Limbajele (registrele limbii)

Grupurile profesionale, sociale, geografice etc. utilizează în comunicare sisteme lingvistice diferite, limbaje (registre ale limbii), fie pentru a se înţelege în interiorul grupului, fie pentru a nu fi înţelese şi de membrii altor grupuri similare. În unele situaţii, aceeaşi persoană poate apela, în circumstanţe diferite, la alte registre stilistice. Astfel, liceenii folosesc, de regulă, în familie, la ore, limba cultivată, iar în pauze, în grupul de prieteni, argoul.

Întrebuinţarea limbii cunoaşte unele deosebiri, mai ales în privinţa lexicului, dar nu numai, generate de zonă geografică, de grad de cultură, de mediu etc., ca şi de conţinutul comunicării. Din această perspectivă, sunt cunoscute limbajele: arhaic, neologic; regional, popular; familiar, colocviul; argotic; jargonul. Deosebirile faţă de limba curentă pot fi numai de natură lexicală, ca în cazul argoului şi al jargonului sau de natură fonetică, morfologică, sintactică şi lexicală, în celelalte cazuri.

Limbajul arhaic

Limbajul arhaic se caracterizează prin întrebuinţarea cuvintelor şi a construcţiilor ieşite din uz, specifice unor epoci revolute. Este folosit mai ales în operele literare cu conţinut istoric, pentru a reînvia atmosfera unor perioade trecute.

Mihail Sadoveanu apelează în romanele sale istorice la fonetisme, particularităţi morfologice sau sintactice sau la cuvinte (sensuri ale unor cuvinte) ieşite din uz: „Străjile măriei sale Ştefan-Vodă, care băgau de samă la toate din locurile lor din ponoare, au înţeles că ar fi ajuns într-o vreme şi puştile urdiei dincolo de vărsarea Chiţocului. [...] Tătuţă şi cinstite mare comise, mă închin domniei tale cu fiiască dragoste şi mă rog lui Hristos Dumnezeu să te ţie în putere încă ani mulţi pe pământ. Şi, scump frate al meu Simeoane, mă bucur că ai pe cale moştenitor, care să-ţi lungească pomenirea în veac. Îţi doresc şi domniei tale, jupâneasă Ancă, de la Maica Domnului uşurare de grijă cât stai lângă fiica domniei tale, şi să deie Dumnezeu să întinereşti de bucurie văzând nepot...” (Mihail Sadoveanu, Fraţii Jderi).

Limbajul neologic

Limbajul neologic se remarcă prin numărul mare de neologisme, impuse fie de conţinutul lucrării, fie de preferinţele autorului.

„Dacă trecem la arta mediteraneană, vedem că omul este obiectul aproape exclusiv al sculpturii, un om liniştit, ridicat la proporţiile divinităţii, perfect inteligibil. Animalul e înlăturat sau, când e admis, e un animal umanizat, cu ochi logic. Aici omul striveşte haosul enigmatic al formelor dezordonate, în locul cărora pune viaţa sa morală. Arhitectura stă exclusiv pe bazele geometriei şi proporţiile unui edificiu sunt prestabilite. Urieşenia este abolită ca împiedicând estimaţia numerică a proporţiilor. Coloanele unui templu doric sunt computabile, acelea ale unui templu egiptean ori asiat, inumerabile” (George Călinescu, Clasicism, romantism, baroc).

Limbajul regional

Limbajul regional este specific unei anumite zone geografice mari. Se întâlneşte atât în vorbirea curentă, cât şi în opere literare, când scriitorul vrea să obţină „culoarea locală” sau să caracterizeze personaje.

„Pavăl era holtei şi casa lui destul de încăpătoare: lăiţi şi paturi de jur împrejur [...] Iară gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptior între şanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichici şi alte custuri tăioase, muşchea, piedică, hască şi clin [...] tot ce trebuie unui ciubotar” (Ion Creangă, Amintiri din copilărie).

Limbajul popular

Limbajul popular înseamnă, de fapt, exprimarea specifică maselor largi, cu orizont mediu de cultură.

„Era odat-un împărat ş-avea trei fete, şi erau aşa de frumoase, de la soare te puteai uita, da’ la dânsele ba. Acu, cele două era cum era, da’ cea mijlocie nici se mai povesteşte frumuseţea ei. Acu, câţi feciori de-mpăraţi şi de ginarari a cerut-o, împăratul n-a vrut să le deie. Acu-ntr-o sară, a venit trei tineri şi le-o cerut, da’ el n-o vrut să le deie. Acu ei o ieşit afară şi unul dintr-înşii o prins a fluiera, cât s-o făcut un nor mare şi nu s-o mai văzut nici ei, nici fetele le-o răpit (Mihai Eminescu, Călin Nebunul)

Limbajul familiar

Limbajul familiar, apropiat de exprimarea simplă, nepretenţioasă, este obişnuit într-un anumit mediu restrâns.

„- Ştii tu ce, popă? zise ea într-o dimineaţă. Eu aş gândi că ar fi bine să fac ceva straturi colo de-a lungul gardului.

- Straturi?

- Da! semănăm ceapă, morcovi, fasole, barabule şi curechi. [...]

- Auzi tu, preoteasă, grăi acum popa. Oare n-ar fi bine să sămănăm păpuşoi pe lângă gard şi împregiurul straturilor?

- Ba bine, zău aşa! Mie-mi place păpuşoiul verde!” (Ioan Slavici, Papa Tanda).

Limbajul colocvial

Limbajul colocvial presupune o exprimare mai puţin riguroasă, dar corectă din punct de vedere gramatical, într-o comunicare pe orice temă.

„De vrei să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată? Bine, Domnule Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii? Nu ştii D-ta iubirea şi (dacă-mi dai voie să întrebuinţez cuvântul exact, deşi este mai tare) admiraţia adeseori entusiastă ce o am şi eu şi tot cercul nostru literar pentru D-ta, pentru poeziile D-tale, pentru toată lucrarea D-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire cu care noi toţi prietenii D-tale şi (numai aceştia) am contribuit pentru puţinele trebuinţe materiale ce le reclamă situaţia. Şi n-ai fi făcut şi D-ta tot aşa din mult-puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea D-tale? (Titu Maiorescu, Scrisoare adresată lui Mihai Eminescu).

Limbajul argotic

Limbajul argotic este limbajul unui grup social - cerşetori, puşcăriaşi etc. - care apelează la semnificaţii cunoscute mai ales de membrii grupurilor respective. Caracteristic limbii vorbite, apare în literatură cu finalităţi artistice, de realizare a unei anume atmosfere, a unor personaje.

„O să mergem la balul meseriaşilor, unde vin toţi meşterii din Bucureşti. Acolo-i rost de cârpeală, dar să nu vă prind! O să lucreze Didina, voi numai să ţineţi tira şi să daţi cu şuriul dacă se-ntinde vreunul. Pentru asta trebuie să vă înclinaţi, să nu se cunoască. Vă duceţi la Goldenberg să vă împrumute nişte ţoale mai ca lumea, domni să-mi fiţi, să nu se ginească! Sidiliţi-vă, treaba voastră ce faceţi, altfel dă dracu-n voi! Şi să v-alegeţi niscai umblători mai ca lumea, nu scroabe ori şalupe, să vă râdă urâţii ăia. Titi, să-i potriveşti tu, că eşti mai subţire, ai grijă de gloaba asta de Gheorghe, că ne face de râs...” (Eugen Barbu, Groapa).

Astăzi, unii tineri - elevi, studenţi - apelează la cuvinte argotice, mai ales din lene intelectuală, căci, evident, este mai comod să spună, invariabil, mişto, când apreciază ceva, decât să selecteze unul dintre termenii următoarelor serii sinonimice: amabil, bun, binevoitor, uman, omenos, omenesc, cumsecade; generos, inimos, blând, blajin, mărinimos, darnic, altruist, milos, milostiv, tolerant; frumos, drăgălaş, gingaş, delicat, desăvârşit, perfect, sublim, măreţ, grandios, minunat, strălucit, splendid, sclipitor, încântător, vrăjit, feeric, graţios, plăcut, armonios, fermecător; fascinant, atractiv, impunător, falnic, măreţ. Substantivul gagică poate suplini, în opinia unor vorbitori, o întreagă serie sinonimică: fată, femeie, tânără, prietenă, iubită, colegă, vecină, amantă, iar verbul a (se) şucări ţine locul unui număr impresionant de alte verbe: a (se) supăra, a (se) necăji, a (se) mâhni, a (se) amărî, a (se) îndurera, a (se) întrista, a (se) bosumfla, a (se) îmbufna, a (se) irita, a (se) indispune.

 

Jargonul

Jargonul apare, mai ales, în cercuri socio-profesionale cu o cultură superioară, din dorinţa diferenţierii de masa vorbitorilor. «Bubi clipise ochiul semnificativ, dar Paul nu păruse a vedea. Tipul era un „macher” şi n-avea să vorbească fără să fie „eclerat”. Bubi îşi pipăise de formă buzunarele. Ce, era prost să „casqueze”! Nu-l interesa peste măsură. Putea a priori hotărî că Aimee şi şoferul... Făcuse un semn vag spre maşină şi intrase în hol la Bulevard. „Cu atât mai bine dacă păpuşa Aimee marşa”» (Hortensia Papadat-Bengescu, Drumul ascuns).

Unii scriitori au ironizat această tendinţă de diferenţiere forţată, prin limbaj, uneori asimilat incorect: „Ziţa; Ţaţo! per l’amour di Dieu! portiţa dinspre maidan e încuiată;[...] Vai de mine! monşerul meu! mi-l omoară!” (I.L. Caragiale, O noapte furtunoasă).