Literatura română din străinătate

Istoria literaturilor naţionale europene nu prezintă imaginea unui sistem de cetăţi cu porţile suspendate. Toate literaturile naţionale, de pe toate continentele sunt expresia unor interferenţe mai mult sau mai puţin adânci, produse de procesele istorice regionale, antrenate de nenumărate cauze şi motivaţii. Între acestea, cazul personalităţilor care se dezvoltă în alte culturi decât ale neamurilor de origine, determinând uneori experienţe cu reverberaţii universale, lasă impresia unui fenomen de sine stătător.

Dimensiunile acestui fenomen pentru istoria culturală a omenirii sunt încă în curs de documentare, în perspectiva sintezei universale a literaturii exilului. Desigur, un capitol distinct al acestui ispititor proiect îl avem chiar în antologia lui Peter Neagoe Americans Abroad, consacrată la începutul deceniului trei literaturii americane expatriate. Alt capitol va trebui dimensionat prin analiza exodului german antifascist al scriitorilor, când mai mult de 250 de literaţi germani au preferat exilul, decât să semneze jurământul de lealitate faţă de Adolf Hitler (pe care 88 de scriitori l-au semnat totuşi).

Regimul valoric al operelor rămase în patrimoniul umanităţii de la asemenea personalităţi poate fi documentat convingător prin biografii cum sunt ale fraţilor Heinrich Mann şi Thomas Mann, ale căror cărţi au fost arse şi interzise în ţara lor, după ce au fost daţi afară din Academie şi li s-a retras cetăţenia germană. Cărei literaturi naţionale aparţine opera acestor scriitori de geniu? Cărei istorii culturale naţionale aparţine opera lui Mircea Eliade, fondatorul istoriei universale a credinţelor şi ideilor religioase? Cărei literaturi naţionale aparţine opera de exil a lui Ovidiu, făurită pe malurile Pontului Ospitalier (Euxin)? Cărei istorii a culturii fi aparţine opera Elenei Văcărescu, a cărei viaţă a fost sfărâmată în două exiluri? Probabil răspunsul cel mai bun la asemenea întrebări tulburătoare este conţinut în celebra reflexie a lui Thomas Mann: „Cultura germană se află unde mă aflu eu.”

Problema formării şi dezvoltării conceptului de literatură română din străinătate a preocupat foarte puţin, până azi filosofia culturii noastre naţionale. Ea poate fi documentată sistematic pe toată întinderea istorică a culturii române, complementar cu procesul integrării unor personalităţi de seamă, din alte spaţii culturale naţionale, în cultura română. Cu siguranţă exerciţiul asimilării unei opere de acest tip într-o cultură naţională sau în alta depinde, pe de o parte, de condiţiile şi declaraţiile subiective, pe care le prezintă fiecare caz, iar pe de altă parte de însăşi natura operei şi valoarea interferenţelor pe care aceasta le pune în mişcare. Aşa ajungem să ştim cui aparţine opera lui Antioh Cantemir, prinţul pierdut în pribegia rusească, şi cui aparţine opera lui B.P. Haşdeu, marele cărturar care a ales limba română pentru a exprima universalitatea.

Desigur, cazuri de tipul scriitorului de limbă franceză Benjamin Fondane, anticipat de poetul de limbă română Benjamin Fundoianu, nu sunt decât un argument în favoarea tezei că marele scriitor poate să-şi schimbe numai limba de expresie, nu şi substanţa naturii sale. Acest lucru li se poate întâmpla numai scriitorilor mediocri, care, de vreme ce nu sunt de undeva anume, nu se află de fapt nicăieri. Încercările de a fixa substanţa conceptului par minate adeseori de presiunea limbajelor de actualitate. Mulţi înclină să creadă că formula optimă ar fi literatura exilului, cu toate că exilul nu este decât o secvenţă definită a întregului sistem. Alţii cred potrivită definiţia ca literatură a disidenţei, deşi disidenţa poate fi foarte bine, după cum a şi fost, o experienţă inclusiv a literaturii din interiorul vieţii de stat.

Insuficient pare a fi şi termenul de literatură a diasporei, câtă vreme varietatea cazurilor refuză o integrare stabilă în această categorie retorică. De fapt, asemenea determinări par a fi toate bune, însă pe întinderi parţiale, câtă vreme natura fenomenului integral se lasă numai cu mari sacrificii captiv în fiecare categorie. Dacă studiile decisive consacrate şi destinate să consacre această formă tematică în cultura română sunt până astăzi inexistente, un exerciţiu de punere a problemei avem totuşi. El se află, surprinzător pentru neiniţiaţi, tocmai în etapa de formare a conceptului de istorie a literaturii române, şi anume chiar în opera capitală a începuturilor: Lepturariul românesc în şase volume (peste 2.000 de pagini) de Aron Pumnul.

Modelul lepturariului românesc, minat de natura etimologizantă a discursului, se întemeia pe credinţa că unitatea limbii şi culturii române nu este de confundat cu realitatea istorisită la un anumit moment în graniţele statale, deoarece ea se manifesta în aceeaşi identitate puternică în Transilvania, de unde autorul era de fapt, în Bucovina, unde autorul crea această operă semnificativă, ca şi în toate provinciile româneşti şi în toate vetrele româneşti risipite prin străinătate. El însuşi spune că de la Cernăuţi până la Roma poţi merge desculţ şi vei găsi ospeţie, ca între fraţi, dacă vorbeşti limba română. Iar în Lepturariul său a încercat o primă recuperare a valorilor literare diseminate nu numai în spaţiul vechii Dacii, dar şi în vlahiile sud-dunărene, din Pind, Epir şi Olimp, din Thesalia şi Macedonia, din Vlahia Mare citată de istoriile Evului Mediu, până în Valea Timocului, în Moravia şi în Elveţia, în Istria şi în Polonia.

Din păcate pentru noi, conceptul integral fundamentat de Aron Pumnul nu a găsit terenul pregătit pentru istoriile literare naţionale de după el, cu toate că viziunea sa a fundamentat dezvoltarea gândirii organice eminesciene. Câteva sugestii şi proiecte parţiale avem totuşi exprimate în primele decenii de după formarea statului naţional român unitar. Nicolae Iorga oferă cadrele acestei abordări în 1925, când scrie: „Toate popoarele cuprind în cadrele vieţii lor sufleteşti ceea ce s-a scris de persoane aparţinându-le în alte limbi. Aşa facem cu toţii faţă de produsele latine sau slavone ale Evului Mediu. Germanii care au scris franţuzeşte în veacul al XVII-lea aparţin tot Germaniei şi scriitorii noştri care au scris tot atunci greceşte, tot ai noştri rămân”.

George Călinescu, în Istoria... cea mare a literaturii române rezervă un articol distinct, cu titlul Scriitori români de limbă străină, în care, motivat pe afirmaţii insuficient aprofundate („limba română răpeşte putinţa unei răspândiri largi” şi „poezia rusească modernă începe cu Antioh Cantemir”), citează exemplele următoare: Contesa Anna de Noailles, Elena Văcărescu, Panait Istrati, Charles Adolphe Cantucuzene şi Peter Neagoe. Poate că este abia acum momentul desfăşurării acestei realităţi conceptuale fireşti, recuperate pentru prima oară în limbajul dreptului constituţional naţional, care consacră, în art. 7, obligaţia statului de a acţiona pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a românilor din afara frontierelor ţării. Analiza istoriei naţionale din această perspectivă lasă deschisă problema etapelor istorice prin care s-a dezvoltat conceptul.

O schiţă a problemei lasă să se întrevadă posibilitatea unei sistematizări logice pe cinci etape istorice mari: istoria culturii preromâne vechi (antice şi străromâne), evul mediu românesc (bizantin şi paleoslav), epoca renaşterii naţionale (descoperirea Occidentului şi victoria unificării naţionale), perioada dintre cele două războaie mondiale (integrarea europeană a valorilor) şi ocupaţia comunistă cu toate consecinţele ei până în actualitate. În prima etapă, complementar cu analiza cazurilor de interferenţă în cultura română a unor opere cu semnificaţie universală (cazul influenţelor geco-scito-pontice în poetica lui Ovidiu) pot fi evocate cazurile unor mari creatori din spaţiul dacic şi preda de îndeosebi în cultura de limbă helenă (Anacharsis Istros, Satyros - ultimii doi cu referinţe semnificative pentru istoria criticii literare europene).

În conţinutul cultural documentat imbatabil de ştiinţele istorice apar personalităţile ispititoare ale românismului auroral, cum ar fi prinţul poet Cotys citat în termeni remarcabili de Ovidiu, apostolul dacilor Niceta de Remesiana, autorul acelor imnuri strălucite care atingeau stelele, după cum se exprima Paulin de la Nola. Complementar cu asemenea opere elaborate în interiorul structurilor carpato-pontice, se dezvoltă cazurile unor mari cărturari care s-au exprimat în capitalele universale ale timpului: în Roma (de pildă cazul savantului Dionisie Exiguul) sau în Constantinopol (sub marea aură a Bizanţului).

Pe aceste temeiuri se înalţă etapa evului mediu românesc, cu problematica lui specifică în contextul istoriei culturale europene, dată de marea şcoală slavă din cultura română, antrenată de inferenţa culturii naţionale în religiozitatea ortodoxă şi de expresia ei europeană în cultura patristică a Europei. Desigur, în acest univers cazurile Antioh Cantemir şi Coresi sunt numai două dimensionări liminare, care vor trebui documentate cu experienţele culturii româneşti specifice din toate vetrele naţionale, nu numai din vetrele „dacice”. În acest context un rol de seamă îl joacă formele literaturii orale din sudul Dunării până în Bucovina, îndeosebi marile balade Mioriţa şi Meşterul Manole, surprinse în perspectiva circulaţiei lor în contextul românesc integral, pe de o parte, şi în perspectiva funcţiei lor magico-liturgice, filosofice, pe de altă parte.

Epoca renaşterii naţionale, victorioasă prin trei caracteristici organice (eliberarea de veşmântul slavon, odată cu naţionalizarea cultului ortodox şi cu deschiderile spre Roma ale Şcolii Ardelene, înfrângerea presiunii greco-fanariote şi descoperirea Occidentului), antrenează ridicarea conştiinţei de sine a literaturii române până la valoarea propriei sale clasicităţi. În ea pătrund experienţe noi, din est (B.P. Haşdeu) din sud (Andrei Şaguna, George Murnu) sau din vest (odată cu întoarcerea tinerilor universitari: de pildă Titu Maiorescu sau Mihai Eminescu), dar şi ies experienţe culturale de seamă, de pildă Moses Gaster, fără de care efortul de recuperare a culturii române integrale nu devine posibil, sau Contesa Anna de Noailles, în ale cărei elegii Octavian Goga întrezărea glasul dulce al Brâncovenilor. Prin aceste două cazuri experienţa culturală românească trece în cultura engleză, respectiv în cultura franceză cu valorile ei universale incontestabile cu tot.

Departe de a produce o închidere în sine, înăuntrul propriilor sale limite, odată cu victoria principiului de naţionalitate în istoria vieţii de stat, act consacrat prin Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918, literatura română intră în structurile europene cu un potenţial creator considerabil. Între cele două războaie mondiale asemenea procese de integrare europeană occidentalizează structurile naţionale, fără a le ştirbi în adâncime specificitatea, întărind dimensiunile româneşti din anumite culturi occidentale, îndeosebi, fireşte, în cazul culturii franceze.

Despre aceasta se poate susţine că înregistrează un puternic curent de românizare, complementar cu procesul de franţuzire a culturii române, cunoscut încă din veacul trecut. Documentarea are în vedere cazurile Elena Văcărescu, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Panait Istrati, paralele cu cazurile Constantin Brâncuşi, George Enescu sau cu animatorii şcolii de muzică bizantină din capitala franceză, ca exponenţi ai unui stil inconfundabil, pe care românii îl purtau cu ei pe straiele de sărbătoare.

Bulversând toate structurile culturilor naţionale, deodată cu bulversările milităreşti-politice de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (bulversări de care noi românii sunt responsabili), istoria europeană împinge cultura română, pentru aproape o jumătate de veac, sub regimul ocupaţiei comuniste. Acum au loc procese ample de deturnare a valorilor pe temeiul unei ierarhii a valorilor de un politicianism aberant, avantajele câştigate prin marile mutaţii occidentale sunt anulate de invazia nonvalorilor comuniste sovietice, care blochează procesul evoluţiei organice naţionale.

Literatura română, ca de altfel toate literaturile estului european, devine o literatură de ocupaţie, cu toate consecinţele care decurg de aici. Tradiţia integrării occidentale şi speranţa exprimării în libertate fac să înregistrăm în această perioadă un proces considerabil de exilare, pe temeiul căruia se dezvoltă în timp o mare literatură română a exilului. Ea nu poate fi despărţită de marile literaturi de exil cunoscute în aceeaşi perioadă de polonezi, de ruşi, de unguri sau de cehi.

Dimpotrivă, ea face parte din acest sumum cu implicaţii ample în substanţa culturilor naţionale europene de după cel de-al doilea război mondial. Mulţi dintre ei, trecând frontierele comunismului peste cortina de fier, ar fi putut declara vameşilor, ca Oscar Wilde, prinţul nefericit: „N-am nimic de declarat, în afara geniului meu”. Însă pentru o asemenea trufie Constantin Brâncuşi a fost adus în faţa tribunalului de vama americană, care nu putea înţelege că între păsările mitologiei româneşti şi păsările de pe riviera Pacificului se interpune o altă clasă de sens.

Dacă exilul românesc nu poate fi perceput ca un fenomen singular în cultura europeană contemporană, identitatea lui pare tot atât de greu de fixat. Ca toate celelalte literaturi de exil, literatura română din această categorie este neunitară. Ea se raportează, după cum am văzut, la o mare desfăşurare în timp şi are, pe de altă parte, personalităţi cu orizonturi culturale şi temperamentale diferite. De asemenea ea este expresia unor motivaţii diferite, care pot fi economice sau politice sau de altă natură, după cum poate fi influenţată de condiţiile zonale diferite, în care îşi dezvoltă personalitatea. În cele din urmă toate aceste categorii pot forma modele de analiză.

Din perspectivă regională avem şcoli româneşti foarte puternice în anumite ţări, avem şcoli mai puţin individualizate în altele şi avem personalităţi care fac ele însele şcoală oriunde s-ar afla. Cel puţin patru capitole mari trebuie să configureze geografia literaturii române din afara frontierelor de stat ale ţării, astăzi: literatura Republicii Moldova, literatura Bucovinei, literatura românilor din sudul Dunării, literatura românilor de pretutindeni. Deoarece primele trei capitole nu pot fi rezolvate decât pe baza unor studii separate, încercăm aici o sistematizare a literaturii române din străinătate, pe principiul şcolilor regionale din lume, altele decât cele din Bucovina, din Basarabia sau din vlahiile sud-dunărene.

În Europa avem o şcoală puternică la Paris, dezvoltată fie în jurul postului de radio Europa Liberă, fie înjurai postului Radio France International, dar şi în alte structuri culturale care nu trebuie legate neapărat de experienţele politice directe. Aici avem creaţia lui Emil Cioran, care traduce în cultura franceză limbajul şi filosofia gnomică a românilor, avem creaţia lui Eugen Ionescu, ce dezvoltă percepţiile literaturii absurdului, asimilate dintr-o veche realitate literară românească, ridicată la rang genial de Urmuz, dar avem şi arhitecturile esteticii lui Matila C. Ghyka şi Pius Servien (Şerban Coculescu, pe numele lui românesc) la care ajunge, după cum afirmă el însuşi, ca fiu al profesorului Nicolae Coculescu, directorul Observatorului Astronomic din Bucureşti, după ce a ascultat îndelung ritmurile cerului înstelat al nopţilor de la Tescani.

În jurul lor se dezvoltă o puternică şcoală de publicistică alternativă şi de critică literară ilustrată prin Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Victor Frunză, Alexandru Papilian, Mircea Iorgulescu, Virgil Tănase şi Max Bănuş. Şcoala franceză antrenează grupări semnificative de prozatori (Petru Dumitriu, Constantin Virgil Gheorghiu, Vintilă Horia, Paul Goma, Bujor Nedelcovici) şi poeţi (Dumitru Ţepeneag, Ilie Constantin), de teoreticieni şi istorici ai literaturii (Ion Negoiţescu, Emil Hurezeanu, Peter Neagoe).

O şcoală românească esenţială s-a dezvoltat în Germania, la Bochum, la Heidelberg, la Freiburg sau la Bremen, unde s-au impus personalităţi ca: Horia Stamatu (poet şi eseist aplicat), Nicolae Balotă, Marian Popa (teorie şi critică literară), Cicerone Poghirc, Viorel Roman, Virgil Mocanu (filosofie, estetică, teorie politică, lingvistică). Altă şcoală s-a dezvoltat în Spania, prin Vintilă Horia şi George Uscătescu, ultimul ilustrând strălucit capacitatea universalistă a valorilor româneşti. Avem experienţe culturale semnificative în Italia prin Dan Petraşincu (Angelo Moretta), Iosif Constantin Drăgan (editor), Mihai Vulcănescu; de asemenea în Anglia (Michael Titus) şi în Suedia (John Moiş), dar avem şi la Moscova (Ion Druţă) şi în Hawaii (Ştefan Baciu), în Canada (George Astaloş).

În Israel, ca urmare a unui proces sistematic de emigrare legală, s-a închegat în timp o şcoală bine configurată, singura care a produs până acum un document literar de legitimitate: antologia amplă a scriitorilor evrei de origine română, apărută în 1971. În Statele Unite s-a dezvoltat şcoala lui Mircea Eliade, a cărui bibliografie face obiectul unei materii universitare distincte în marea ţară de peste ocean. Timpul şi vitregiile soartei au adus aici creatori de referinţă astăzi nu numai pentru cultura noastră: Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Norman Manea (romancier), Maria Manoliu-Manea, Dorin Tudoran, Petre Popescu şi Mihai Botez.

O situaţie particulară care va trebui recuperată în paginile literaturii române din străinătate o constituie scriitorii din rândul naţionalităţilor conlocuitoare plecaţi în timp din ţară, dar care duc cu ei în opere motive ale spaţiului de origine. În acest capitol avem scriitori de limbă germană sau de limbă maghiară, evreii din diferite ţări formaţi în România, ceilalţi scriitori, de limbă sârbă, ucraineană, bulgară, turcă, armeană etc. Analiza sistematică a problemei ne conduce în cele din urmă la o diferenţiere pe genuri şi specii, potrivit cu obişnuinţele consacrate în toate istoriile literare naţionale. Din această perspectivă analitică avem reprezentate aproximativ toate genurile şi speciile: poeţi, prozatori, dramaturgi, istorici, critici şi teoreticieni de forţă.

  • Poeţi: Elena Văcărescu, Anna de Noailles, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Ştefan Baciu, Aron Cotruş, Vintilă Horia, Horia Stamatu, George Uscătescu, Dorin Tudoran, George Astaloş, Matei Vişniec, Dumitru Ţepeneag şi Ilie Constantin.
  • Prozatori: Martha Bibescu, Panait Istrati, Petru Dumitriu, Constantin Virgil Gheorghiu, Vintilă Horia, Paul Goma, Norman Manea, Petre Popescu, Ion Druţă, Bujor Nedelcovici, Peter Neagoe, Alexandru Papilian şi Oana Orlea.
  • Dramaturgi: Eugen Ionescu, George Astaloş, Matei Vişniec şi Ion Omescu.
  • Eseişti: Emil Cioran, George Uscătescu, Vintilă Horia, Ionel Jianu, Norman Manea, Alexandru Papilian şi George Astaloş.
  • Esteticieni: Pius Servien, Matila C. Ghyka, Peter Neagoe, Virgil Mocanu şi Nicolae Balotă.
  • Critică şi istorie literară: Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Marian Popa, Michael Titus, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.
  • Literatură contemporană: Moses Gaster, Vintilă Horia, Virgil Nemoianu, George Uscătescu, Horia Stamatu şi Ştefan Baciu.
  • Filosofie. Istoria religiilor: Mircea Eliade, Dan Petraşincu, Cicerone Poghirc şi Ioan Petru Culianu.
  • Filosofie. Teorie social-politică: Mihai Botez, Viorel Roman, Viorel Tismăneanu şi Dorin Tudoran.
  • Memorialistică: Elena Văcărescu, Mircea Eliade, Ştefan Baciu, Vintilă Horia, Dumitru Ţepeneag, Bujor Nedelcovici şi Paul Goma.
  • Publicistică: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Barbăneagră, Max Bănuş, Aristide Buhoiu şi Radu Stănişoară.
  • Edituri şi reviste: „Destin”, condusă de George Uscătescu la Madrid, cu peste 100 de volume şi cu participarea celor mai de seamă scriitori români, potrivit principiului asumat, al „solidarităţii tuturor românilor de pe toate meridianele”; „Mele” (numele melosului), considerată un „aeroport internaţional de poezie”, grupată în aproximativ 100 numere apărute la Honolulu din 1965 şi până la moartea animatorului său, profesorul şi poetul Ştefan Baciu; „Eihos” şi „Limite”, editate în principal la Paris de Ioan Cuşa, Virgil Ierunca; „Agora” şi „Meridian”, editate în Statele Unite de Dorin Tudoran, dar a doua difuzată exclusiv în ţară; „Noi, tracii”, editată de Iosif Constantin Drăgan la Roma; „Viaţa noastră”, „Facla”, „Revista mea”, „Revista familiei”, „Adevărul”, toate editate în Israel, prin concurenţa HOR (organizaţia originarilor din România), „Contrapunct”, „Litterae”, „Minimum”, „Pasiunea” - publicaţii cu mai mică extensie, „Kurier der Bochumer gesellschaftfur Rumanische Sprache und Literatur”, editată în Germania de Cicerone Poghirc etc.

Tentativa de sistematizare pe şcoli şi genuri/specii pune în evidenţă varietatea experienţei literare româneşti în străinătate. În cuprinsul acestei varietăţi ispititoare sunt configurate edificiile unor opere de mare complexitate şi semnificaţie pentru istoria literaturii noastre naţionale. Anumite realizări emblematice pentru cultura contemporană a lumii, la care au concurat românii, ca şi anumite constante tematice, încrengături de motive şi simboluri, de incidente topice consacră pe deplin literatura exilului nostru ca o literatură românească, însufleţită de vocaţia universalităţii. Să urmărim câteva dintre acestea, altele decât cele analizate separat în paginile acestui volum.

În poezia exilului, după explozia revoluţionară a sintagmelor franceze din lirica lui Tristan Tzara şi Benjamin Fondane, apare valul incendiar al autohtoniştilor izgoniţi de regimurile fasciste şi comuniste de ocupaţie: Horia Stamatu, Dan Petraşincu, Aron Cotruş, Vintilă Horia, Ştefan Baciu. Lirica lor, cu temeliile acum sfărâmate, reia obsesiile unui tărâm pierdut pentru totdeauna, în registre estetice care nu lasă urme în lirica lumii contemporane. Experienţe poetice cum apar în Jurnal de copilărie, A murit un sfânt sau Viitor petrecut, de Vintilă Horia, caligrafiile aprinse de dorul priveliştilor de la antipozi, asemeni figurilor din pictura naivă a Transilvaniei, cum se ivesc ele în versurile lui Ştefan Baciu, sunt menite până la urmă să piară în praful de pe tobele vremii cu tot cu nostalgia lor din La juventud hoy de Horia Stamatu, sau cu aclamaţiile uneori cutremurătoare de tipul: „La un moment dat adresa casei mele părinteşti era: / Oraşul Stalin, fost Braşov / strada Dr. J. Parhon, fost Dr. Băiulescu / Repulica Populară Română, fost România / şi când o scriam pe un plic / curgea sânge din condei” (Şcoala primară, Andrei Mureşianu, Ştefan Baciu).

Mai aproape de formele poetice moderne, cu înclinaţii onirice în special, pare făcută lirica celui de-al treilea val de poeţi risipiţi pe drumul exilului: Dumitru Tepeneag, Ilie Constantin, Valeriu Oişteanu, Dorin Tudoran, Matei Vişniec şi George Astaloş. Când nu abandonează pentru mijloacele prozei, ei schimbă până la urmă complet limbajele: Valeriu Oişteanu organizează expoziţii suprarealiste, George Astaloş şi Matei Vişniec trec pe formele teatrului, mărturisind că, după o practică poetică de douăzeci de ani în ţară (cazul Matei Vişniec), în franceză nu mai pot scrie poezie. Acelaşi sens are şi declaraţia de tăcere făcută de Dorin Tudoran, pentru zece ani, după strălucitorul său deceniu de la Luceafărul.

Reducerea la tăcere a registrelor poetice româneşti dincolo de câmpul formelor lingvistice naţionale pare a fi o problemă cu dimensiuni dramatice, pe care încă nici un român n-a izbutit s-o spargă, în pofida prezumţiei că limba românilor ar depozita izvoare simbolice în măsură să redimensioneze poetica europeană. Anumite punţi de speranţă rămân totuşi în pendulările între lumea de-aici şi lumea de dincolo din poetica lui Ilie Constantin (volumele Rivage anterieur şi, mai ales, La chute vers la Zenith, orchestrată pe un motiv din basmul Tinereţe fără bătrâneţe...). Remarcabile sunt în acest sens şi rupturile sintaxei argotice în raport cu simetriile abisale din Poeme retorice şi Simetrii, de George Astaloş.

Proza exilului, mai puţin blocată de schimbările semantice de limbă după stilistica inovatoare a lui Panait Istrati (în fond o traducere a sintagmelor aiuritoare din cugetarea gnomică a românilor, în sintaxa franceză), este ilustrată de o pleiadă strălucită de romancieri. Între ei, încărcată de mari motive istorice, parabolice, religioase şi autobiografice (vezi îndeosebi marea trilogie franceză a exilului: Dieu est neen exil, Le chevalier de la resignation şi Persecutez Boece), proza lui Vintilă Horia învinge toate complexele, deschizând drumurile noi, consacrate de celebrul premiu Goncourt.

Un premiu tot atât de celebru, citat în literatura de specialitate ca un fel de Nobel american (premiul Fundaţiei MacArthur) este asumat de Norman Manea, care pleacă din ţară la 50 de ani. Notorietatea sa este dobândită prin nuvele ca: Anii de ucenicie ai lui August Prostul, Nunţile, Interogatoriul, Trendul, Peretele despărţitor şi prin romanele: Plicul negru, Captivi. Universul creat de autor este traversat de percepţiile traumatice ale realităţii, cu rupturi adânci de conştiinţă produse prin captivitatea într-un univers concentraţionar.

Zguduirile şi prăbuşirile antrenate de mişcările în acest univers alunecă în vârtejuri apocaliptice în proza lui Paul Goma: Patimile după Piteşti, Gherla, dar mai cu seamă în Ostinato. Autorul traduce în universalitate experienţa tragică a lagărului, cu drama întemniţării, conjugată cu iniţierea în mecanismele salvării negative, prin lepădarea de sine şi prin spălarea minţii. Efecte ale unei prezumtive restructurări estetice în prozele noi ale autorului par să fie interesate mai curând de mutaţiile psihologice tensionale, pe forma unei construcţii închise în Uşa noastră cea de toate zilele, unde capitolele se succed pe alternanţa râsu-plânsu, mutând accentul de pe trăirile politice pe tensiunile interioare, ce conduc la transformarea victimei în călău.

Asociind tema claustrării (în Uşa... naraţiunea este animată de relaţiile dintre patru femei izolate de social într-o cabană) la marea temă a emigraţiei, ajungem la constatarea că experienţa literaturii române s-a îmbogăţit cu câteva dimensiuni tematice substanţiale prin regimul estetic al realizărilor. După experienţa aproape desăvârşită în romanul lui Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil şi după arhitecturile tensionate din proza lui Paul Goma (Ostinato este o temă de bază în muzică, peste care se dezvoltă diferitele variaţiuni), Bujor Nedelcovici, îndeosebi în romanul Îmblânzitorul de lupi, vădeşte aplicaţii temeinice pentru aprofundarea acestui univers tematic. Autorul surprinde condiţia dramatică a omului suspendat într-un câmp semantic străin.

Din ziarist, profesionist al rostirii, el trăieşte drama izolării sociale tot mai adânci, drama incapacităţii de comunicare într-o lume străină. Pe măsură ce se dedică meseriei de îmblânzitor de câini într-un mare oraş occidental, eroul alunecă tot mai afund în procesul pierderii rostirii, până la ultimul pas - muţenia cvasi-totală. Semnificaţia existenţială a esteticii sale, complet diferită de nostalgiile înstrăinării prea cunoscute vechii lirici româneşti, pare şi ea decupată din această dramă nesfârşită a comunicării: „Eu îmi plătesc cărţile cu viaţa, mărturiseşte autorul. Trăiesc pentru a scrie. Joc pe o singură carte”.

Formele teatrului conferă unor autori români privilegiul celebrităţii, pe urma înaintaşilor iluştri în universalitate: I.L. Caragiale şi Eugen Ionescu. O atenţie aparte merită dramaturgia lui George Astaloş, care se joacă pe mari scene ale lumii, făcând chiar operă de monopol în anumite teatre. Împreună cu el, cu vreo 25 de piese scrise în ultimul deceniu (deceniul teatrului, cum spune autoral), Matei Vişniec şi-a dobândit o notorietate incontestabilă, mai ales în contextul teatrului francez.

Masa mare a experienţelor româneşti în domeniul criticii şi istoriei literare/culturale, a esteticii şi filosofiei reflectă câteva particularităţi deloc surprinzătoare pentru iniţiaţi. Se demonstrează că în domeniul esteticii percepţia românilor pare de-a dreptul revoluţionară, prin puterea ei de sinteză filosofică, prin viziune şi prin noutatea arendărilor analitice. Pius Servien (Les rythmes comme introduction physique l’esthetique - sonores, Principes d’esthetiaue, Science et poesie, Sagesse etpoisie, Esthetique: Musique-Peinture-Poesie-Science, Essai sur les rythmes toniques du Francais) este considerat astăzi un mare precursor al poeticii matematice, al esteticii cibernetice/matematice/informaţionale.

Recuperate în gândirea europeană de după un sfert de veac, tezele lui asupra ritmului („obsesia mea de o viaţă”), ca bază a creaţiei, atrag atenţia asupra unor coincidenţe de fond cu semnificaţie covârşitoare pentru noi. Tentativa lui de reducere a ritmului la număr, după codurile şcolii pitagoreice, deodată cu aşezarea judecăţilor sub semnul comuniunii cosmice, date prin muzica sferelor, documentează o sensibilitate particulară a românilor pentru anumite adâncimi genetice ale culturii europene. El spune că urmăreşte „înţelegerea simultană a înlănţuirilor până acum obscure, cu toată marea lor simplitate care leagă între ele muzica lui Beethoven, poezia lui Pindar şi proza lui Chateaubriand şi tot ce este liric, într-un anume sens dansant”.

Deloc surprinzător, problematica deschide orizonturi noi pentru exerciţiul demonstraţiei tocmai în estetica unui compatriot şi contemporan al său - Matila C. Ghyka (Esthetique des proportions dans la nature et dans les arts, Les rythmes, Le nombre d’or - vol. I-II, Essai surle rythme, The Geometry of Art and Life). Acesta dezvoltă pitagoreismul bazat pe secţiunea de aur, confirmând că raportul Pitagora - ştiinţă/artă este un fapt de temelie pentru estetica modernă. După tezele compatriotului său cu privire la metafizica ritmului, Matila C. Ghyka ilustrează virtuţile magice ale poligonului, mai cu seamă ale pentagonului înstelat, care nu duce decât tot la Pitagora, unde pentalfa este marea emblemă a vieţii.

Pe baza analizei numerice a ritmului făcută de Pius Servien, el trece la analiza formelor geometrice, comparând simetria formelor naturale (arheologia trupului) şi raportându-le la complementaritatea lor din artă, în virtutea principiului că omul nu poate exprima altceva decât ceea ce este. Aplicaţiile acestor descoperiri pentru experienţa literară a creaţiei făcută chiar de cei doi esteticieni şi continuată după ei în cercetarea europeană, pe de o parte, iar pe de alta reevaluarea vechilor teze despre armonia ritmurilor universale, cu trimiteri directe la doctrina orfică şi la medicina tracă, pun creaţiile lui Pius Servien şi Matila C. Ghyka într-un context extrem de ispititor.

Autoritatea universalistă a vocaţiei culturale româneşti este demonstrată la fel de temeinic şi prin opera altor autori din afara graniţelor. Câţiva au devenit judecăţi de referinţă pentru culturile naţionale în care s-au aşezat. Aşa este cazul profesorului George Uscătescu, care conduce de ani de zile catedra de estetică şi departamentul de filosofie a culturii la Universitatea din Madrid, de asemenea cazul profesorului Ştefan Baciu, specialist consacrat în problemele literaturii braziliene şi ale civilizaţiei hispano-americane, pe care le-a predat la universităţi din Brazilia (a fost desemnat locuitor de onoare al oraşului Rio de Janeiro) şi Statele Unite. Asociind asemenea cazuri experienţelor intelectuale consacrate în opera lui Mircea Eliade ajungem la concluzia că literatura românilor din exil a contribuit substanţial la evoluţia experienţei literare a lumii acestui veac, deschizând culturii noastre naţionale drumuri largi în universalitate.

Două reflexii despre contribuţia literaturii de peste graniţă la definirea realităţii şi specificităţii româneşti sunt evocate în scrierile de filosofie socială şi politică ale cercetătorilor Mihai Botez şi Viorel Roman. Mutaţiile surprinse în analizele lui Mihai Botez, la nivelul fiinţei sociale româneşti, complementar cu cele douăsprezece alternative politice ale ţării sistematizate de Viorel Roman (Rumanien im spannungsfeld der grossmachte, vol. I-III), pe baza analizei europene a poziţiilor României în câmpul de interese al marilor puteri converg în evaluarea valorii acestor cercetări pentru orientarea ţării de mâine.

În concluzie, se poate susţine că nu există mai multe literaturi române şi că literatura românilor de dincolo de graniţele ţării nu este o altă literatură. Prin temele şi motivele ei, prin căderile şi înălţările ei, ea este însăşi experienţa indivizibilă a naţiunii române. Dacă atâţia ani a putut să apară în ochii străinătăţii ca un corp separat, a venit vremea întoarcerii ei acasă. Am putea spune că, din acest punct de vedere, marele război pentru reîntregirea culturii române a şi început.

Check Also

Literatura română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Privire generală asupra epocii În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, conflictele de idei, expresie …

Ideile „Daciei literare” şi rolul ei în orientarea culturii şi a literaturii române

Pe scurt Ideile emise de Mihail Kogălniceanu sunt: Cum traducerile nu fac o literatură, ele …

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Repere în evoluţia literaturii române

  Cultura şi literatura veche   Umanismul secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi prima jumătate …

Literatura română în perioada paşoptistă. România între Occident şi Orient

Perioada paşoptistă (1830-1860) marchează în spaţiul românesc începutul epocii moderne, fiind caracterizată ca un timp …