Literatura română de după 1848

Epoca de după Revoluţia de la 1848 şi în special de după realizarea Unirii, în 1859, este o epocă de mari şi semnificative acumulări. Pe plan cultural şi ştiinţific înregistrăm înfiinţarea primelor instituţii moderne de învăţământ superior: Şcoala Naţională de Medicină şi Chirurgie (1857), Universitatea din Iaşi (1860), din Bucureşti (1864) etc. În 1864 începe să funcţioneze Şcoala Naţională de Ponţi, Şosele, Mine şi Arhitectură, strămoşul Politehnicii de azi, iar în 1867 ia naştere Societatea Academică Română, devenită în 1879 Academia Română.

Numărul ziarelor şi ai revistelor care apar în această perioadă este foarte mare şi multe dintre ele acordă un spaţiu considerabil literaturii; acum încep să apară şi unele dintre cele mai importante reviste literare ale vremii; „România literară”, editată de Vasile Alecsandri (1855), unde vor apărea Cântarea României a lui Alecu Russo şi studiul lui Nicolae Bălcescu despre Răzvan-Vodă, care-i va inspira lui B.P. Haşdeu drama Răzvan şi Vidra, „Revista română” a lui Alexandru I. Odobescu (1861-1863), care va publica romanul Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon, „Familia” lui Iosif Vulcan (din 1865), unde va debuta Mihai Eminescu în 1866, „Convorbiri literare” ale „Junimii” din Iaşi (din 1867) etc.

Alături de trăsăturile romantice, care continuă să marcheze literatura acestei epoci mai ales în ceea ce priveşte concepţia, viziunea generală, scrierile care apar acum poartă semnele unei întoarceri la clasicism, manifestate mai ales în dorinţa de perfecţiune formală, de echilibru al construcţiei, în interesul pentru zonele profunde ale caracterului uman. Se adâncesc şi trăsăturile realiste în literatură realismul nativ, izvorât din capacitatea de observaţie a autorilor şi din buna cunoaştere a mediilor descrise, precum şi din preocuparea pentru culoarea locală, pentru specificul epocii, care apar atât în romanele istorice (Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon îmbină ambele trăsături), cât şi în romanul popular „de mistere”, apărut sub influenţa modelelor franceze cu mare circulaţie în epocă.

Alături de intriga senzaţională şi neverosimilă, aceste romane dovedesc creşterea interesului pentru lumea pestriţă a marilor oraşe, pentru evoluţia dinamică şi sinuoasă a claselor sociale contemporane (Mistere din Bucureşti, de Ioan M. Bujoreanu, 1862; Misterele Bucureştilor, de George Baronzi, 1862-1863 etc..). Remarcabilă este de asemenea şi dezvoltarea teatrului, atât în direcţia comediei satirice, cu accente politice şi sociale (Vasile Alecsandri, Costache Caragiali), cât şi în direcţia dramei istorice, inspirate în general din trecutul glorios al ţării (pe lângă piese mediocre de Samson Bodnărescu, V.A. Urechia, Dimitrie Bolintineanu etc., genul este ilustrat de Vasile Alecsandri şi B.P. Haşdeu).

Epoca mai aduce un nou interes pentru folclor, pentru folclorul epic de această dată, pentru basme şi poveşti, fie cele culese şi publicate ca opere folclorice, fie cele prelucrate conform concepţiei personale a scriitorului respectiv: graniţa dintre cele două atitudini este foarte greu de trasat (Nicolae Filimon, Petre Ispirescu, Alexandru I. Odobescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, Miron Pompiliu şi Ion Pop-Reteganul). De asemenea, călătoria şi descrierea ei nu rămân numai instrumente de cunoaştere a altor oameni şi locuri, atât în ţară, cât şi în străinătate, ci devin şi o modalitate mai bună de cunoaştere a noastră, a fiinţei noastre intime (Nicolae Filimon, Alexandru I. Odobescu, Ion Codru-Drăguşanu, Alexandru Pelimon).

După începuturile empirice ale criticii literare din epoca anterioară Revoluţiei de la 1848 (Ion Heliade Rădulescu, George Bariţiu, Cezar Bolliac), acum apare formulată limpede, pentru prima dată, necesitatea unei critici întemeiate pe principii teoretice (Radu Ionescu, care este şi primul nostru teoretician al realismului), precum şi primele prezentări şi studii de istorie a literaturii române, atât din epoca mai veche (Timotei Cipariu, Crestomaţia sau Analecte literare, 1858; Principia de limbă şi de scriptură, 1864), cât şi cele care includ epoca mai nouă (Aron Pumnul, Lepturariu românesc, vol. I-IV, 1862-1865; Vasile Gherman Pop, Conspect asupra literaturei române, vol. I-II, 1875-1876).

Check Also

Literatura română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Privire generală asupra epocii În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, conflictele de idei, expresie …

Ideile „Daciei literare” şi rolul ei în orientarea culturii şi a literaturii române

Pe scurt Ideile emise de Mihail Kogălniceanu sunt: Cum traducerile nu fac o literatură, ele …

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Repere în evoluţia literaturii române

  Cultura şi literatura veche   Umanismul secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi prima jumătate …

Literatura română în perioada paşoptistă. România între Occident şi Orient

Perioada paşoptistă (1830-1860) marchează în spaţiul românesc începutul epocii moderne, fiind caracterizată ca un timp …