Literatura istorică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Literatura istorică în limba latină, din epoca de decadenţă a umanismului, e mult redusa ca volum faţa de literatura istorică în limba maternă. Cele mai reprezentative figuri ale acestei istoriografii au fost Gaspar Bojthi Veress, Ioan Bethlen şi Wolfgang Bethlen. Toţi trei sunt nobili în slujba principilor, curteni (Bojthi Veress) şi cancelari (cei doi Bethlen). Ei scriu de pe poziţiile clasei dominante şi în operele lor se reflectă numai preocupările acesteia, vădind o lipsă de înţelegere faţă de ţăranii exploataţi, a căror „iobăgie veşnică” se înăspreşte acum.

Opera lui Gaspar Bojthi Veress (Boitinus, 1595 - decedat după 1640), intitulată De rebus gestis magni Gabrielis Bethlen, nu cuprinde, aşa cum ni s-a păstrat, decât evenimentele din 1595-1614, petrecute în Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Partea cea mai importantă a lucrării, relatând faptele lui Gabriel Bethlen (1614-1629), s-a pierdut.

În ce-l priveşte pe Ioan Bethlen (1613-1678), unul dintre cei mai valoroşi istoriografi ai veacului, el a cuprins în două scrieri întemeiate pe o întinsă informaţie, evenimentele istorice din Transilvania şi informaţii privitoare la Moldova şi Ţara Românească de la 1629 la 1673: Rerum Transylvanicarum libri quatuor (1629-1662) şi Historia rerum Transylvanicarum (1662-1673). Historia de rebus transylvanicis (1526-1609), de Wolfgang Bethlen (1639-1679) e mai mult o adunare de izvoare care are la bază însemnările rămase în manuscris ale cronicarului Ştefan Szamoskozi. Din cele şase volume ale lui Wolfgang Bethlen, patru conţin ştiri în legătură cu acţiunile lui Mihai Viteazul şi Radu Şerban.

Istoriografia săsească în limba latină este ilustrată în primul rând de opera lui Laurenţiu Toppelt din Mediaş (Toppeltin, circa 1640-1670), Origines et occasus Transsylvanorum…, publicată la Lyon în 1667, în care se descriu originea, religia, limba şi obiceiurile locuitorilor Transilvaniei. Despre saşi se străduieşte să arate că ar fi băştinaşi în Transilvania, ca descendenţi ai geţilor şi goţilor (cum susţin şi Troster şi Miles); partea a doua a scrierii lui e o istorie a Transilvaniei până la începuturile domniei lui Mihail Apari (1662). Despre români el dă informaţii etnografice preţioase şi cunoaşte originea lor romană.

Cartea lui Toppeltin, o compilaţie din Bonfini, Jovius şi alţii, a fost în parte tradusă de Miron Costin şi folosită de acesta şi de stolnicul Constantin Cantacuzino pentru a dovedi originea românilor. La Toppeltin surprindem o oarecare înţelegere pentru poporul oropsit. Împotriva ipotezelor fanteziste ale lui Laurenţiu Toppeltin, Ioan Troster şi Mathias Miles despre obârşia saşilor, Valentin Frank a susţinut pe bază de documente, în Breviculus originum nationum et praecipue saxonicae in Transilvania… (1696), colonizarea saşilor în timpul regelui Geza al II-lea (1141-1161). Prin lectura acestei cărţi s-a deşteptat interesul filozofului luminist Leibniz pentru istoria saşilor.

La cei pomeniţi mai sus sunt de adăugat membrii familiei Oltard şi Andrei Gunescb (1648-1703), coautori ai părţii finale a marii opere Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum (990-1699) şi unii cronicari braşoveni, între care Marcus Fronius (1659-1718), autor al unei întinse cronici, intitulate Fatalis urbis exustio (1689), cu ştiri privitoare la răscoala curuţilor (1689-1691), de sub conducerea lui Emeric Thokoly, şi la Constantin Brâncoveanu, şi Martin Albrich (1630-1694), din a cărui cronică s-au păstrat Fragmenta (1648-1659).

Literatura istorică în limba maternă e în vădit progres. Secolul al XVII-lea este în Transilvania, ca şi în Moldova şi Ţara Românească, secolul marilor cronicari. Prima cronică românească din Transilvania este Cronica protopopului Vasilie din Şcheii Braşovului (cea 1590-1659), cu ştiri locale, braşovene, privind Trecutul românilor din acest important centru comercial şi cultural, începând din 1392, dar mai ales din ultimele decenii ale veacului al XV-lea până în 1633.

Orizontul ei e limitat, însă informaţiile relative la biserică şi la înflorirea şcolii româneşti din Şcheii Braşovului şi referinţele la legăturile continue cu Ţara Românească sunt pline de interes. Manuscrisul original, în limba română, scris între 1629 şi 1633, s-a pierdut, dar textul s-a păstrat într-o traducere germană. O variantă românească, cu foarte puţine schimbări, e încorporată în cronica lui Radu Tempea din secolul următor.

În acelaşi timp cu protopopul Vasilie a activat şi Ioan Caioni (1629-1687), egumenul catolic din Şumleu-Ciuc, de origine românească, de la care avem în limba maghiară o Cronică rimată despre luptele dintre Vasile Lupu şi Matei Basarab din 1653, cel din urmă fiind ajutat de oştile lui Gheorghe Rakoczi al II-lea. Operă a unui călugăr şi în spirit religios, cronica în versuri poate fi folosită ca izvor pentru sfârşitul luptelor dintre cei doi domni români.

Spre sfârşitul veacului, Gheorghe Brancovici (1645-1711) a dăruit istoriografiei ţării sale de naştere, Transilvania, două cronici: una scrisă în limba română, iar cealaltă în limba sârbă. Autorul era fratele mitropolitului Sava Brancovici, la curtea căruia a crescut. Agent diplomatic al Transilvaniei şi al Ţării Româneşti la Constantinopol, el şi-a scris cronica românească la curtea lui Şerban Cantacuzino. Amestecul său într-o conspiraţie care urmărea restabilirea vechiului despotat al strămoşilor săi brancoviceşti i-a adus o captivitate de 22 de ani (1689-1711) în închisorile Habsburgilor din Viena şi Eger, unde şi-a scris cronica sârbească.

În cele două cronici, cea românească (până la 1686) şi cea sârbească (până la 1690), se cuprind aceleaşi ştiri, cu deosebirea că cea dintâi este mai sumară. Este vorba în ele despre originea romană a poporului român, despre începuturile celor trei state feudale: Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, despre vremurile lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul şi mai pe larg despre veacul al XVII-lea. Manuscrisul cronicii în limba sârbă, rămas până azi netipărit, se găseşte în biblioteca Mitropoliei din Karlowitz.

Literatura istorică în limba maghiară e reprezentată mai ales de memorialistică. Acest gen e, pe plan european, un produs al Renaşterii şi, în general, marchează creşterea puterii burgheziei şi cristalizarea conştiinţei ei de clasat omul Renaşterii care descoperă valoarea propriei sale vieţi crede necesar să fixeze în scris evenimentele la care a luat parte.

În Transilvania, acest gen a apărut încă din secolul al XVI-lea, dar şi-a conturat specificul abia în secolul al XVII-lea. Ceea ce e important în memorialistica transilvană din secolul al XVII-lea este că ea tinde spre o exprimare artistică şi spre zugrăvirea caracterelor. Cele mai multe dintre aceste opere, datorate unor autori cu rol în viaţa publică, au drept scop justificarea activităţii lor în faţa viitorimii. De aceea s-au folosit toate mijloacele scriitoriceşti pentru a influenţa pe cititori şi a-i câştiga.

Pe plan local - transilvan - această literatură s-a format însă, spre deosebire de ţările din apusul Europei, în vremea creşterii puterii nobilimii. Aşa se explică de ce autorii ei mai de seamă s-au recrutat din rândurile clasei conducătoare feudale şi numai în măsură mai mică din rândurile orăşenimii. Acest gen a pornit şi în Transilvania din rândurile orăşenimii. Cronica clujanului Valentin Segesvari (sfârşitul veacului al XVI-lea - după 1654), cuprinzând evenimentele anilor 1606-1654, privitoare mai ales la trecutul orăşenimii din Cluj, e încă modestă şi arhaică.

În Memoriile (Memoriale) croitorului Francisc Nagy Szabo din Târgu Mureş (1581-1658) se observă însă schimbările produse în acest gen pe la mijlocul veacului. Un merit deosebit al însemnărilor lui despre întâmplările anilor 1580-1658 (care continuă cronica bunicului său, Sebastian Borsos, întreruptă în 1580) este că evenimentele sunt privite cu ochii orăşeanului breslaş, în opoziţie faţă de nobilimea feudală.

De aceeaşi origine orăşenească este şi Toma Borsos (1566-1634). Memoriile, cuprinzând evenimente din trecutul Transilvaniei şi al Ţării Româneşti dintre anii 1580-1630, se apropie însă, din punctul de vedere al poziţiei autorului, care se afla în slujba lui Gabriel Bethlen, mai mult de operele marilor feudali Francisc Miko (1585-1635) şi Mihail Toldalagi (circa 1580-1642) decât de ale celorlalţi autori orăşeni.

O operă reuşită de memorialistică maghiară a veacului al XVII-lea este Autobiografia (Oneletiras, 1607-1655) viitorului principe Ioan Kemeny (1607- 1662), scrisă în timpul captivităţii sale la tătari. Kemeny îşi povesteşte viaţa colorat, mişcător, dând descrieri sugestive ale întâmplărilor şi caracterizări juste ale personajelor conducătoare: cei doi Gheorghe Rakoczi, Matei Basarab şi Vasile Lupu. Pe drumul iniţiat de Kemeny a mers şi cancelarul Nicolae Bethlen (1642-1716). Autobiografia lui (1642-1711) este opera cea mai de seamă a literaturii memorialistice din veacul al XVII-lea şi în acelaşi timp, prin exprimarea artistică, şi a prozei maghiare contemporane.

Memoriile (Torteneti emlekrajzai, 1659-1690) greşit atribuite lui Nicolae Bethlen au ştiri transilvane şi muntene din aceşti ani. Românii din Transilvania apar în ele ca locuind aici, cum spuneau textele secolului XVI, „din timpuri imemoriale” şi „formând mici republici, care fiecare dintre ele se află pe o vale”. Pe lângă operele proeminente, de o valoare mai redusă este Cronica maghiară de jale (Siralmas magyar kronika) a lui Ioan Szalardi (1601-1666), secretar, şi arhivar al curţii princiare. În ea autorul povesteşte istoria Transilvaniei din anii 1526-1662; mai importante sunt părţile care cuprind vremurile lui Gabriel Bethlen şi Gheorghe Rakoczi al II-lea. Are ştiri şi despre răscoala seimenilor din Ţara Românească.

Una dintre cele mai reprezentative opere istoriografice maghiare din Transilvania este Historia (1661-1711) de Mihail Cserei (1668-1756), care cuprinde evenimentele din a doua jumătate a veacului al XVII-lea până la încheierea războaielor curuţe inclusiv. Scrisă la Braşov în anii maturităţii sale (1709-1711), această scriere e şi ea mai mult o operă memorialistică.

De religie calvină, a fost duşmanul neîmpăcat al bisericii catolice şi mai cu seamă al iezuiţilor, dezaprobând încercările de „unire” cu forţa a românilor cu biserica catolică şi dezvăluind metodele brutale ale acestora. E potrivnic răscoalei lui Rakoczi şi are cuvinte violente la adresa ţăranilor răsculaţi. Refugiat mai multe luni în Ţara Românească după lupta de la Zărneşti din 1690, Cserei a cunoscut şi realităţile de acolo, şi ştirile lui privitoare la împrejurările din vremea lui Constantin Brâncoveanu, ca şi despre Moldova din timpul domniei lui Constantin Duca, sunt preţioase.

Din numărul apreciabil de cronicari saşi care au scris în limba germană, amintim pe Ioan Graffius (1614-1668), cu Siebenburgische Ruin (1658-1660), pe Ioan Irthell (1638-1700), autorul unor Însemnări zilnice (Tagebuch), cuprinzând ştiri transilvane mai ales sibiene din anii vieţii lui şi privitoare la mişcările curuţe în regiunile săseşti, şi pe Mihail Seybriger (circa 1600-1673), care, în scurta lui Cronică (Kurze Historische Anmerkungen, 1599-1611), are ştiri deosebit de importante despre luptele lui Radu Şerban în Transilvania. Un loc cu totul aparte deţine, prin bogăţia de informaţii de o însemnătate deosebită pentru istoria Transilvaniei, a Moldovei şi a Ţării Româneşti, Siebenburgische Chronik (1608-1665) a notarului sighişorean Gheorghe Kraus (1607-1679).

Kraus se trăgea dintr-o familie de patricieni din Sibiu. El istoriseşte evenimentele din punctul de vedere al patriciatului şi dispreţuieşte masele largi ale poporului. Astfel, va trata, în această cronică şi în alte fragmente istorice, masele răsculate cu ocazia ocupării Transilvaniei de către Mihai Viteazul în 1599 sau răscoala seimenilor din Ţara Românească. Când masele se opun autorităţilor, el le ia în derâdere cu expresia „Herr Omnes”. Totuşi ideile lui preconcepute de patrician nu i-au întunecat cu totul vederile. Relatând răscoala sibienilor din 1645, Kraus recunoaşte dreptatea răsculaţilor, tăgăduind însă nemulţumiţilor dreptul la răscoală.

Cele mai multe din aceste cronici au rămas în manuscris până aproape de secolul nostru. Dintre cele publicate în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, amintim aici pe ale lui Ioan Troster şi Mathias Miles. În opera celui dintâi, cu titlul Das Alte und Neue Teutsche Dacia, sunt cercetate (ca şi la Toppeltin) originea, limba şi obiceiurile locuitorilor Transilvaniei. Despre români, Troster dă informaţii privind marele lor număr în Transilvania; apoi vorbeşte despre portul românesc, despre opinci etc. şi spune că românii au origine comună, romană, iar pentru saşi încearcă să dovedească aceeaşi origine greşită ca şi Toppeltin.

Rezultatele cercetărilor istorice din secolul al XVII-lea au pătruns în mase largi prin Siebenburgischer Wurgengel al lui Mathias Miles (1639-1686), apărut la Sibiu în 1670. În cartea sa, Miles prezintă istoria Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti în veacul al XVI-lea şi are la bază Ruinae Pannonicae ale lui Schesaeus, fiind în mare parte chiar o traducere, o prelucrare a acestei opere, din care Miles a folosit îndeosebi părţi încă nepublicate. Scrisă pe înţelesul tuturor în limba germană, Wurgengel a devenit o carte foarte populară, citită până în veacul al XIX-lea.

Check Also

Participarea Transilvaniei la Războiul de 30 de ani

Domnia lui Gheorghe Rakoczi I (1630-1648) a început sub auspicii nu prea favorabile. Nobilimea, împărţită …

Populaţia Transilvaniei în secolul al XVIII-lea

Secolul al XVIII-lea, mai ales în cea de a doua jumătate, reprezintă în general, în …

Procesul de fărâmiţare feudală în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi tendinţele de autonomie ale voievodatului transilvănean

Dezvoltarea economică Perioada din istoria Transilvaniei ce începe cu a doua jumătate a secolului al …

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …

Mineritul în Transilvania în secolul al XVIII-lea

Încă din primii ani ai stăpânirii austriece asupra Transilvaniei, Curtea de la Viena a luat …