Literatura română după al doilea război mondial

Evoluţia literaturii

Momentul 1944

Considerată exclusiv din perspectiva realizărilor şi a configuraţiei sale interne, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial literatura română prezenta toate trăsăturile individualizatoare şi, în acelaşi timp, integratoare în spaţiul literaturilor europene moderne.

Aplicarea principiului generaţiilor literare după vârstă, direcţii tematice şi autoritate critică - propus de criticul şi istoricul literar Alexandru Piru - indică prezenţa simultană, la începutul acestei epoci, a trei generaţii distincte de scriitori:

  • scriitori aflaţi între 60 şi 80 de ani, reprezentând, mulţi dintre ei, generaţia formată şi afirmată pe la începutul secolului: Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, I.A. Bassarabescu, Ion Agârbiceanu şi Gala Galaction; tot aici poate fi cuprins şi George Bacovia;
  • scriitori între 40 şi 60 de ani, aflaţi, în majoritatea lor, sub semnul modernismului interbelic: Lucian Blaga, Ion Barbu, Alexandru A. Philippide, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Pillat, Emil Botta, George Călinescu, Tudor Vianu şi Geo Bogza.
  • scriitori sub 40 de ani, dintre care unii nu publicaseră decât în reviste şi care se aflau încă în stadiul afirmării: Mircea Eliade, Geo Dumitrescu, Marin Preda, Miron Radu Paraschivescu, Ion Caraion şi Constant Tonegaru.

Coexistenţa acestor trei generaţii, cu o impresionantă susţinere valorică, putea reprezenta o garanţie a continuităţii faţă de fenomenul literar interbelic şi, deopotrivă, o promisiune pentru dezvoltarea ulterioară a literaturii române. Evident, o anume presiune a orientărilor şi a modelelor dintre cele două războaie se face simţită îndeosebi între 1940 şi 1944 (şi câţiva ani după aceea), când apariţia unor opere de valoare (de exemplu Sfârşit de veac în Bucureşti, de Ion Marin Sadoveanu, în 1943, sau Libertatea de a trage cu puşca, de Geo Dumitrescu, în 1946) rămân fără ecoul meritat. Prezenţa acestor modele nu pare să inhibe decisiv afirmarea noii generaţii. Dimpotrivă, literatura tinerilor scriitori conţine substanţiale elemente polemice care, departe de a provoca o ruptură masivă, ar fi putut asigura individualizarea unei noi epoci literare într-un proces firesc de continuitate a fenomenului literar.

Imixtiunea politicului. 1944-1948

Structurile politice care încep a se constitui după 1944 nu impun încă în această perioadă un control strict şi o direcţionare abuzivă a literaturii. Se poate vorbi mai degrabă acum de o puternică frământare şi încercare de „re-aşezare” a valorilor ale căror origini se află chiar în interiorul mediilor literare. Paginile literare ale mai multor publicaţii, fie de dreapta, fie de stânga („Dreptatea”, „România liberă”, „Scânteia”, „Scânteia tineretului”) se consacră adesea zelului „demascator” a cărui ţintă sunt scriitori chemaţi la o severă judecată politică.

Un gest, o atitudine de simpatie sau de implicare în evenimentele dinaintea şi din timpul războiului sunt violent incriminate şi devin criterii exclusive de evaluare. Este o perioadă în care scriitorii acuză pe scriitori, adoptând la rându-le atitudini favorizate de noile circumstanţe sau afirmând sincere convingeri politice. Şi într-un caz şi în celălalt, opera tinde să dispară îndărătul ipostazei publice a scriitorului, iar criteriul artistic să cedeze teren în faţa celui politic. Liviu Rebreanu (la puţină vreme după moartea sa), Lucian Blaga, Ion Barbu, Mircea Eliade, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mihail Ralea, George Călinescu şi alţii sunt câteva dintre ţintele predilecte ale acestor demersuri „demascatoare”.

Pentru acest interval de timp, explicaţiile fenomenului nu se află departe de necontenita competiţie pentru întâietate în ierarhiile literare. Sfârşitul războiului şi, mai ales, noile împrejurări politice care începeau a se constitui devin factori stimulativi pentru răsturnări axiologice. Faptul este evident şi la nivelul luptelor pentru putere în breasla literară: Societatea Scriitorilor Români, prin adunarea din 24 septembrie 1944, adoptă o moţiune axată pe câteva elemente ce o situează voluntar sub tutela factorului politic - purificare politică, scriitorul - „muncitor intelectual” după modelul „Rusiei Sovietice”, aderare la proiectul politic al partidului comunist.

După 1948

După 1948, mai ales în deceniul al şaselea, literatura română parcurge un proces funest de subordonare faţă de puterea politică, a cărei imixtiune se produce acum prin presiune deschisă şi prin impunerea unor direcţii şi a unei ideologii care îi anulează specificitatea estetică, deturnând-o de la sensurile ei fireşti. Considerată o simplă anexă între mijloacele marxist-leniniste de transformare a societăţii, creaţia literară este supusă unor programe-directivă de partid şi constrânsă la asumarea unei funcţii propagandistice.

Devenită o simplă componentă a dogmei politice, cea mai mare parte a literaturii acestei epoci încetează să mai funcţioneze sub semnul autenticităţii, limitându-se la colportarea unei ideologii unice, care i se impune ca metodă de creaţie şi principiu de evaluare. Denumirea însăşi a „metodei” - „realismul socialist” - indică trăsăturile acestui proces de desfăşurare a literaturii româneşti, cu un accent deosebit în anii cincizeci.

Sub pretextul realizării unei „literaturi pentru mase”, creaţiei literare i se stabilesc limite şi sarcini, scheme şi scopuri care-i deturnează caracterul estetic şi o rup de tradiţiile ei cele mai valoroase. Poezia se epicizează în exces, urmând adesea calea unei desfăşurări baladeşti ridicole, menite să propună pilde de comportament politic şi social (Silvester Andrei salvează abatajul, de Alexandru Toma, sau Lazăr de la Rusca, de Dan Deşliu sunt doar două dintre realizările poetice celebre în epocă şi de mult intrate într-o dreaptă uitare). Creaţia în proză este simplificată şi redusă la o simplă schemă maniheistă destinată a releva energia şi justeţea forţelor politice transformatoare (romanele Oţel şi pâine, de Ion Călugăru sau Pâine albă, de Dumitru Mircea au şi ele soarta poeziilor citate mai sus).

Mulţi dintre scriitorii afirmaţi tac, fie pentru că li se impune tăcerea, fie pentru că nu acceptă să-şi supună talentul unor interese străine de specificitatea literaturii. Alţii, atât în deceniul al şaselea, cât şi mai târziu, îşi pun necondiţionat numele şi energia în slujba regimului politic, fie prin scris, fie prin acceptarea unor funcţii. Unii o fac din convingere, alţii din oportunism. Nici cei din prima, nici cei din a doua categorie nu prezintă însă interes pentru istoria literaturii decât prin valoarea sau non-valoarea propriilor creaţii.

În peisajul arid al literaturii deceniului al şaselea apar şi creaţii care fac ca perioada respectivă să nu fie decât parţial un deşert artistic. Nicolae Labiş dă, în poezie, primele şi cele mai energice semne ale revigorării lirice şi ale revenirii acesteia la condiţia ei firească, lucru revelat şi de reacceptarea lui Tudor Arghezi după 1955. Romanele Moromeţii, de Marin Preda (1955), Cronică de familie, de Petru Dumitriu (1956) sau Groapa, de Eugen Barbu (1957) sunt creaţii narative puternice care marchează profund dezvoltarea prozei româneşti postbelice.

Începând cu deceniul al şaptelea literatura se desprinde în bună măsură şi, în multe cazuri, spectaculos de presiunea politicului. Apar şi se afirmă acum scriitori născuţi în marea lor majoritate între 1930-1940, care, preluând formule literare deja consacrate în perioada interbelică sau impunând altele noi, readuc literatura pe un teren al autenticităţii şi al valorii artistice. Poezia îşi regăseşte esenţele lirice, evoluând în direcţii tematice şi prozodice dintre cele mai diverse (Nichita Stănescu, A.E. Baconsky, Marin Sorescu, Ion Caraion, Mircea Ivănescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Ileana Mălăncioiu etc.).

Proza, investigând cu mijloacele realismului autentic „obsedantul deceniu” sau alte teritorii ale realităţii umane, afirmă şi ea nuvelişti şi romancieri dintre cei mai viguroşi (Marin Preda, Fănuş Neagu, Dumitru Radu Popescu, Eugen Barbu, Nicolae Velea, Sorin Titel, Nicolae Breban, Augustin Buzura). Dramaturgia, care, ca şi în perioada interbelică, rămâne cumva umbrită de evoluţia celorlalte genuri, înregistrează fie contribuţiile unor poeţi şi prozatori (Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu), fie creaţiile profesioniste ale dramaturgilor specializaţi (Horia Lovinescu, Ion Băieşu şi Teodor Mazilu).

Până spre 1960, o bună parte a criticii literare „contribuise” la ruptura de valorile interbelice (şi nu numai de ele, ci şi de o parte a operei marilor clasici) şi la impunerea unor false modele de creaţie judecate aproape exclusiv din perspectiva tematologică şi a respectării canoanelor ideologice. Începând cu deceniul al şaptelea, criticii literari cei mai importanţi se dedică demersului de refacere a legăturii cu tradiţia şi de restituire a valorilor autentice ale literaturii române.

Criticilor afirmaţi sau aflaţi în plin proces de afirmare la sfârşitul războiului şi în perioada imediat următoare (George Călinescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Perpessicius, Alexandru Piru, Ovid S. Crohmălniceanu, Ion Negoiţescu, Mircea Zaciu) li se adaugă, după 1960, câteva serii succesive de critici mai tineri care, fie prin cronici literare, fie prin studii monografice sau sinteze, desăvârşesc acest proces de repunere a literaturii în drepturile sale fireşti, de artă a cuvântului (Eugen Simion, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea etc.).

Oricâte opinii, contestări ori reacţii partizane a stârnit după 1989, literatura română postbelică reprezintă un fenomen care, supus criteriului estetic, singurul apt de o evaluare corectă, îşi relevă vigoarea şi capacitatea de a depăşi perioadele critice.

Proza. Evoluţie. Reprezentanţi

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial nu găseşte proza românească într-unui din momentele sale cele mai dense. După ce, graţie demersurilor teoretice ale lui Eugen Lovinescu şi ambianţei cenaclului „Sburătorul”, parcursese un proces rapid de sincronizare modernistă, romanul se află, acum, într-un moment de stagnare. Explicaţiile fenomenului se pot grupa în jurul a două categorii de determinări care acţionează asupra dezvoltării prozei din această perioadă: determinarea interioară ţi determinarea exterioară.

Determinarea interioară (presiunea modelelor interbelice)

După 1940, proza românească pare a trăi în umbra marilor ei realizări interbelice. Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, George Călinescu şi Mihail Sadoveanu îşi situaseră creaţiile, diferite ca factură, la un nivel de concepţie şi realizare care le transformă în repere obligatorii ale genului. În raport cu ele, creaţiile ulterioare au de înfruntat soarta ingrată a comparaţiei care nu totdeauna le avantajează. Fenomenul nu e nou. Se întâmplă adesea ca după un efort uriaş de dezvoltare, îndeosebi în sens modernist, literatura să ajungă într-un moment de rutină, când procedeele artistice îndrăzneţe se prelungesc într-un manierism lipsit de energie.

Proustianismul, psihologismul, kafkianismul chiar - reprezentând în epoca dintre războaie viziuni şi direcţii de creaţie de mare forţă şi cu concretizări majore - tind să devină acum mode epigonice, consumate prin exces şi preluate adesea fără a-şi avea susţinerea în disponibilităţi artistice adecvate. Se poate spune că până prin 1948 proza românească se caracterizează printr-o anume inerţie, nemaigăsind resurse proprii care să o activeze spectaculos. E o limitare care, înaintea acestei date, rezultă din legităţile interioare ale fenomenului literar. Până aproape de sfârşitul deceniului al cincilea, lipsa de relevanţă a prozei româneşti trebuie explicată în primul rând prin căderea în manierism, firească după explozia valorică înregistrată între cele două războaie.

Cu toate acestea, istoria literară reţine câteva realizări care, fie aflate în descendenţa modelelor anterioare, fie rezultate dintr-o nouă viziune asupra realităţii rezistă printr-o individualizare notabilă: Sfârşit de veac în Bucureşti, de Ion Marin Sadoveanu, Zilele nu se întorc niciodată, de Sorana Gurian, Turmele, de Eusebiu Camilar. Cele mai importante debuturi în proza românească în anii ’40 sunt: Petru Dumitriu: Euridice (1947) şi Marin Preda: Întâlnirea din pământuri (1948).

Determinarea exterioară

Începând cu ultimii ani ai deceniului al cincilea, proza, ca de altfel întreaga literatură română, suportă un intens şi nefericit proces de subordonare faţă de domeniul politic. Orânduirea instaurată şi consolidată în acei ani îşi anexează literatura ca pe un instrument propagandistic căruia îi impune o tematică şi o „metodă” destinată să-i susţină ideologia.

Proza - îndeosebi romanul - apare în optica vremii mai aptă să colporteze sistemul de idei menite să răstoarne structurile sociale, căci epicul, care presupune personaj şi acţiune, are calitatea de a crea mai intens impresia de viaţă. Metoda impusă acum, prin mijloace politice şi administrative, este aceea a „realismului socialist”. Artificial, întemeindu-se exclusiv pe o concepţie politică, „realismul socialist” este mai degrabă reflectarea unei ideologii, a unui proiect utopic, decât a unei realităţi.

Desfăşurarea epică este redusă la o schemă maniheistă (înfruntarea bine/rău politic, în care cele două noţiuni îşi alterează conţinutul) care repudiază ca „manifestări reacţionare” complexitatea psihologică, nuanţările, amănuntul existenţial intim. Evaluarea operei se face după criteriul pur tematologic, urmăreşte fidelitatea acesteia faţă de schema impusă, iar criteriul estetic încetează să mai funcţioneze.

În plus, abaterile de la dogma proletcultistă riscă sancţiuni dintre cele mai severe. Supuse într-un mod atât de strict unei concepţii politice false şi imperative, silite să abdice de la specificitatea lor artistică, pentru a servi ideologia vremii, creaţiile în proză rezultate din schematismul dogmatic al „realismului socialist” nu cuprind vreo excepţie valorică. Romanul satului, al uzinei, al şantierului etc. rămân simple categorii artificiale ale căror produse sunt sortite unei drepte uitări.

Există însă, chiar în cuprinsul deceniului al şaselea, realizări româneşti care demonstrează că, atunci când talentul este puternic, iar creaţia se păstrează pe teritoriul principiilor ei specifice, opera triumfă: Bietul Ioanide (1953), de George Călinescu, Moromeţii (1955), de Marin Preda, Cronică de familie (1956), de Petru Dumitriu şi Groapa (1957), de Eugen Barbu.

Redobândirea autenticităţii

După 1960, proza parcurge un proces de revenire treptată la condiţia ei specifică. Sistemul de prohibiţii tematice, de impuneri şi limitări cunoaşte o anumită relaxare, prilejuind, mai ales în a doua parte a deceniului al şaptelea, apariţia, lansarea şi consolidarea unei generaţii de prozatori bogate în individualităţi artistice valoroase: Dumitru Radu Popescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Sorin Titel etc.

Despovărată parţial de presiunea ideologică, o bună parte din proza acestei perioade repune în discuţie „obsedantul deceniu” (sintagma aparţine lui Marin Preda), proiectând asupra oamenilor, abuzurilor şi dramelor acestui timp o viziune predominant realistă. Abordând relaţia individ-istorie, prozatorii deplasează acum accentul spre individ şi cultivă cu precădere analiza existenţialistă.

Se conturează, îndeosebi după 1970, câteva tipuri de roman reprezentate de prozatorii de marcă ai acestei perioade: romanul politic (Augustin Buzura - Feţele tăcerii, Vocile nopţii; Petre Sălcudeanu - Biblioteca din Alexandria; Constantin Ţoiu - Galeria cu viţă sălbatică; Marin Preda - Delirul, Cel mai iubit dintre pământeni); romanul mitic (Dumitru Radu Popescu - „F”, Vânătoarea regală; Fănuş Neagu - Frumoşii nebuni ai marilor oraşe; Ştefan Bănulescu - Cartea milionarului). Acestor categorii li se adaugă romanul psihologic (Dana Dumitriu), romanul istoric (Eugen Barbu, Eugen Uricaru, Paul Anghel), romanul parabolic (Marin Sorescu, Octavian Paler).

Între direcţiile citate nu se pot stabili, desigur, delimitări nete. Atât temele cât şi formulele narative adoptate constituie în cazul fiecăruia dintre prozatorii enumeraţi mai sus viziuni şi experienţe artistice individuale ale raportării la realitate. O oarecare omogenitate de grup prezintă prozatorii cunoscuţi sub denumirea generică „Şcoala de la Târgovişte”: Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi Tudor Ţopa, care cultivă metaromanul şi jurnalul de creaţie. Grija pentru formă, dublată de o irepresibilă plăcere a scriiturii şi asociată cu o anume indiferenţă pentru conţinut constituie câteva dintre trăsăturile care definesc creaţia acestor prozatori pentru care opera devine un produs artistic autonom.

Nu fără o anumită legătură cu scriitorii „Şcolii de la Târgovişte”, începând cu anul 1980 apare o nouă generaţie, omogenă prin vârstă, afinităţi şi viziune creatoare. Numită „optzecistă” (de la deceniul pe care, fără a-l domina, îl jalonează destul de viguros), noua generaţie cuprinde prozatori a căror solidă informaţie teoretică se reflectă aproape direct în creaţie. Asimilate unui curent postmodernist, scrierile lor (îndeosebi proza scurtă la a cărei revitalizare contribuie masiv, fără a ocoli însă romanul) se caracterizează prin auto-referenţialitate: textul îşi este sieşi reper, construindu-se şi modificându-se din mers, „pe viu”, şi înlăturând convenţia autorului omniscient.

Destul de numeroasă şi fără o susţinere valorică prin toate cărţile publicate, generaţia prozatorilor optzecişti ocupă un loc distinct în proza actuală, îndeosebi prin scrierile lui Mircea Nedelciu, Sorin Preda, Ioan Lăcustă, George Cuşnarencu, Nicolae Iliescu, Alexandru Vlad, Mircea Cărtărescu etc.

Proza exilului

Fenomenele înregistrate de evoluţia prozei româneşti postbelice trebuie completate cu operele create de scriitorii care, din diferite motive, au trăit şi au scris în această perioadă în afara ţării (Vintilă Horia, Petru Dumitriu, Paul Goma, Dumitru Ţepeneag etc.). Categoria nu e tocmai simplu de evaluat. Pe de o parte, pentru că o bună parte din aceşti scriitori şi-au scris operele în limba ţării de adopţiune, unii dintre ei fiind asimilaţi de culturile respective, pe de altă parte, pentru că în multe cazuri criteriul politic riscă să transfere semnificaţia gestului de opoziţie faţă de regimul trecut asupra creaţiei, căreia i se supradimensionează astfel valoarea.

O atenţie aparte trebuie acordată însă prozatorilor care, datorită împrejurărilor istorice, aparţin unui „exil estic” şi creează în teritoriile de dincolo de Prut. Între ei, prozatorul Ion Druţă este reprezentativ pentru exprimarea spiritului românesc care a rezistat în ţinuturile basarabene, dar şi prin valoarea artistică a operelor sale. Şi într-un caz, şi în celălalt, singurul criteriu viabil de evaluare nu poate fi decât cel estetic.

Check Also

Literatura română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Privire generală asupra epocii În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, conflictele de idei, expresie …

Ideile „Daciei literare” şi rolul ei în orientarea culturii şi a literaturii române

Pe scurt Ideile emise de Mihail Kogălniceanu sunt: Cum traducerile nu fac o literatură, ele …

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Repere în evoluţia literaturii române

  Cultura şi literatura veche   Umanismul secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi prima jumătate …

Literatura română în perioada paşoptistă. România între Occident şi Orient

Perioada paşoptistă (1830-1860) marchează în spaţiul românesc începutul epocii moderne, fiind caracterizată ca un timp …