Literatura română de după 1944

Până la primul război mondial se pot consemna câteva romane, dar nu se poate vorbi de romanul românesc, care ia cu adevărat fiinţă în cadrul procesului de obiectivare a prozei, observat de Eugen Lovinescu, fiind principalul rezultat al acestui proces. Apărut cu întârziere, romanul nostru a fost silit să parcurgă un drum străbătut în alte literaturi în decurs de un secol. Aşa se face că în deceniile interbelice coexistă formule ce amintesc de momente diferite din istoria romanului european, fără ca vreuna să pară anacronică.

Cărţile lui Liviu Rebreanu par scrise în spirit tolstoian, vasta „cronică românească a veacului al XX-lea”, concepută de Cezar Petrescu, e balzaciană în intenţie şi zolistă în realizare, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Gib Mihăescu, Anton Holban încetăţenesc modalitatea dostoevskiană şi proustiană sau îi admiră pe Andre Gide şi James Joyce, iar George Călinescu scrie un roman de factură balzaciană. Pe de altă parte, Mihail Sadoveanu scrie o proză lirică rezultată parcă din povestire, care nu se supune evoluţiei de la subiectiv la obiectiv a romanului, iar alţi scriitori (Ionel Teodoreanu, G.M. Zamfirescu) publică romane superficial lirice, de fapt obiective, în care lirismul provine din insuficienţa observaţiei sau a analizei.

Asemenea fenomene: simultaneitatea unor vârste diferite, răsturnarea cronologiei fireşti, proustianismul precoce, întârzierea procesului de obiectivare etc. nu sunt însă altceva decât simptome ale unei crize de creştere, dar literatura română interbelică a dat câteva creaţii excepţionale şi a pus bazele moderne ale romanului românesc.

În unele privinţe, cum e şi normal, proza română de după 1944 continuă realitatea anterioară, dar ea şi-a dobândit cu timpul, în urma unor îndelungi căutări şi fireşti eşecuri, o anumită individualitate estetică şi, mai ales, o originalitate tematică de necontestat. În toiul acestor căutări, apar la un interval de câţiva ani câteva romane bune sau foarte bune: Desculţ, de Zaharia Stancu, 1948; Nicoară Potcoavă, de Mihail Sadoveanu, 1952; Bietul Ioanide, de George Călinescu, 1953; Moromeţii, vol. I, de Marin Preda, 1955; Străinul, de Titus Popovici, 1955; Un om între oameni, de Camil Petrescu, 1953-1957; Groapa, de Eugen Barbu, 1957 etc.

Aproape fără excepţie, întâiul deceniu republican e dominat de roman. Situaţia aceasta, aparent ciudată, are o explicaţie simplă. Romanele de mai sus au toate un punct de pornire în vechile realităţi sociale şi un caracter. Într-un anume sens, polemic. Scriitorii reiau temele tradiţionale fundamentale (uneori propriile lor teme) - problema ţărănească, istoria, drama intelectualului etc. - din perspectiva Revoluţiei Socialiste, propunând soluţii umane, sociale, filozofice noi.

Romanul contemporan începe în acest dialog cu trecutul, posibil într-o epocă agitată, de fierbere, de răsturnări, de restructurări esenţiale. O epocă polemică a favorizat o literatură polemică. Dar romanului i s-a deschis şi un alt câmp de investigaţie. Prezentul este însă atât de copleşitor, procesele sociale aşa de adânci, încât multă vreme romanul nu poate depăşi înregistrarea superficială a evenimentelor. Evenimentele refuză să-şi dezvăluie semnificaţiile mai adânci, de aceea multe din cărţile contemporane pe tema insurecţiei, a primilor ani de revoluţie, a vieţii clasei muncitoare, a satului în transformare, a apariţiei non intelectualităţi, a mutaţiilor de conştiinţă etc. nu sunt decât investigaţii superficiale, limitate, ale unei realităţi infinite.

În ultimele decenii, asistăm la o revitalizare a genului. Romanul îşi regăseşte mai lucid, mai calm şi nu cu mai puţin entuziasm ca altădată, obiectul cel mai direct şi natural - lumea contemporană. Alături de prozatori consacraţi în epoca anterioară, ca Marin Preda, Eugen Barbu şi Titus Popovici, apar nume noi ca Fănuş Neagu, D.R. Popescu, Alexandru Ivasiuc, Mircea Ciobanu, Ion Lăncrănjan, Constantin Ţoiu, Augustin Buzura etc., a căror operă reprezintă de pe acum o valoare.

Particularităţile romanului românesc actual, ca fenomen reprezentativ al prozei noastre, rezultă din două trăsături care se impun ca dominante. Prima este creşterea reflexivităţii etico-sociale, a voinţei de adevăr şi de dreptate. Scriitorii reconstituie o anumită epocă, dar o şi judecă din perspectiva unei conştiinţe revoluţionare. Ei se simt datori nu numai să lumineze un anumit timp istoric şi o anumită realitate socială, dar să devină şi judecători ai existenţei social-morale, surprinsă cel mai adesea într-o stare de criză, adică de transformare. Acest examen al conştiinţei publice a dus fie la revizuirea unor mai vechi teme româneşti, cum ar fi cea de inspiraţie rurală, fie la evidenţierea unor fenomene care aparţin vieţii social-politice şi morale contemporane şi, în consecinţă, la abordarea unei tematici specifice.

A doua trăsătură dominantă a romanului actual, mai ales din ultimii ani. este tendinţa, mult mai accentuată ca în primele două decenii după 1944, de a diversifica modalităţile de realizare artistică, de a revizui mai vechile tipare epice şi de a asimila în mod creator noile tehnici romaneşti. Sub acest aspect, structura romanului de azi este antinomică, elementele tradiţionale şi moderne convieţuind într-un mod frapant, uneori în interiorul aceleiaşi opere. Există romane obiective şi romane analitice, cu structură tradiţională (Titus Popovici - Setea) sau modernă, fără intrigă, fără eroi, în care personajul este o fiinţă difuză, plasmatică (Alexandru Ivasiuc - Vestibul, Cunoaştere de noapte).

Unii romancieri valorifică structuri împrumutate din alte arte: D.R. Popescu în Vânătoarea regalei foloseşte într-un mod original tehnica contrapunctului din muzica preclasică; Mircea Ciobanu apelează în Martorii chiar la tehnica combinaţiei întâmplătoare din muzică aleatorie; Marin Preda, scriitor cu o excepţională vocaţie de povestitor. Îşi construieşte romanele într-o viziune scenică, ca o suită logică de tablouri dramatice al căror liant este eseul analitic (Risipitorii, Intrusul); Augustin Buzura foloseşte şi el o tehnică de dramaturg, Absenţii fiind, în acest sens, un lung monolog.

Apar, de asemenea, romane cu un pronunţat caracter alegoric, ca Îngerul a strigat, de Fănuş Neagu, sau cu o structură de parabolă, ca Princepele lui Eugen Barbu, Lunga călătorie a prizonierului, de Sorin Titel, Cartea Milionarului, de Ştefan Bănulescu, cărţi foarte deosebite totuşi sub raportul tehnicii narative. Fenomenul este complex şi, acolo unde experimentul nu e făcut sub imboldul dorinţei de inovare cu orice preţ, el reprezintă un element remarcabil în diversificarea estetică a romanului şi o dovadă a încrederii scriitorului român în forţa şi destinul acestui gen proteic.

Imaginea asupra prozei noastre contemporane n-ar fi completă dacă am reduce-o numai la roman şi nu s-ar aminti de existenţa genului scurt şi a reportajului. În ceea ce priveşte nuvela e de observat capacitatea ei de a se adapta mai rapid decât romanul la nevoile de exprimare a unei societăţi în prefacere revoluţionară. Temele şi tipurile tradiţionale suferă modificări substanţiale sau dispar.

Ţăranul, de exemplu, se depărtează de cel cunoscut la Rebreanu sau Sadoveanu. El devine interesant nu ca un ins pitoresc sau rudimentar, ci ca o conştiinţă care oglindeşte subtil transformările petrecute în existenţa socială. Ţăranul, obiect de analiză psihologică, individ complicat şi complex, intrând în circuitul vieţii moderne - iată principalii noutate, sub raport tipologic, a literaturii despre satul contemporan a lui Marin Preda, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Vasile Rebreanu, Suto Andras, Szabo Gyula etc.

Nuvela aduce şi teme absolut noi, cum ar fi cele legate de viaţa muncitorilor. Sunt surprinse fie forme primitive de rezistenţă socială a muncitorului din trecut, văzut nu o dată în pitorescul existenţei sale la periferia marilor oraşe (Eugen Barbu), fie lupta ilegală a comuniştilor (Eugen Barbu, Nagy Istvan, Aurel Mihale, Francisc Munteanu), fie, mai ales, efortul muncitorului constructor al socialismului (Nicolae Ţic, Nicuţă Tănase, Simion Pop, Ioan Grigorescu etc.).

Din punct de vedere stilistic, nuvela contemporană delimitează câteva tipuri de scriitori. Unii sunt mai ales povestitori, în tradiţia lui Sadoveanu, printre ei numărându-se Vasile Voiculescu cu Capul de zimbru şi Ultimul Berevoi sau Ştefan Bănulescu cu Iarna bărbaţilor, autori remarcabili, din generaţii diferite, ambii creatori ai unui fabulos univers de origine folclorică. Alţii sunt creatori de atmosferă, de pitoresc (Eugen Barbu, Fănuş Neagu, D.R. Popescu); alţii, psihologişti (Lucia Demetrius, Marin Preda, Nicolae Velea etc.), pe când categoria de tradiţie ardelenească a observatorilor, a creatorilor de tipuri, e mai restrânsă (Titus Popovici - Moartea lui Ipu).

Un sector original al prozei contemporane este reportajul, socotit de Geo Bogza ca „un mijloc generos şi vast de a nu te mai ocupa numai de tine însuţi, ci şi de realitatea înconjurătoare”. Născut din nevoia scriitorilor de a exprima mai repede şi mai direct emoţiile provocate de contactul cu o realitate zguduitoare, reportajul modern e un gen fără tradiţie, dacă nu socotim cumva că la origine reportajul e „memorial de călătorie” şi că Nicolae Milescu e probabil întâiul nostru reporter.

În formele lui actuale, reportajul românesc s-a născut o dată cu Geo Bogza şi este ilustrat în literatura actuală nu numai prin autorul Ţării de piatră şi al Cărţii Oltului, ci şi prin câţiva reporteri ca un viu sentiment al peisajului, lirici şi descriptivi, ca Traian Coşovei, Ilie Purcaru, Petru Vintilă, Alecu Ivan Ghilia, sau de alţii, mai puţin interesaţi de peisaj şi mai mult de natura umană, de aspecte ale civilizaţiei moderne, ca Paul Anghel, Radu Cosaşu, Ioan Grigorescu, Simion Pop, Romulus Rusan etc.

Astfel constituită şi diversificată şi prin alte laturi ale ei, cum ar fi literatura pentru copii şi tineret (Radu Tudoran, Constantin Chiriţă), literatura poliţistă şi de divertisment, literatura de anticipaţie ştiinţifică etc., proza română contemporană este un fenomen complex în plină înflorire, de la care putem aştepta cu încredere roadele propriei sale maturizări.

Check Also

Ideile „Daciei literare” şi rolul ei în orientarea culturii şi a literaturii române

Pe scurt Ideile emise de Mihail Kogălniceanu sunt: Cum traducerile nu fac o literatură, ele …

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Repere în evoluţia literaturii române

  Cultura şi literatura veche   Umanismul secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi prima jumătate …

Literatura română în perioada paşoptistă. România între Occident şi Orient

Perioada paşoptistă (1830-1860) marchează în spaţiul românesc începutul epocii moderne, fiind caracterizată ca un timp …

Contribuţia istoriografiei la dezvoltarea limbii şi literaturii române

Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române este în primul rând de ordin istoriografic. Ei au …