Limbajul şi expresivitatea textului poetic în literatura română

Limbajul şi expresivitatea textului poetic în literatura se caracterizează prin sensul conotativ, figurat al cuvintelor, prin caracterul original, prin inovaţia şi unicitatea expresiei, precum şi printr-o bogăţie lexicală de neologisme, arhaisme, regionalisme. Funcţia principală a limbajului artistic este cea estetică, de aceea se folosesc procedee artistice şi figuri de stil.

Clasificarea acestora se face după criterii lingvistice:

  • figuri sintactice şi de construcţie: enumeraţia, repetiţia, paralelismul sintactic, refrenul, simetria, antiteza, interogaţia retorică, exclamaţia retorică, invocaţia retorică, chiasmul (dublă antiteză), inversiunea;
  • figuri semantice (de semnificaţie): epitetul, comparaţia, metafora, oximoronul, sinestezia, simbolul, personificarea, hiperbola;
  • figuri de sunet, aliteraţia, onomatopeea, asonanta.

Evoluţia creaţiilor lirice

Primele producţii lirice au fost cele religioase, care s-au manifestat în secolul al XIV-lea şi au aparţinut lui Grigorie Ţamblac şi ucenicilor călugărului Nicodim de la Tismana. Dar primele cântări bisericeşti au fost cele create de Filotei, logofătul lui Mircea cel Bătrân, creaţii care se intonau la sărbătorile sfinţilor, mucenicilor şi ale Maicii Domnului. Primul poet religios a fost Dosoftei, care a şi tipărit creaţiile lirice religioase: Psaltirea pre versuri tocmită (1673) şi Viaţa şi petrecerea sfinţilor. El a fost urmat de Miron Costin care a creat poemul de factură filozofică Viaţa lumii (1673).

Din secolul al XVII-lea poezia religioasă continuă prin creaţii folclorice, mai ales sub formă de colinde, până în secolul al XIV-lea, când ideile ortodoxismului românesc se manifestă în elegiile lui Grigore Alexandrescu şi în unele poezii cu tematică religioasă scrise de Mihai Eminescu, Octavian Goga şi George Coşbuc. Lirica religioasă ortodoxă a un avânt deosebit în perioada interbelică, prin poeţii reprezentativi pentru literatura modernă: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat şi Nichifor Crainic. Un rol important în promovarea ideilor ortodoxismului autohton l-a avut revista „Gândirea”, apărută la Cluj în 1921, sub direcţia lui Cezar Petrescu şi D.I. Cucu şi al cărei mentor a fost Nichifor Crainic.

Poezia religioasă cea mai veche şi cu cea mai largă arie de răspândire este psalmul, creaţie cu caracter religios care poate avea ca formulă artistică rugăciunea, imnul (oda) şi elegia, toate acestea fiind adresări directe către Dumnezeu, prin care omul îşi exprimă cucernicia, smerenia şi speranţa în izbăvire divină pentru păcatele săvârşite în timpul vieţii. Începuturile poeziei româneşti stau sub influenţa iluminismului, curent ideologicei cultural european, s-a manifestat şi în ţările române, cu predilecţie în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, perioadă ce a constituit o epocă de tranziţie în toate domeniile vieţii culturale, având puternice influenţe asupra începuturilor literaturii române.

Istoria literaturii române fixează începuturile poeziei româneşti în jurul anului 1800, iar primii noştri poeţi sunt boieri care făcuseră studii m străinătate, unde au intrat în contact cu literatura occidentală, din care au preluat maniera lirică pentru creaţiile lor. Poezia acestei etape de început are ca surse de inspiraţie lirica medievală şi renascentistă, dar se manifestă şi influenţe ale literaturii romantice, prin efuziunea sentimentelor (efuziune - manifestare puternică a unor sentimente frumoase, nobile, căldură sufletească), prin meditaţii asupra timpului, asupra morţii şi prin preocupare pentru dezvoltarea limbii române. De altfel, este celebru catrenul testamentar al lui Ienăchiţă Văcărescu privind importanţa limbii naţionale şi dragostea de neam şi ţară: „Urmaşilor mei Văcăreşti! / Las vouă moştenire / Creşterea limbii româneşti / Ş-a patriei cinstire”.

Poeţii Văcăreşti (Ienăchiţă, Alecu, Nicolae şi Iancu), Matei Millo, Costache Conachi şi Anton Pann marchează momentul cunoscut în istoria literaturii ca poezie premodernă; în care predomină sentimentalismul erotic şi patriotic înflăcărat, într-o versificaţie apropiată de cea a creaţiei populare. Paşoptismul literar este pregătit de apariţia revistei „Dacia literară”, al cărei program trasează principalele direcţii pentru unitatea culturală a românilor, deziderat ce precede unirea politică a Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859. Ceea ce-i uneşte pe scriitorii paşoptişti este militantismul regăsit în creaţiile literare, care se constituie în adevărate manifeste pentru împlinirea unităţii şi independenţei naţionale, pentru dreptate socială.

Majoritatea scriitorilor paşoptişti au avut dascăli particulari, cu care au învăţat limba greacă, apoi şi-au continuat studiile în Franţa. Cei mai mulţi dintre ei au aderat la idealurile Revoluţiei de la 1848, fiind animaţi şi de ţelurile Marii Uniri. Participanţi direct la viaţa social-politică, paşoptiştii au creat opere literare cu un pronunţat caracter patriotic şi militant, inspirându-se din trecutul istoric, din lupta pentru eliberare socială şi unitate naţională. În operele lor s-au oglindit frumuseţile patriei şi s-a manifestat un puternic spirit popular, preluat din nepreţuitele creaţii folclorice româneşti. Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea realităţilor sociale constituie alte caracteristici ale literaturii paşoptiste, scriitorii ironizând cu severitate moravurile societăţii, condamnând cu fermitate abuzurile şi nedreptăţile manifestate în epocă.

Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşoptişti împletesc romantismul cu clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat şi o mare varietate de specii literare: ode, elegii, meditaţii, epistole, satire, fabule, pasteluri, idile, sonete, balade. Majoritatea poeţilor paşoptişti s-au înscris definitiv în patrimoniul literaturii române: Gheorghe Asachi - introduce sonetul în poezia românească -, Anton Pann - Povestea vorbii , Vasile Cârlova - Ruinurile Târgoviştii, Ion Heliade Rădulescu - Sburătorul, Cezar Bolliac - O dimineaţă pe Caraiman, Grigore Alexandrescu - ciclul Epistole, ciclul Fabule, poezii de inspiraţie istorică, Dimitrie Bolintineanu - volumele Florile Bosforului, Legende Istorice, Vasile Alecsandri - volumele Doine şi lăcrămioare, Legende, „Pasteluri”, Andrei Mureşanu - Deşteaptă-te, române şi alţii.

În literatura română, cel care a formulat pentru prima oară o definiţie a poeziei şi a explicat specificul acesteia a fost Titu Maiorescu, în studiul O cercetare critică asupra poeziei române la 1867. Criticul consideră că poezia este o artă şi de aceea ea trebuie „să exprime frumosul”, spre deosebire de ştiinţă, „care se ocupă de adevăr”. Titu Maiorescu diferenţiază adevărul de frumos, evidenţiind faptul că poezia „cuprinde idei manifestate în materie sensibilă.” Creaţia lirică trebuie să îndeplinească două condiţii, una „materială” - mijloace şi procedee artistice - şi cealaltă „ideală” - sentimente, emoţii şi idei ale concepţiei poetice.

În diferite epoci literare au fost concepute norme proprii pentru curentele literare apărute cu pregnanţă în perioada respectivă, fiecare fiind reprezentat de scriitori deveniri canonici pentru ideile şi maniera artistică promovate. Curentele literare manifestate de-a lungul vremii au fost teoretizate prin stabilirea specificului fiecăruia, a normelor şi ideilor caracteristice. Astfel, Arta poetică a lui Boileau stabileşte principiile clasicismului, iar „Prefaţa” la drama Cromwell a lui Victor Hugo pe cele ale romantismului.

Romantismul

Romantismul este o mişcare literară şi artistică, apărută în Europa la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, cu influenţe puternice şi în filozofie, istorie, drept, lingvistică, economie, politică etc. Romantismul a luat naştere în Anglia, de unde s-a extins în Germania şi Franţa, apoi în întreaga Europă. Acest curent cultural, care s-a manifestat nu numai în literatură, ci şi în artele plastice şi în muzică, s-a ridicat împotriva rigorilor, a dogmatismului estetic, a raţiunii reci şi a ordinii, propunându-şi să iasă din. convenţional şi abstract. Romantismul a susţinut manifestarea exagerată a fanteziei şi exprimarea înflăcărată a sentimentelor, a originalităţii, spontaneităţii şi sincerităţii emoţionale, promovarea libertăţii de expresie. Altfel spus, romantismul a pledat pentru explorarea universului interior al omului.

Pentru literatura română programul romantismului este considerat articolul Introducţie scris de Mihail Kogălniceanu în primul număr al revistei „Dacia literară”, apărută la 30 ianuarie 1840. În literatura română se pot identifica trei etape: preromantismul, romantismul şi postromantismul. Romantismul a fost precedat de o formulă literară de tranziţie de la iluminism spre romantism, numită preromantism, reprezentat de Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri şi Dimitrie Bolintineanu, scriitori cunoscuţi şi sub numele de paşoptişti. Romantismul românesc a fost reprezentat în mod strălucit de Mihai Eminescu, supranumit ultimul mare romantic european, care încheie, aşadar, romantismul universal. Postromantismul s-a manifestat prin îmbinarea elementelor romantice cu trăsături simboliste sau sămănătoriste, perioadă în care se înscriu Alexandru Macedonski, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt. O. Iosif etc.

Simbolismul

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca reacţie împotriva romantismului şi parnasianismului. Precursor al simbolismului în Franţa este considerat Charles Baudelaire, prin volumele de versuri Les Corespondenees (Corespondenţe) şi „Les fleurs du mal” (Florile răului). Precursor al simbolismului românesc a fost Mihai Eminescu, prin poeziile Dintre sute de catarge şi Melancolie.

În România, simbolismul a apărut sub auspiciile revistei „Literatorul” a lui Alexandru Macedonski, care s-a evidenţiat mai ales ca teoretician al acestui curent şi mai puţin ca poet simbolist. Reprezentanţii români ai simbolismului au fost: Ion Minulescu, George Bacovia, Ştefan Petică, Dimitrie Anghel, Traian Demetrescu, Elena Farago etc.

Tradiţionalismul

Tradiţionalismul este un curent cultural care, aşa cum sugerează şi numele, preţuieşte, apără şi promovează tradiţia, percepută ca o însumare a valorilor arhaice, tradiţionale ale spiritualităţii şi expuse pericolului degradării şi eroziunii. O notabilă încercare de conservare a valorilor tradiţiei româneşti se regăseşte în activitatea poporanismului şi sămănătorismului, care s-au manifestat pregnant în primele două decenii ale secolului al XX-lea şi a căror reacţie a avut şi un aspect negativ, deoarece adepţii acestor curente au respins cu fermitate orice tendinţă de modernizare a literaturii naţionale.

În perioada interbelică, direcţia tradiţionalistă s-a regăsit, la nivel ideatic, în programul promovat, în principal, de reviste cu orientări politice distincte: „Gândirea”, „Viaţa românească”, „Sămănătorul”. Ca scriitori reprezentativi, se pot menţiona: Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Ionel Teodoreanu, Alexandru Phillippide, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu etc.

Modernismul

Modernismul este un curent literar iniţiat la noi în 1919 de Eugen Lovinescu, a cărui doctrină porneşte de la ideea că există „un spirit al veacului” care impune procesul de sincronizare a literaturii române cu literatura europeană, cunoscut şi ca principiul sincronismului. Ideea de la care porneşte Eugen Lovinescu este aceea că civilizaţiile mai puţin dezvoltate sunt influenţate de cele avansate, mai întâi prin imitaţia civilizaţiei superioare, Teoria imitaţiei emisă de francezul Gabriel Tarde, iar după implantare, prin stimularea creării unui fond literar propriu. De aceea, teoria formelor fără fond susţinută de Titu Maiorescu este acceptată şi de Lovinescu, dar acesta consideră că formele pot să-şi creeze uneori fondul.

Primul obiectiv al modernismului a fost promovarea tinerilor scriitori şi imprimarea unei tendinţe moderniste în evoluţia literaturii române, deziderat împlinit prin lansarea unor nume ce vor deveni de prestigiu pentru literatura română: Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Vianu, Ilarie Voronca, George Călinescu, Vladimir Streinu etc.

Neomodernismul

Neomodernismul poetic sau Generaţia ’60 (1960-1980) a însemnat o revigorare a poeziei, o revenire a discursului liric interbelic, la formulele de expresie metaforice, la imaginile artistice, la reflecţii filozofice. Poeţii acestei perioade se întorc, după perioada întunecată a realismului socialist, la metafore subtile, la ironie, la marile teme filozofice ale poeziei interbelice, la mit şi intelectualism.

Poeţii tineri ai vremii au înnoit poezia şi au înălţat-o pe culmi neatinse: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana şi Ioan Alexandru. Acestora li s-au alăturat poeţii maturi, cu opera cenzurată de factorii politici ai vremii: Emil Botta, Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu, Leonid Dimov, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea etc.

Postmodernismul

Postmodernismul sau Generaţia ’80 se manifestă, aşa cum sugerează şi numele, după anul 1980 până în zilele noastre. Poeţii acestei generaţii s-au format, în general, în cadrul cenaclurilor universitare şi au fost promovaţi de revistele studenţeşti. Ceea ce aduce nou poezia postmodernistă este, mai întâi, noua relaţie a artistului cu lumea, cuvintele-cheie care exprimă, această manieră lirică fiind: „poezia care coboară în stradă”, „poezia realului”, „cotidianul” etc. Ca modalităţi compoziţionale, noua poezie apelează la citat (intertextualitate), colaj sau metatextualitate.

În această perioadă lirică se înscriu: Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Alexandru Muşina, Caius Dobrescu, Florin Iaru, Ion Stratan etc. „Asimilarea întregii poezii a generaţiei ’80, în cadrul postmodernismului, rămâne în continuare o chestiune controversată”.

Check Also

Evoluţia prozei în literatura română

Accepţii ale termenului. Evoluţie Cuvântul „proză” vine din francezul „prose” şi înseamnă „discurs care înaintează …

Realismul în literatura română. Teoretizări şi opinii

În literatura română se poate vorbi de existenţa elementelor realiste în satira populară, în Didahiile …

Literatura română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Privire generală asupra epocii În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, conflictele de idei, expresie …

Ideile „Daciei literare” şi rolul ei în orientarea culturii şi a literaturii române

Pe scurt Ideile emise de Mihail Kogălniceanu sunt: Cum traducerile nu fac o literatură, ele …

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …