Literatura populară în Moldova şi Ţara Românească în secolele XVII-XVIII

În ce priveşte creaţia populară din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, suntem într-o situaţie mai favorabilă decât pentru epocile anterioare, căci din această vreme încep să ni se păstreze, pe lângă exemplare de poezie epică databile prin cuprinsul lor, şi informaţiile relativ bogate pe care ni le transmit unii din cărturarii vremii. Cel dintâi dintre aceştia care s-a aplecat cu mai mult interes asupra tradiţiilor poporului este Dimitrie Cantemir.

De cele mai multe ori el nu face decât să ne confirme existenţa în vremea sa a unor rituri sau jocuri însoţite de cântece, a căror origine este cu mult mai veche, după cum se poate deduce din unele elemente ale lor. Astfel este cazul ritului agrar numit de Cantemir „drăgaica”, având menirea de a asigura rodul ogoarelor, în care fata aleasă ca drăgaică străbate lanurile cu coroana de spice pe cap, împreună cu însoţitoarele ei, în cântece şi dansuri, la vremea când semănăturile dau în copt.

Un alt rit agrar este cel al paparudei - „papaluga” - practicat în vreme de secetă. Cantemir redă şi cuvintele invocaţiei pentru obţinerea ploii. Paparudele sunt menţionate - sub numele de „Poppa Ruda” - şi de Del Chiaro, care nu le pricepe sensul, dar notează că dansul era însoţit de cântece „cam în felul versurilor anacreontice”. În legătură cu străvechile rituri nupţiale, autorul Descrierii Moldovei insistă asupra oraţiei peţitorilor, cu tema plină de poezie a urmăririi căprioarei de către vânători, la care, în această continuă creaţie a poporului, cel ce spune oraţia adaugă de la sine „alte născociri alegorice şi metaforice”.

Cantemir aminteşte de asemenea cântecele bocitoarelor la înmormântări, „în care descriu mizeria şi fragilitatea vieţii omeneşti”, precum şi farmecele şi descântecele cu formulele lor magice. Un anumit caracter magic, pe lângă funcţia sa artistică, are şi jocul căluşarilor numiţi de Cantemir „căluceni”, care umblă prin târguri şi sate între înălţare şi Rusalii, în cete în număr nepereche, îmbrăcaţi femeieşte, cu coroane pe cap şi faţa acoperită, iar în mâini purtând săbii. În sfârşit, acelaşi scriitor descrie şi „turca”, socotită a fi „joc născocit în timpurile vechi din ura împotriva turcilor”. Un mascat în chip de bătrân ghebos încalecă în spinarea altuia care poartă un cap de cerb şi, însoţiţi de mulţime, cutreieră drumurile şi casele.

Del Chiaro, pe de altă parte, pomeneşte şi el jocuri de mascaţi, care cuprind rudimente de reprezentaţie teatrală. Unul are loc la sfârşitul sărbătorilor de iarnă, de Sf. Ioan, când fete îmbrăcate bărbăteşte umblă prin case unde dansează, iar una dintre ele, îmbrăcată femeieşte şi cu o sabie în mână, închipuie pe Irodiada. Secretarul italian al lui Brâncoveanu se arată indignat de un alt joc de mascaţi, considerat foarte licenţios, care are loc în decembrie. Cele două personaje principale poartă unul un plisc de barză, iar celălalt o barbă lungă. „Primul dintre aceştia se numeşte în limba română („in valaco”) Clauza, iar al doilea, cel cu barbă, unchias”. Este vorba de „brezaia”, echivalentul muntean al turcei sau caprei moldoveneşti.

Ştirile date de Cantemir şi de Del Chiaro sunt reluate şi comentate către sfârşitul secolului al XVIII-lea de către Fr. J. Sulzer, care le adaugă bogate observaţii personale, îndeosebi asupra dansului şi a muzicii româneşti. De la Sulzer aflăm şi despre unele forme de teatru, de caracter popular, pe care el le-a întâlnit în Ţara Românească. Este vorba mai întâi de farsele jucate de soitari la curtea domnească, în româneşte, turceşte şi greceşte, pe texte improvizate, cu puternice note satirice.

Funcţiunea lor de divertisment de curte nu le anulează fondul popular, care îl scandaliza pe Sulzer prin prea marea lui libertate de expresie. Tot la curtea domnească Sulzer a văzut şi spectacolul de umbre şi păpuşi, însoţit de dialogul dintre personajele figurate de marionetele care se proiectau pe o perdea şi dintre care nu lipsea un personaj ce avea să dea un adjectiv limbii româneşti: Karagoz.

Acestui teatru popular de păpuşi, venit prin filieră turcească, i se adaugă către sfârşitul veacului al XVIII-lea alte curente, venite de la saşii din Transilvania, din Polonia şi din Ucrainaj care duc la constituirea unui teatru de păpuşi specific ţărilor române, ale cărui atestări nu sunt însă anterioare secolului al XIX-lea. Teatrul de păpuşi - teatru laic, popular, de o remarcabilă vervă comică şi de un spirit satiric muşcător, în care-şi găseşte expresie protestul maselor faţă de nedreptăţile orânduirii în care trăiau, ceea ce va duce, de altminteri, la măsuri de cenzură din partea autorităţilor - s-a alăturat, tocmai pentru a-şi croi drum, dramei liturgice a „Irozilor” sau „Vicleimului”, jucată în timpul sărbătorilor de iarnă.

Deşi Vicleimul nu e menţionat nici de Cantemir şi nici de Sulzer (Bandini, descriind ceremoniile din ajunul şi din ziua Bobotezei în timpul lui Vasile Lupu, aminteşte prezenţa celor trei „regi magi”, dar ei sunt figuraţi de elevii şcolii catolice din Iaşi), este de presupus că, în momentul asocierii păpuşarului cu lada sa de păpuşi, acest spectacol de caracter religios îşi crease o tradiţie destul de puternică pentru a-l putea sprijini pe cel laic.

În cursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea continuă şi creaţia epică a poporului. Cercetând izvoarele la care ar fi putut recurge pentru alcătuirea operei sale istorice, stolnicul Constantin Cantacuzino constată că „nici din cântecele cari vestesc de vitejii, au de alte fapte ale domnilor şi a altor vrednici oameni, ce au lucrat, cari dupe la lăutari şi dupe la alţi cântători auzim, putem şti cevaşi ales. Că şi acelea nu numai ce au laudă mai multă, au hulesc decât cele ce au fost, ci şi foarte împrăştiiat şi prea pe scurt pomenesc lucru şi făr’ de nici o orânduială sau tocmeală”.

Desigur că aici Constantin Cantacuzino cuprinde împreună cântecul de curte şi cântecul popular. El atestă însă larga răspândire în popor a cântecului epic, pe care nu-l „zic” numai lăutarii, bogăţia formelor lui şi existenţa unei literaturi epice care „hulea” faptele domneşti sau ale clasei dominante, deci o literatură de protest. Fireşte că şi în aceasta puteau intra unele balade legate de partidele boiereşti în luptă pentru stăpânirea statului. Dar epica de curte este în continuu declin, şi ea nici nu se va mai învrednici de vreo menţiune din partea unui Cantemir sau Del Chiaro, în vreme ce producţia epică populară va continua, preluând uneori şi din temele celei dintâi, ceea ce le-a asigurat supravieţuirea până la înregistrarea lor de folclorişti.

Ca şi în perioada precedentă, cântecul epic popular reflectă lupta poporului împotriva stăpânirii turceşti, fie prin prelucrarea continuă a vechilor balade, fie prin crearea altora noi, uneori pe teme împrumutate din folclorul balcanic. Acesta din urmă este, de pildă, cazul lui Novac, cu fiul său Gruie, pe care-l scoate din închisoare la Constantinopol, şi se bat cu turcii în însăşi capitala împărăţiei.

La malul Dunării se petrece, în schimb, lupta Badiului, care ziua e cârciumar, „iar noaptea măcelăreşte, cu cincizeci de măcelari, tot agale şi turci mari”. Turcii apar de asemenea şi în balada haiducească, unde lupta antiotomană se împleteşte uneori, ca şi în viaţa reală, cu aceea împotriva orânduirii feudale. O temă răspândită, făcând parte din acelaşi „ciclu dunărean” ca şi Badiul, dar care se întâlneşte până în Maramureş, este cea a fetei răpite de turci, care preferă să se arunce în Dunăre, căci „decât roabă turcilor şi slugă cadânelor... cină bună peştilor şi mâncare racilor!”

Alături de turci apar în balade tătarii, în special cei aşezaţi în Bugeac, care făceau dese prădăciuni în Moldova, dar şi cei din Crimeea. Dar poporul cântă îndeosebi pe voinicii care se ridică împotriva orânduirii feudale însăşi, vitejii neînfricaţi care iau calea codrului, răzbunând împilările suferite de ei şi de ai lor şi ajutând de cele mai multe ori pe cei săraci şi necăjiţi. Aceşti viteji sunt totodată călăreţi neîntrecuţi, şi asupra calului frumos şi ager, care se face una cu călăreţul, se revarsă o undă din poezia viguroasă şi aspră a cântecelor haiduceşti, în care eroul, încrezător în armele şi în puterea lui, înfruntă cu dispreţ duşmanul, oricât de numeros, gustând încă, deşi învăluit de primejdie, clipa de răgaz a dragostei sau a urciorului de vin, în luminişuri de pădure sau în cârciuma de la răspântie.

În creaţia continuă a poporului, cu împrumuturile şi transformările ei treptate, şi această ramură a epicii populare este foarte greu databilă. O temă veche poate fi întinerită prin adaptarea la personaje şi circumstanţe mai noi, după cum nume vechi, păstrate de tradiţie, pot fi legate de teme de o elaborare mai recentă. Haiducia, ca formă de protest social, este mai veche decât secolul al XVII-lea, deşi ea capătă o tot mai mare răspândire şi aspecte caracteristice din acest veac înainte şi mai ales în cel de-al XVIII-lea.

Balada Corbea, al cărei erou scapă din închisoarea domnească datorită frumuseţii „roibului” său, râvnit de însuşi voievodul, şi îndemânării sale de călăreţ, este uneori socotită din secolul al XVI-lea, pentru că domnul în scaun amintit în versurile sale este un Ştefan vodă, care ar fi Ştefăniţă. Dar cele mai multe variante ale acestei balade provin din Muntenia, iar Ştefan vodă nu are nici un fel de caracter istoric şi în nici un caz nu se potriveşte aprigului Ştefăniţă.

Dintre cele mai răspândite şi, totodată, mai frumoase realizări ale epicii populare este balada Miu! Cokiul, în care voinicul tânăr întâlneşte în munte ceata de levenţi ai lui lanoş Ungurul - ceea ce a făcut să se presupună că fondul baladei ar data din timpul campaniei lui Gabriel Bathory în Ţara Românească - înfrânge în luptă pe căpetenia ei şi, în unele variante, ia sub poruncile sale ceata rămasă fără conducător.

Într-o altă balada legată de acelaşi nume, Fagul Miului, apare iarăşi un Ştefan vodă - şi de aceea balada poartă uneori chiar acest nume - care porneşte cu curtea şi oştirea în codru să-l prindă pe Miu şi să-l spânzure. În unele variante Miu se mulţumeşte să-l pălmuiască pe domnul înfricoşat, pe care ştiuse să-l atragă în desişul codrului, dar în altele îl ucide, îi pune trupul în desagi pe cal şi-i porunceşte acestuia să-l poarte mort pe unde l-a purtat şi viu: „la slugile turcilor ş-ale arnăuţilor, nu-n calea voinicilor şi-n codrul haiducilor”.

Toma Alimoş - în culegerea lui Vasile Alecsandri „boier din Ţara de Jos” - este fără îndoială la origine „haiduc din Ţara de Jos”, care, deşi înjunghiat prin trădare de Manea, „stăpânul moşiilor şi domnul câmpiilor”, reuşeşte să-l prindă pe ucigaş şi să-l taie din goana viforoasă a murgului său. Murgul însuşi îi sapă groapa, cum îi porunceşte stăpânul, iar apoi, după aceeaşi poruncă, porneşte în codru, „pân’ la paltinii trăsniţi, la voinicii poposiţi”.

Extinderea haiduciei în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea a dat loc unei producţii tot mai bogate, în care poporul cântă pe aceşti viteji ieşiţi din sânul său, răsplătitori ai atâtor suferinţe. Baladele care dau nume identificabile - un Bujor, un Tunsu, un Iancu Jianu şi atâţia alţii - sunt astfel legate de întâmplări petrecute îndeosebi în primele decenii ale veacului al XIX-lea, dar tema însăşi, în care momentul principal este cel al luptei cu potera, este fireşte mai veche, ea fiind continuu prelucrată şi adaptată de cântăreţii din popor.

Protestul social şi lupta maselor populare animă şi alte forme ale creaţiei literare orale, cântece sau doine, în care intervin de altminteri şi elemente legate de haiducie. Aici, desigur, încercările de cronologizare sunt şi mai dificile. Dacă o doină plânge suferinţa ţărănimii, legându-o de „Duca vodă cel fioros, cu cei mari prietenos, cu cei mititei cânos” - deci urcă, prin originile sale, până în jumătatea a doua a secolului al XVII-lea - altele, chiar dacă sunt încă târzii în individualitatea lor, reflectă situaţii frecvente în veacul al XVIII-lea şi la începutul celui de-al XIX-lea. În ele este vorba de ţăranul sărac, care a flămânzit toată iarna şi-şi pune în gând să tragă în primăvară brazda „din marginea satului la uşa bogatului”, de acelaşi care se plânge că, „unde merg şi orice fac, eu de ciocoi nu mai scap”, sau că, „de frica zapciului şi de groaza birului, uitai drumul satului şi coarnele plugului”.

Dacă trecem la exprimarea poetică a unor sentimente intime, cum e, de pildă, cel al dragostei, ajungem într-un domeniu care scapă cu desăvârşire putinţei de legare de o epocă anume. Din bogata lirică populară, alături de care se aşează muşcătoarea poezie satirică şi întreaga comoară a basmelor, trebuie să ne oprim, totuşi, cel puţin asupra Mioriţei, care, deşi cuprinde elemente străvechi, se pare că datează - cel puţin într-o formă apropiată de cea pe care i-o cunoaştem - din veacul al XVIII-lea. Grandioasa transfigurare a naturii care se apleacă asupra mortului iubit, duioşia evocării unor simţăminte adânc omeneşti, delicateţea notaţiei psihologice şi strălucirea imaginilor fac din această creaţie a poporului român unul dintre giuvaerurile literaturii universale.

Check Also

Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir (comentariu literar, rezumat literar)

Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir, este o proză savantă, deoarece informaţiile despre aşezarea, graniţele, flora, …

Conflictul dintre voievodul Litovoi din Ţara Românească şi Ungaria (1279)

Litovoi a fost primul voievod român de la sud de Carpaţi care a îndrăznit să …

Campania otomană din Moldova (1538)

Conflictul militar al lui Petru Rareş pentru Pocuţia (1531) şi faptul că a pornit la …

Bătălia pentru Moldova (1600)

După luarea în stăpânire a Transilvaniei, Mihai Viteazul s-a confruntat cu o situaţie politico-militară complicată. …

Bătălia din Moldova (martie-august 1944)

În martie 1944, după aproape 3 ani de război, partea de est şi nord-est a …