Literatura română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Privire generală asupra epocii

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, conflictele de idei, expresie pe plan cultural a contradicţiilor sociale din ţara noastră, capătă forme noi, cu urmări în toate domeniile cul­turii. După un moment de relativă stagnare (datorită unor acţiuni ale elementelor oportuniste - 1899), mişcarea muncitorească se reorganizează manifestându-se, prin luptători luminaţi (I.C. Frimu, Ştefan Gheorghiu, Dumitru Marinescu şi alţii), ca o forţă socială în plină dez­voltare.

Apar, în această perioadă, publicaţii de orientare socialistă (ziarul „România munci­toare”, în 1902), care reflectă năzuinţele muncitorimii spre unitate într-un context social caracterizat prin ascuţirea contradicţiilor sociale, datorită dezvoltării capitalismului, para­lel cu menţinerea unor structuri învechite, în viaţa satelor. Se înmulţesc acţiunile revendica­tive ale clasei muncitoare şi ţărănimii (greve, răscoale ţărăneşti, cum sunt cele din 1888,1894, culminând cu cea din 1907), iar faptul acesta determină, în mod hotărâtor, modul de a gândi şi de a crea al oamenilor de cultură din epocă, orientându-i spre abordarea unor probleme vitale ale naţiunii noastre: inegalitatea socială şi politică, exploatarea, desăvârşirea unităţii naţionale (românii transilvăneni se aflau încă sub dominaţia habsburgică), apărarea inde­pendenţei.

Marile realizări în domeniul-culturii, ştiinţei şi tehnicii din această perioadă sunt legate, într-un fel sau altul, de idealurile înaintate ale maselor populare. În împrejurările menţio­nate, cultura devine (în spiritul tradiţiei înrădăcinate de generaţia luptătorilor de la 1848) un instrument de luptă, un factor dinamizator al societăţii. Numele unor intelectuali, creatori de cultură, ca: Garabet Ibrăileanu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Dragomir Hurmuzescu, Traian Vuia, Henri Coandă, Aurel Vlaicu, Spiru Haret, Ioan Cantacuzino, George Enescu, Octav Băncilă, George Coşbuc, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi ale multor altora sunt legate de existenţa unor valori spirituale trainice, care dau expresie însuşirilor creatoare deosebite ale poporului nostru.

Tendinţe, direcţii şi curente în dezvoltarea culturii şi a literaturii române

Ceea ce caracterizează, în general, literatura noastră, în perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea, este manifestarea paralelă a unor elemente aparţinând diverselor curente literare, concretizate însă în opere inegale ca valoare. După cum observa George Călinescu, se afirmă acum puternic poezia socială şi proza de tendinţă realistă, alături de renaşterea unui romantism provincial şi ţărănesc. Pe lângă aceste direcţii, încep să fie cultivate şi unele modalităţi lirice înnoitoare, moderne.

Realismul

Este curentul literar care, pe plan european, s-a născut ca o reacţie antiromantică, determinată de marile descoperiri ştiinţifice şi de răspândirea ideilor pozitiviste şi materialiste în filozofie. Ca modalitate artistică, realismul se caracterizează prin următoarele trăsături:

  • observaţie socială şi psihologică pătrunzătoare, aplicată asupra realităţii contemporane, asupra omului văzut în cadrul mediului său natural, social şi istoric;
  • obiectivitate în surprinderea relaţiilor dintre caracter şi mediu, cu alte cuvinte, respectarea adevărului vieţii, în sensul pornirii de la autenticul „viciilor şi virtuţilor”, cum se exprima Balzac;
  • tipizarea, ca mijloc de generalizare a fenomenelor vieţii într-o formă concretă; detaliul îşi găseşte rostul în măsura în care contribuie la relevarea caracteristicului, semnificativului, tipicului;
  • surprinderea personajului în transformare, ceea ce înseamnă că personajul realist este în acelaşi timp unitar, deşi suferă modificări impuse de mediu, asupra căruia, de fapt, el însuşi acţionează; de aici, complexitatea caracterelor;
  • caracterul critic, acuzator, implicit în surprinderea veridică a contradicţiilor sociale.

În literatura universală, printre scriitorii realişti reprezentativi se numără Honore de Balzac, Stendhal, Charles Dickens, Nikolai Gogol, Lev Tolstoi, Mark Twain etc. În literatura română, elemente ale realismului pot fi identificate în operele unor cărturari din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cum ar fi aversiunea - într-o formă sau alta - faţă de nedreptăţile orânduirii feudale, întâlnită în originala alegorie a lui Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, în Didahiile lui Antim Ivireanul sau în epopeea eroicomică Ţiganiada, de Ion Budai-Deleanu.

Aspecte literare realiste se întâlnesc, apoi, în operele reprezentative ale scriitorilor paşoptişti, împletite cu predominante elemente romantice. Ca orientare constituită în cadrul şi o dată cu apariţia a ceea ce s-a numit „curent realist”, realismul începe să fie ilustrat în literatura noastră, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin operele unor scriitori ca Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, apoi Barbu Ştefănescu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, care îşi continuă activitatea creatoare şi în primele decenii ale secolului al XX-lea.

Nuvelele lui Delavrancea (Hagi-Tudose), povestirile lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti (În lumea dreptăţii), nuvelele şi romanele lui Gala Galaction (Lângă apa Vodislavei, Roxana), cele ale lui Ion Agârbiceanu (Două iubiri, Arhanghelii), poeziile lui Octavian Goga se caracterizează prin atitudine critic-moralizatoare, compasiune pentru cei mulţi şi oprimaţi, interes pentru zbuciumul lor sufletesc. Aspecte realiste, chiar dacă nu se conturează, întotdeauna, în fapte artistice durabile, se manifestă şi în literatura de nuanţă sămănătoristă şi poporanistă, pentru ca în operele unor scriitori din perioada dintre cele două războaie mondiale (Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, George Călinescu etc.), viziunea realistă să capete expresie în opere de înaltă valoare artistică.

În concluzie, reţinem ideea foarte importantă că realismul m literatură (ca, de altfel, în artă în general) a constituit, dintotdeauna, o orientare fundamentală care pleacă de la realitate spre esenţă, de la aspectele particulare spre general.

Sămănătorismul

Sămănătorismul este o orientarea literară care îşi are punctul de plecare în programul revistei „Sămănătorul”, apărută la Bucureşti între anii 1901 şi 1910 şi condusă iniţial de Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc, apoi de Nicolae Iorga (1903-1906).

Fiind expresia stării de spirit a păturilor sociale speriate de capitalism, identificat cu tot ceea ce este modern, sămănătorismul literar se constituie ca o orientare ostilă modernismului. Principalele trăsături ale acestei orientări sunt:

  • paseismul (adică tendinţa de întoarcere spre trecut), regretul pentru risipirea aşezărilor de altădată şi condamnarea prezentului (cum se vede, de exemplu, în poezia E mult de-atunci, de Şt. O. Iosif, în povestirea Nucul lui Odobac, de Emil Gârleanu, în romanul Două neamuri, de Constantin Sandu-Aldea);
  • idilismul sau preferinţa pentru înfăţişarea pitorească (înfrumuseţată în mod fals, convenţional) a satului românesc, considerat ca unicul depozitar al specificului naţional românesc (a se vedea poezia Ciobănaşul din ciclul Icoane din Carpaţi, de Şt. O. Iosif);
  • sentimentul dezrădăcinării, generat de ideea că satul - tărâm a tot ceea ce e bun şi frumos în structura etnică şi socială a poporului, cum credeau sămănătoriştii - se află într-o opoziţie de neîmpăcat cu oraşul modern, văzut ca loc de pierzanie; în consecinţă, cei ce se aventurează spre oraş trăiesc drama dezrădăcinării (cum constatăm în poezii ca Psalm, de Corneliu Moldovanu, Copil sărman, de Şt. O. Iosif, Nepotrivire, de Octavian Goga);
  • predilecţia pentru scene tari, de violenţă, pentru personaje dominate de instincte, aceasta ca reflex al cultului valorilor etnice naţionale (de exemplu, proza lui Constantin Sandu-Aldea).

Interesul pentru viaţa ţărănimii, pentru creaţia populară, pentru trecutul de luptă al poporului, pentru natura patriei, cultivarea unei literaturi angajate, pe linia reflectării specificului naţional şi a relevării unor valori etice sunt aspecte pozitive ale ideologiei literare sămănătoriste. În literatură, asemenea aspecte s-au reflectat, adeseori, în creaţii de autentică valoare artistică. Sunt de reţinut numele unor scriitori precum: Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Şt. O. Iosif, Octavian Goga şi Emil Gârleanu, care, în afara unor pagini străbătute de tendinţe aparţinând ideologiei sociale sămănătoriste, au dat literaturii noastre opere de preţ, reflectând, artistic, aspecte ale specificului nostru naţional.

Alexandru Vlahuţă (1858-1919), cel care, împreună cu George Coşbuc, a editat, în 1901, revista „Sămănătorul”, aflându-se la conducerea ei timp de un an, considerat de contemporani drept cel mai mare poet de după Eminescu, îşi înscrie prima perioadă a creaţiei sale sub semnul eminescianismului. Admirator neclintit al marelui poet („Tot mai citesc măiastra-ţi carte, / Deşi o ştiu pe dinafară” - Lui Eminescu, 1884), Vlahuţă se desprinde cu greu de model. Nota personală apare mai ales în satiră, datorită temperamentului său de pamfletar; în afirmarea consecventă a poeziei optimiste (Unde ni sunt visătorii?, 1892); în surprinderea, cu curaj, a nedreptăţilor sociale şi a cauzelor acestora, cum se vede în poemul alegoric 1907 (scris după reprimarea sângeroasă a răscoalei ţăranilor).

Original este Vlahuţă şi în nuvelele Din durerile lumii sau în romanul Dan (despre care s-a spus că anticipă unii eroi sadovenieni, de exemplu, din Însemnările lui Neculai Manea şi Locul unde nu s-a întâmplat nimic, sau ai lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti, I.A. Bassarabescu), precum şi în schiţe ca Mogâldea, Socoteala, povestiri ca Vişan sau Cassian (inspirate din viaţa oamenilor umili şi asupriţi). Cu România pitorească (1901), suită de reportaje de o autentică valoare literară şi educativă, Alexandru Vlahuţă se impune printre primii autori care au creat scrieri de acest fel în literatura română. Dragostea scriitorului pentru creaţia populară, pentru trecutul de luptă al poporului, pentru frumuseţile naturii patriei îşi găseşte o aleasă expresie lirică în România pitorească, lată un exemplu sugestiv extras din capitolul La Câineni.

Check Also

Ideile „Daciei literare” şi rolul ei în orientarea culturii şi a literaturii române

Pe scurt Ideile emise de Mihail Kogălniceanu sunt: Cum traducerile nu fac o literatură, ele …

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Repere în evoluţia literaturii române

  Cultura şi literatura veche   Umanismul secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi prima jumătate …

Literatura română în perioada paşoptistă. România între Occident şi Orient

Perioada paşoptistă (1830-1860) marchează în spaţiul românesc începutul epocii moderne, fiind caracterizată ca un timp …

Contribuţia istoriografiei la dezvoltarea limbii şi literaturii române

Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române este în primul rând de ordin istoriografic. Ei au …