

După constituirea României Mari, pe teritoriul ei alături de populaţia românească majoritară, trăia o mai …

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …