Literatura religioasă în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Cea mai mare parte a scrierilor veacului al XVII-lea, manuscrise sau tipărite, au cuprins religios. Lucrul nu e de mirare, dacă ne gândim că religia constituie forma principală a ideologiei în societatea feudală, că biserica era o instituţie deosebit de puternică şi bogată, simţind necesitatea absolută a folosirii textelor scrise şi sprijinită puternic de statul care îşi găsea el însuşi în biserică principalul suport ideologic. Aşa cum arată Engels, biserica „învăluia orânduirea feudală cu aureola graţiei divine”.

Literatura religioasă circula în trei limbi: slavonă, română şi, mai ales în ultima parte a veacului, în greceşte. Dacă scrierile în greceşte, a căror răspândire se observă mai ales spre sfârşitul veacului, se adresau oamenilor bisericii şi unui restrâns cerc boieresc, dacă cele slavone nu puteau fi înţelese de asemenea decât de un număr limitat de cititori, nu acelaşi era cazul cu scrierile care foloseau limba română. Aici stă tocmai principalul interes al literaturii religioase în istoria culturii româneşti din secolul al XVII-lea, în această biruinţă treptată a limbii române, care face posibil şi stimulează accesul la cultura scrisă al unor pături tot mai largi.

Procesul înlocuirii limbii slavone cu limba română în biserică este un proces îndelungat, care se încheie în linii mari doar în primele decenii ale veacului al XVIII-lea. Nu numai că traducerile se fac treptat, cărţile de slujbă propriu-zisă fiind traduse printre ultimele, şi aceasta din pricina rezistenţei elementelor conservatoare, dar paralel chiar cu tipăriturile în româneşte se mai tipăresc şi aceleaşi cărţi în limba slavonă. Numeroasele tipărituri slavo-române sau româno-slave reprezintă tocmai faza de trecere spre oficierea întregii slujbe în româneşte.

Traducerea principalelor cărţi de literatură religioasă şi răspândirea lor pe calea tiparului în toate cele trei ţări româneşti au contribuit în mod esenţial la progresul limbii române ca limbă a culturii scrise. În prefeţele, chiar în titlurile lor, se străvede conştiinţa unităţii etnice a românilor, care trăiau în formaţiuni politice deosebite. Varlaam, când scoate în 1643 Cartea românească de învăţătură, sau Dosoftei, în 1679, când tipăreşte traducerea liturghiei, îşi închină operele „către toată seminţia românească”, celălalt Varlaam, mitropolitul Ţării Româneşti, dedică în 1678 Cheia înţelesului „tuturoru pravoslavniciloru creştini, carii săntu născuţi întru limba noastră rumănească”, iar pe pagina de titlu a Bibliei lui Şerban Cantacuzino se spune că „s-au dăruit neamului rumânesc”.

Circulaţia cărţilor între cele trei ţări, alături de contactele individuale şi de întărirea legăturilor economice, va contribui la adâncirea acestei conştiinţe de unitate, ale cărei urmări politice nu se vor putea înfăptui însă atâta vreme cât va domni orânduirea feudală. Interesul semnalat mai sus pentru istoria culturii româneşti al operelor de literatură religioasă face necesară menţionarea celor mai însemnate dintre ele. Primul grup, tipărit în noile tipografii instalate în Moldova şi în Ţara Românească în timpul lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, nu cuprinde încă înseşi cărţile de slujbă, care se tipăresc în aceeaşi vreme în limba slavonă.

Pentru Moldova, opera cea mai importantă din această epocă este Cartea românească de învăţătură sau, pe numele sub care este mai cunoscută, Cazania lui Varlaam. Cartea cuprinde comentarii ale textelor evanghelice, urmate de câteva vieţi de sfinţi. Tâlcurile evangheliilor au fost traduse, după cum se indică chiar în titlu, „di în limba sloveniască”, folosindu-se pentru aceasta un model probabil ucrainean. Se pare de asemenea că Varlaam nu s-a limitat la o simplă traducere a unui text care avea meritul de a evita discuţiile teologice, ci a săvârşit şi o acţiune de prelucrare, de adaptare, cum o sugerează numeroasele evocări sau comparaţii inspirate din viaţa de la ţară. Mai mult, limba fiului de ţăran ajuns mitropolit al Moldovei (1632-1653), plastică şi viguroasă, e o limbă cu un puternic accent popular. Prin aceste calităţi, care au apropiat-o de înţelegerea poporului, Cazania lui Varlaam a fost citită vreme îndelungată în toate cele trei ţări române.

Şi în Ţara Românească se tipărea în aceeaşi vreme, la Govora, o Evanghelie învăţătoare sau Cazanie (1642), însă de o valoare literară mai mică decât aceea a lui Varlaam. În pregătirea acestei lucrări, „scoasă şi primenită de pre limbă rusască pre limbă rumânească... cu osteneala şi izvodirea lui Silivestru iermonah”, un rol însemnat a avut cumnatul domnitorului, învăţatul Udrişte Năsturel. Pentru aceeaşi epocă, se cade încă să fie menţionată, deşi nu e vorba de o carte românească, traducerea de către Udrişte Năsturel, din limba latină în slavonă, a lucrării de largă circulaţie în Apusul catolic, Imitatio Christi (Dealul, 1647). Această traducere dovedeşte, alături de alte numeroase tipărituri, cât de puternică era încă tradiţia slavă în ţările noastre către mijlocul secolului al XVII-lea.

Un pas hotărâtor în introducerea limbii române în biserică se face odată cu reluarea activităţii tipografice în anii 1678-1679, când se realizează şi se difuzează şi câteva opere de un mare interes literar. Această nouă fază de activitate pe tărâmul traducerilor de literatură religioasă este precedată de tipărirea la Uniev în Polonia, în anul 1673, a Psaltirii în versuri datorate mitropolitului Dosoftei (1671-1686). Traducerea lui Dosoftei nu reprezintă numai cea dintâi transpunere în versuri a psalmilor tipărită în limba unuia dintre popoarele ortodoxe, ci şi cea dintâi încercare din cultura românească de realizare a unei întinse opere cu folosirea versului.

Dificultăţile mânuirii unei limbi nemlădiate încă pe măsura versului cult, insuficientul suflu poetic al învăţatului mitropolit în luptă cu un text dificil de redat, explică de ce Psaltirea lui Dosoftei, inegală în părţile ei, de multe ori prozaică, nu este o operă în întregime izbutită. Ea rămâne, totuşi, mai mult decât o simplă acţiune de pionierat. Acolo unde traducătorul are curajul de a ieşi de sub autoritatea modelului oferit de poetul polon Jan Kochanowski şi de a se apropia de poezia noastră populară - care poseda o lungă tradiţie a versificării - expresia devine mai sigură, ritmul capătă agerime, poetul izbuteşte să sugereze şi să mişte. Valoarea poetică a psaltirii lui Dosoftei este asigurată de această sevă populară, care străbate - prin imagini, prin expresii, prin ritm - în opera unui mare erudit.

Reluarea activităţii tipografice în Moldova se face tot cu o lucrare a lui Dosoftei, de data aceasta de o importanţă fundamentală pentru introducerea limbii române în biserică: traducerea din greceşte a Liturghierului (1679). Pe izvoare cu deosebire greceşti, dar fără a lipsi şi cele slave, (îşi va baza mitropolitul moldovean şi vasta sa operă de compilaţie, rod al unui efort de peste două decenii: Viaţa şi petrecerea sfinţilor, tipărită în patru volume în anii 1682-1686, cel din urmă tom rămânând neterminat din pricina retragerii autorului în Polonia, odată cu oştile regelui Ioan Sobieski. Scrieri în bună parte de imaginaţie, urmărind scopuri de educaţie morală, vieţile de sfinţi au îndeobşte un mai pronunţat caracter literar decât majoritatea operelor de literatură religioasă. Aceasta a făcut ca şi cartea lui Dosoftei, bogată în elemente folclorice, să fie larg răspândită şi să ocupe un loc însemnat în istoria literaturii noastre vechi.

În Ţara Românească, tiparul se relua în 1678 cu Cheia înţelesului, carte cuprinzând o serie de predici traduse după opera bogată şi în elemente laice, a învăţatului ucrainean Ioanichie Galeatovski. Şi aici urmează curând - în 1680 - tipărirea Liturghierului, având însă în traducere românească numai tipicul întreg şi unele rugăciuni, iar apoi aceea a Evangheliei şi a Apostolului, în 1682. Opera cea mai însemnată a fost reprezentată de tipărirea integrală a Bibliei, care s-a realizat sub Şerban Cantacuzino (1688).

Biblia lui Şerban Cantacuzino este rezultatul unei munci colective într-un dublu sens: prin numărul colaboratorilor şi prin cel al tălmăcirilor anterioare folosite, reprezentând astfel o însumare şi o depăşire a unui şir impunător de străduinţe. Realizatorii, după cum reiese din prefaţă, au fost atât greci, cât şi români. Dintre cei dintâi, ea dă doar numele lui Ghermanos din Nyssa (Cappadocia), fost director al Academiei greceşti din Constantinopol; dintre români, sunt menţionaţi în epilog fraţii Şerban şi Radu Greceanu. De bună seamă că s-a folosit şi larga învăţătură a stolnicului Constantin Cantacuzino, la care au recurs cei doi Greceni, după propria lor mărturisire, şi cu prilejul altor tălmăciri.

În ceea ce priveşte traducerile anterioare care au fost utilizate, ele sunt, după cum au dovedit-o minuţioase analize, cel puţin traducerea din limba greacă a Vechiului Testament de către Nicolae Milescu, Noul Testament al mitro politului Simeon Ştefan, din 1648, Evanghelia şi Apostolul tipărite la Bucureşti în 1682 şi, după cât se pare, şi unele texte coresiene. Biblia lui Şerban Cantacuzino marchează progresele realizate de limba noastră scrisă în curs de mai bine de un veac şi ne înfăţişează, din acest punct de vedere, o limbă perfect închegată, înzestrată cu o mare capacitate de expresie, calităţi care i-au asigurat o largă circulaţie atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova şi Transilvania.

Sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor sunt marcate, în ce priveşte literatura religioasă, de personalitatea dominantă a lui Antim Ivireanul. Gruzinul identificat cu interesele patriei sale de adopţiune, care-şi sfârşeşte tragic existenţa în urma unei activităţi politice îndreptate împotriva stăpânirii turceşti, a desfăşurat - ca egumen la Snagov, ca episcop de Râmnic (1705) şi apoi ca mitropolit al ţării (1709) - o vastă activitate de traducător, de întemeietor de tipografii şi de tipăritor de cărţi. El are şi meritul de a ne fi. dat în predicile sau didahiile sale, opera cea mai originală din vechea noastră literatură religioasă. Desigur că, ţinând seama de vechimea tradiţiei în acest gen de oratorie şi de modelele prestigioase care s-au impus în toate bisericile ortodoxe, de o originalitate absolută nu se poate vorbi. Cercetări recente au dovedit însă că presupusa strânsă dependenţă a predicilor lui Antim, faţă de cele ale predicatorului grec Ilie Miniat, în fapt nu există.

Didahiile lui Antim Ivireanul îmbină însuşirile unei riguroase organizări logice şi ale unei exprimări plastice într-o frumoasă limbă românească cu acelea ale unui conţinut legat de viaţa societăţii din vremea sa. Alături de critica generală a moravurilor, ele cuprind şi accente critice îndreptate împotriva domnului şi a boierimii. Aceasta din urmă este atacată pentru disensiunile care o sfâşiau, făcând-o incapabilă de un efort unitar pentru apărarea ţării de „lupii cei văzuţi”, prin care se făcea aluzie la stăpânitorii turci; ea este supusă criticii pentru obiceiurile sale de lux, pentru făţărnicie, pentru lipsa de generozitate şi pentru exploatarea nemiloasă la care se deda: „Mâncăm carnea şi munca fratelui nostru creştinului şi bem sângele şi sudoarea frunţei lui, cu lăcomiile şi nesaţul ce avem”.

Desigur că Antim Ivireanul nu urmărea prin predicile sale să înlăture regimul feudal din Ţara Românească, ci se mărginea să condamne formele cele mai brutale ale stăpânirii boiereşti. Dar cu toate aceste limitări, impuse de condiţiile vremii şi de faptul că era cel mai înalt ierarh al ţării, scrisul său rămâne viu prin acest răsunet de rechizitoriu pe care-l capătă adesea şi pentru că izvorăşte din contactul strâns cu viaţa însăşi. Un rol important în ansamblul scrierilor cu caracter bisericesc îl au cele legate de lupta pentru apărarea ortodoxiei împotriva tendinţelor de expansiune atât ale Reformei cât şi ale bisericii catolice, care se făceau tot mai simţite nu numai în ţările noastre, ci şi în întreaga lume grecească şi slavă.

Prima manifestare importantă în acest sens este reunirea în capitala Moldovei, în toamna anului 1642, a adunării teologice cunoscute sub numele de Sinodul de la Iaşi. Discuţiile care au avut loc cu acest prilej între delegaţii bisericii ucrainene şi cei ai patriarhului constantinopolitan-nu s-a putut stabili cu precizie participarea ierarhilor moldoveni - aveau drept scop punerea la punct a Mărturisirii ortodoxe pregătite de Petru Movilă.

Concepută ca un instrument de luptă împotriva acţiunii ofensive a catolicismului între supuşii ortodocşi ai coroanei polone, expunerea de doctrină a marelui mitropolit al Kievului va deveni - după consfinţirea ei şi de către patriarhiile Răsăritului - una dintre principalele cărţi ale bisericii ortodoxe. Trei ani mai târziu s-a petrecut un fapt similar, de un orizont mai restrâns, dar privind mai îndeaproape problemele româneşti. Mitropolitul Varlaam, după ce adunase un „săbor di într-amândoao părţile şi di în Ţara Românească şi di în Ţara Moldovei” pentru cercetarea catehismului calvinesc tipărit în Transilvania, pregăteşte cunoscutul său Răspuns de combatere, a cărui publicare are loc în 1645.

Un efort deosebit împotriva răspândirii altor credinţe - şi îndeosebi a catolicismului - se face la sfârşitul secolului, prin publicaţii ieşite din tipografiile celor două ţări. Corespunzând scopului general de apărare a ortodoxiei, limba în care sunt scrise este îndeobşte o limbă de circulaţie generală, şi anume cea grecească. Unele dintre ele se traduc şi în româneşte, ca lucrarea lui Maxim Peloponesianul, Manual împotriva schismei papistaşilor (Snagov, 1699), şi mai ales Pravoslavnica mărturisire (Buzău, 1699), versiune românească de Radu Greceanu a lucrării lui Petru Movilă. Tipărirea acestor două din urmă cărţi era legată, de altminteri, de întreaga politică a lui Brâncoveanu de sprijinire a ortodoxiei în Transilvania, într-o vreme în care vechii propagande calvine i se adăuga lupta dusă de Habsburgi pentru atragerea românilor ardeleni la catolicism.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …