Literatura română între 1830 şi 1860

Cadrul social-politic şi cultural

Prima jumătate a secolului al XIX-lea este, în istoria modernă a românilor, o perioadă agitată şi poate cea mai bogată în transformări, care au pregătit, printr-o mişcare social-culturală largă, evenimentele revoluţionare de la 1848. Rezultatele mişcării de eliberare naţională s-au răsfrânt şi în conţinutul tratatului de la Adrianopol (1829), prin care Moldova şi Ţara Românească au căpătat autonomie administrativă şi libertatea comerţului, intrând în circuitul economic european.

Înlăturarea domniilor fanariote şi instalarea domnitorilor pământeni, apariţia unor relaţii economice şi politice inexistente până atunci constituiau premisele necesare pentru ridicarea societăţii româneşti pe o nouă treaptă de dezvoltare social-economică, pentru modernizarea vieţii social-politice şi culturale. Dar orânduirea feudală şi formele despotice de guvernare deveniseră o frână puternică în calea acestor tendinţe, făcând să crească nemulţumirile păturilor active ale societăţii şi ale spiritelor înaintate ale vremii împotriva inegalităţilor şi lipsei de libertăţi.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu relevase însă slăbiciunea edificiului feudal, dăduse maselor populare conştiinţa forţei lor şi mai ales convingerea că, pentru rezolvarea problemelor sociale acute, există o cale mai sigură decât aceea a reformismului promovat de iluminişti. Aşa se explică faptul că la sate apar acum răscoalele ţărănimii pentru eliberarea din lanţurile iobăgiei, iar la oraşe se organizează tot mai des mişcări subversive, sub forma unor comploturi şi conspiraţii, împotriva dependenţei economice şi politice.

În ciuda tuturor represiunilor, se intensifică starea de spirit antifeudală, pretutindeni răsunând glasuri care cereau modernizarea sistemului de guvernământ, îngrădirea drepturilor abuzive ale marii boierimi. Lupta pentru emancipare socială şi naţională, în preajma anului revoluţionar 1848, devine, în toate provinciile româneşti, un postulat al opiniei publice progresiste, o amplă manifestare a conştiinţei naţionale, marcând începuturile revoluţiei burghezo-democratice.

Pentru înţelegerea rolului pe care îl avea ideologia paşoptistă în orientarea, îndrumarea şi stimularea poporului într-o largă acţiune de transformare social-economică, de reorganizare burghezo-democratică a societăţii româneşti şi de eliberare naţională, este foarte semnificativ înţelesul cuprinzător pe care Mihail Kogălniceanu - acel arhitect ai modernizării societăţii româneşti - îl dădea cuvântului „politică”: „politica… a ajuns a fi astăzi sufletul lumii moderne; la dânsa ţintesc şi largile tendinţe ale literaturii ce formulează şi împrăştie ideile, şi propăşirea industriei, care asociază, organizează, produce şi răspândeşte. Politica este puternica circulaţie ce aţâţă toată gândirea şi toată ideea. Din ea izvorăsc toate acele valuri de teorii, de proiecte, de sisteme care bat necontenit în opinia publică şi împing activitatea mulţimii spre căi nouă”.

Aceasta ne sugerează amploarea şi profunzimea frământărilor revoluţionare din prima jumătate a secolului al XIX-lea, claritatea ţelurilor mişcării paşoptiste, care atrăgea gândirea revoluţionarilor asupra relaţiilor sociale, asupra necesităţii renovării structurilor învechite. Mişcarea revoluţionară din prima jumătate a secolului al XIX-lea a dat o puternică lovitură regimului feudal, renăscând în conştiinţa maselor spiritul luptei pentru dreptate socială şi libertate, intensificând mişcarea de idei în favoarea unirii ţărilor române într-un stat puternic şi independent. Ele au determinat, în acelaşi timp, o viguroasă activitate culturală, care avea la bază un amplu program de luptă politică. Această etapă, cuprinsă între 1830 şi 1860 în mijlocul căreia s-a declanşat cea mai largă mişcare populară de emancipare socială şi naţională. Revoluţia de la 1848 -, este cunoscută în literatură sub denumirea de perioada paşoptistă.

În ultimele două decenii şi jumătate ale perioadei paşoptiste, ca o reacţie împotriva imitaţiei şi a influenţei culturii occidentale, se dezvoltă, în mişcarea culturală, un puternic spirit naţional. Accentul se pune acum pe folosirea în scris a limbii române, pe creaţia originală şi evidenţierea valorilor naţionale, pe marile iniţiative culturale menite să sprijine această orientare. În perioada paşoptistă s-au pus bazele unei adevărate renaşteri culturale româneşti. Învăţământul, presa, teatrul, literatura, ştiinţele cunosc o dezvoltare tară precedent. Iau fiinţă societăţi culturale şi ştiinţifice, creste numărul revistelor şi al altor periodice, al cărţilor tipărite în tiraje mari, se formează un public cititor, se organizează biblioteci de literatură beletristică, librării - comerţul cu cartea devenind o adevărată îndeletnicire se înfiripează o viaţă artistică specific românească, bazată pe tradiţia populară, ia amploare mişcarea de culturalizare a maselor.

În primul deceniu al acestei perioade, utilizarea limbii greceşti se restrânge la însemnări, scrisori şi unele traduceri. Cultura românească deschizându-se acum mişcării de idei din Apus, locul limbii greceşti îl ia franceza, limbă de largă circulaţie europeană. Intelectualii paşoptişti, preocupaţi de cultivarea valorilor universale, o folosesc curent, în scris şi oral, publicând articole, studii şi lucrări ce aduceau, la cunoştinţa popoarelor europene problemele românilor. Numeroşi străini vizitează ţările române, scriu lucrări despre ele, poartă corespondenţă cu personalităţi româneşti pe probleme de actualitate sau le traduc lucrările în limbile lor.

Semnificativă pentru înţelegerea rolului culturii de către paşoptişti este opinia lui George Bariţiu, exprimată în „Gazeta de Transilvania” din 1838: „Lăţirea ştiinţelor şi a cunoştinţelor, împărtăşirea ideilor la toate clasele de oameni strigă astăzi toate naţiile, toate stăpânirile cele înţelepte şi părinteşti; mijloacele la acestea sunt cărţile, literatura, scrierile periodice lăţite şi propovăduite la toţi”. Aceasta concepţie, care era a tuturor paşoptiştilor, continuând şi dezvoltând, în condiţii noi, tendinţe apărute în epoca iluministă, explică faptul că în perioada paşoptistă scribul devine principalul instrument al activităţii culturale.

Presa

În aceste condiţii de intens avânt cultural, în toate cele trei ţări româneşti se dezvoltă o amplă activitate publicistică. Apar primele ziare: „Curierul românesc” la Bucureşti, în 1829, sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu; „Albina românească” la Iaşi, din iniţiativa lui Gheorghe Asachi, în acelaşi an: „Gazeta de Transilvania”, la Braşov, în 1838, din iniţiativa marelui cărturar ardelean George Bariţiu. Un moment deosebit de important în dezvoltarea publicisticii îl constituie apariţia, la 1840, a revistei „Dacia literară”, care se adresează întregului neam românesc, militând pentru ca „... românii să aibă o limbă şi o literatură comuna pentru toţi”.

În anul 1848 au apărut noi ziare purtătoare de cuvânt ale ideilor revoluţiei, promovând o publicistică agitatorică şi combativă. Nici după înfrângerea revoluţiei activitatea publicistică nu a încetat, revoluţionarii scriind acum împotriva celor care au trădat cauza revoluţiei române sau tăcând din presă o tribună în favoarea Unirii. Numărul mare al ziarelor, revistelor literare şi ştiinţifice, apărute în perioada paşoptistă, arată marea însetare ce se acordă acum cuvântului scris, sub influenţa intensei activităţi politice, orientată stăruitor spre problematica prezentului.

În 1840 apare, la Iaşi, „Dacia literară”, condusă de Mihail Kogălniceanu, iar, în 1845, la Bucureşti, Nicolae Bălcescu şi A.T. Laurian scot revista de orientare ştiinţifică „Magazin istoric pentru Dacia”. La Iaşi, în 1840-1841 şi 1945, apare culegerea de documente istorice „Arhiva Românească”, prin îngrijirea lui Mihail Kogălniceanu. În 1844, apar, la Bucureşti, „Pruncul român” şi „Poporul suveran”, ca purtătoare de cuvânt ale revoluţiei. După revoluţie, în 1850, apare, la Paris, revista „România viitoare”, care reunea în jurul ei pe toţi revoluţionarii exilaţi, în frunte cu Nicolae Bălcescu. În 1855 apare, la Iaşi, „România literară” a lui Vasile Alecsandri, fiind cea mai valoroasă publicaţie a paşoptismului, cu orientare umanistă, iar 1855-1856 apare „Steaua Dunării” a lui Mihail Kogălniceanu.

Învăţământul

Sub presiunea ideilor progresiste ale vremii şi cu contribuţia unor cărturari patrioţi, se pun acum bazele învăţământului în limba română”, înfiinţându-se primele şcoli primare în principalele centre ale ţării, şcoli pentru fete, şcoli normale în capitalele judeţelor, primele şcoli superioare, conservatoare dramatice şi muzicale. Conţinutul învăţământului este adaptat noilor cerinţe ale societăţii. Dascălii dau dovadă de mult entuziasm. Înfruntând cu succes greutăţile începutului, lipsa de localuri şcolare adecvate, de manuale şi material didactic, sărăcia experienţei în acest domeniu. Datorită legăturii strânse cu viaţa, cu nevoile ei, învăţământul în limba naţională, în special cel superior, dobândeşte prestigiu, depăşind repede obiectivele de început, pe care şi le propuseseră primele şcoli - ca a lui Gheorghe Lazăr şi cea a lui Gheorghe Asachi.

Astfel, învăţarea tehnicii măsurătorilor evoluează în studiul matematicilor, însuşirea gramaticii se prelungeşte cu cercetarea limbii, logica este abordată în cadrul larg al sistemelor filozofice. Numeroşi tineri îşi completează studiile în universităţi din Franţa, Germania şi Italia. Ei stabilesc acolo legături personale cu mari oameni de cultură şi cu personalităţi politice influente ale vremii. La Bucureşti, în 1818, Gheorghe Lazăr înfiinţează „Şcoala de la Sf. Sava”. În 1814, la Iaşi, Gheorghe Asachi deschide un curs de inginerie hotarnică, iar, în 1828, pune bazele „Şcolii de la Trei Ierarhi”. Mai târziu, în 1834, la Braşov, ia fiinţă prima şcoală comercială, avându-l ca profesor (din 1836) pe Gheorghe Bariţiu, animatorul mişcării culturale din Transilvania.

Ştiinţa

Între caracteristicile esenţiale ale perioadei paşoptiste iese în evidenţă, în mod deosebit, avântul pe care îl iau ştiinţele. În contact cu mişcarea de idei europeană, pătrund la noi unele din progresele impresionante care fuseseră obţinute în domeniile ştiinţei. Dar, spre deosebire de umanişti şi iluminişti, paşoptiştii nu îndemnau numai la asimilarea şi popularizarea noilor cunoştinţe ştiinţifice, ci stimulau gândirea originală, având ca ţel afirmarea forţelor naţionale şi în acest domeniu. Insistând asupra utilităţii practice a cuceririlor ştiinţei, Ion Ghica argumenta, spre exemplu, în primul număr al ziarului „Propăşirea”, că dezvoltarea industriei româneşti este imposibilă fără aplicarea noilor progrese ale ştiinţelor.

În această epocă de avânt general se constituie şi primele societăţi ştiinţifice româneşti; începe să se contureze la noi ştiinţa economiei politice, mai ales prin zelul lui Ion Ionescu de la Brad; cu Eufrosin Poteca, Eftimie Murgu, Ion Heliade Rădulescu şi Ion Zalomit ia avânt gândirea filozofică, determinând apariţia unor lucrări ce oferă o viziune originală asupra lumii. În această atmosferă de puternică emulaţie ştiinţifică, istoriografia românească se concentrează asupra luptei maselor populare şi a dreptului la „insurecţie” al naţiilor împilate - probleme pe care predecesorii umanişti şi iluminişti le ignoraseră. „Până acum - scrie Kogălniceanu - toţi acei ce s-au îndeletnicit cu istoria naţională n-au avut în privire decât biografia domnilor, nepomenind nimica de popor, izvorul a tuturor mişcărilor şi isprăvilor şi fără care stăpânitorii n-ar fi nimica”.

Literatura istorică anterioară este investigată acum nu numai pentru a afla în ea evocarea unui destin zbuciumat sau ideile şi argumentele privind originea poporului şi a limbii române. Interesul pe care i-l acordau paşoptiştii este mult mai mare. El se concentrează asupra a două aspecte. Unul rezidă în necesitatea de a crea o ştiinţă a istoriei, care să înfăţişeze evoluţia societăţii româneşti sub acţiunea legilor generale ale progresului, deschizând perspectiva încadrării istoriei naţionale în istoria universală: „printr-atâtea stăvili, războaie, vărsări de sânge, chinuri în şirul veacurilor - scria Bălcescu în Mersul revoluţiei în istoria românilor istoria ne arată revoluţia ducând pe naţia română din prefaceri în prefaceri în calea acelei legi universale a dezvoltării istorice a naţiilor”. Al doilea aspect al interesului paşoptiştilor pentru literatura istorică ţine de transformarea ei în izvor de inspiraţie pentru literatura beletristică.

Societăţi culturale

Un rol deosebit în desfăşurarea activităţii culturale îl joacă, în perioada paşoptistă, societăţile culturale (Societatea Literară, Societatea Filarmonică etc.), care slujesc idealurile social-politice ale revoluţiei şi răspund nevoii de progres în sfera culturii, acţionând pentru extinderea şcolilor primare la sate, dezvoltarea învăţământului superior şi a celui artistic în limba română, editarea de ziare şi înfiinţarea de teatre în limba naţională, stimulează dezvoltarea literaturii originale şi a celorlalte arte, cercetarea folclorului, publicarea documentelor istorice vechi, încurajează traducerile, prelucrările şi adaptările din literatura universală.

Societăţile culturale încurajează, de asemenea, întrunirile publice şi animă discuţiile politice, literare şi ştiinţifice. În saloanele literare, înfiinţate după moda occidentală, cum era cel al lui Iancu Văcărescu, în Ţara Românească, şi al lui Costache Conachi, în Moldova, unde se discutau probleme ale creaţiei literare, conversaţia ajută la primenirea ideilor. Mişcarea culturală nu mai depindea acum nici de curtea domnească, nici de centrele monahale. Prin iniţiativele şi activitatea lor culturală, dar şi prin ţelurile politice nemărturisite, aceste societăţi exercitau o mare influenţă asupra populaţiei urbane eterogene, angrenate în relaţii economice noi, care necesitau o reorganizare a societăţii.

În 1827 se înfiinţează „Societatea Literară”, condusă de Dinicu Golescu şi Ion Heliade Rădulescu, care va fi continuată, în 1833, de „Societatea Filarmonică” din iniţiativa lui Ion Heliade Rădulescu şi a lui Ion Câmpineanu. În 1845, Iancu Văcărescu creează „Aociaţia literară a României”, care acoperă activitatea conspirativă a societăţii secrete „Frăţia”.

Teatrul

O contribuţie de seamă la promovarea spiritului naţional şi la răspândirea culturii în rândul maselor populare a avut-o dezvoltarea teatrului. Din iniţiativa aceloraşi neobosiţi cărturari, Ion Heliade Rădulescu în Ţara Românească şi Gheorghe Asachi în Moldova, s-au pus bazele teatrului în limba română, la început prin traduceri, iar apoi prin scrieri originale.

Până la apariţia şi dezvoltarea teatrului în limba română ca instituţie stabilă existau numeroase trupe de actori care dădeau reprezentaţii cu piese în limba franceză. În concurenţa cu aceste trupe, în perioada paşoptistă, teatrul românesc original a ieşit biruitor, devenind, mai ales după anul 1840, o instituţie culturală durabilă, un mijloc eficace de luminare a poporului, de propagandă politică şi ideologică. „Însoţit cu învăţătura publică - spunea Ion Heliade Rădulescu -, teatrul este cel mai de-a dreptul şi sigur mijloc de a dărăpăna obiceiurile cele urâte şi a forma gustul unei naţii”.

În 1840, conducerea Teatrului Naţional din Iaşi este preluată de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, şi Costache Negruzzi, care, văzând în această instituţie „o şcoală de moral”, preconizează un teatru dramatic cu un repertoriu naţional. Încep să se reprezinte acum piese originale prin care se făcea educaţie cetăţenească, se stimula spiritul satiric împotriva nedreptelor întocmiri ale societăţii feudale. În perioada paşoptistă, manifestări sporadic în domeniul teatrului au existat şi în Transilvania, dar, aici, un teatru românesc pe baze profesionale nu a putut fi întemeiat decât mai târziu.

În perioada paşoptistă, literatura - alături de şcoală, presă şi teatru - a avut un rol important în procesul complex de promovare şi de dezvoltare a spiritului naţional. În 1816, la Iaşi, s-a jucat prima piesă în limba română, Mirtil şi Hloe. Vasile Alecsandri scrie comediile Chiriţa în Iaşi şi Chiriţa în provinţie, iar Costache Negruzzi, comedia Muza de la Burdujeni. În 1819, pe scena de Cişmeaua Roşie din Bucureşti, se prezintă piesa Hecuba de Euripide, în traducerea lui Iancu Văcărescu. La reprezentarea primului spectacol, acest mare animator cultural al vremii scrie un prolog în care îşi exprimă bucuria de a vedea împlinită o mare năzuinţă culturală naţională.

Check Also

Ideile „Daciei literare” şi rolul ei în orientarea culturii şi a literaturii române

Pe scurt Ideile emise de Mihail Kogălniceanu sunt: Cum traducerile nu fac o literatură, ele …

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Repere în evoluţia literaturii române

  Cultura şi literatura veche   Umanismul secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi prima jumătate …

Literatura română în perioada paşoptistă. România între Occident şi Orient

Perioada paşoptistă (1830-1860) marchează în spaţiul românesc începutul epocii moderne, fiind caracterizată ca un timp …

Contribuţia istoriografiei la dezvoltarea limbii şi literaturii române

Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române este în primul rând de ordin istoriografic. Ei au …