Limba şi literatura română veche

Limba română literară, în forma în care o cunoaştem astăzi, ca element constitutiv al culturii noastre naţionale, reprezintă rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii; istoria ei, strâns legată de istoria societăţii româneşti, în special de momentele mai importante ale dezvoltării culturale şi ale formării conştiinţei naţionale, este, în esenţă, istoria scrisului românesc de la origini până în prezent.

În dezvoltarea ei, limba trece printr-o serie de stări succesive; schimbările intervenite pot fi explicate prin anumite cauze „interne”, care îşi au originea în însuşi sistemul de funcţionare a limbii. Raportarea numai la istoria internă a limbii nu permite însă înţelegerea integrală a complexului ei proces de evoluţie; ca fenomen social, - limba evoluează în strânsă legătură cu istoria societăţii care o vorbeşte şi o scrie. De aici necesitatea examinării şi a cauzelor „externe”- exterioare limbii - care explică anumite aspecte ale evoluţiei ei. În special originea şi dezvoltarea limbii literare (apariţia formei scrise, sfera de folosire mai restrânsă sau mai largă a variantei literare, modul de constituire şi de precizare a normelor unice supra-dialectale, dezvoltarea diverselor ei stiluri etc.) nu pot fi explicate fără raportarea la datele istoriei sociale.

Istoria limbii literare prezintă un caracter particular din cauza prelucrării conştiente a materialului lingvistic folosit în procesul comunicării: exprimarea literară presupune respectarea mai riguroasă a anumitor norme şi, prin urmare, o selectare mai atentă a mijloacelor lingvistice. În procesul de elaborare a normelor exprimării literare, literatura ocupă un loc de frunte, dat fiind că dezvoltarea limbii literare este în strânsă legătură cu dezvoltarea literaturii; etapele fundamentale ale istoriei limbii literare se leagă, în general, de etapele dezvoltării istoriei literaturii.

Studierea textelor (beletristice, administrative, ştiinţifice etc.) ne permite să observăm cum, paralel cu dezvoltarea literaturii - în sensul larg al cuvântului - se dezvoltă şi se îmbogăţeşte şi mijlocul ei de exprimare, limba literară; totodată un asemenea studiu ne permite să remarcăm atât modul de constituire a normelor, cit şi rolul însemnat al tradiţiei în realizarea unităţii şi a stabilităţii limbii literare. În procesul evoluţiei exprimării literare, constatăm o continuitate care poate fi urmărită în diversele monumente ale literaturii, de la limba stângace şi greoaie a primelor scrieri din secolul al XVI-lea, până la româna literară actuală, instrument suplu şi desăvârşit de comunicare. Oamenii de cultură, scriitorii, puşi în situaţia de a exprima atâtea noţiuni şi nuanţe noi, cu mijloacele de care dispune limba literară a unei anumite epoci, contribuie prin efortul lor la consolidarea normelor şi la îmbogăţirea limbii literare.

Studiul textelor ne permite însă să înţelegem nu numai modul lent de constituire a normei supradialectale unice, ci şi succesele obţinute în procesul de perfecţionare estetică a exprimării literare, de la primele manifestări ale literaturii artistice, până la rezolvarea problemelor mai complexe ale artei literare. Este interesant de urmărit felul în care, în dezvoltarea literaturii în proză şi în versuri, primii noştri scriitori, îmbogăţindu-şi treptat procedeele artistice de exprimare, rezolvă problemele portretului, ale dialogului, ale artei narative şi descriptive în general. Activitatea lor în această direcţie a jucat un rol important în secolele următoare, când marii clasici ai literaturii noastre se vor inspira din operele acestor deschizători de drumuri, valorificând unele elemente de limbă, precum şi anumite procedee stilistice.

Problema apariţiei scrisului în limba română şi a împrejurărilor care au determinat acest important eveniment cultural nu este definitiv elucidată în lingvistica şi în istoria literară românească. S-au exprimat în acest sens puncte de vedere diferite. Unii cercetători au susţinut că apariţia scrisului în limba română s-ar explica prin factori exclusiv interni (ca o urmare a stadiului de dezvoltare la care ajunsese societatea feudală românească). Alţi cercetători, dimpotrivă, au pus apariţia primelor texte româneşti în legătură cu anumiţi factori externi (influenţa husitismului, în secolul al XV-lea, sau influenţa mişcării luterane, în secolul al XVI-lea). De fapt, la o analiză mai atentă, problema apare mult mai complexă. E drept că, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, limba oficială a cultului şi a administraţiei, în ţările româneşti, era slavona.

Este de presupus însă că, chiar în această perioadă, înainte de 1521, data primului text românesc păstrat până astăzi (Scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung către Hans Benkner, judele Braşovului) s-a scris româneşte, sporadic, pentru nevoi particulare. Astfel socotelile municipalităţii Sibiului menţionează suma de un florin plătită, în 1495, unui preot român pentru redactarea unei scrisori româneşti. Înainte însă de această dală, boierul Dragomir Udrişte începe o scrisoare slavonească (1482-1492), adresată braşovenilor cu cuvintele bunilor i cestitem (în loc de dobrem i cestitem). De asemenea, în 1485, este amintit jurământul omagial făcut de Ştefan cel Mare, la Calomeea, regelui Cazimir al Poloniei şi care ar fi fost tradus din româneşte („ex valahico”) în latineşte - ceea ce ar arăta că a existat un concept, în limba română, al acestui text.

Primele texte scrise în româneşte apar, aşadar, relativ târziu, în secolul al XV-lea; dacă transformările societăţii româneşti (scăderea puterii domnului şi trecerea ei în mâna boierilor, dezvoltarea economiei de mărfuri, ridicarea unei pături orăşeneşti, decăderea culturii slavone) pot explica ivirea scrisului în limba română, aceste împrejurări nu sunt însă suficiente pentru a explica actul revoluţionar al traducerii, la începutul secolului al XVI-lea, a cărţilor religioase în româneşte, într-o perioadă când numai vechea slavă, greaca şi latina erau recunoscute ca singurele limbi oficiale de cult. Pentru traducerea unor asemenea cărţi era necesar şi un îndemn dinafară. După Nicolae Iorga şi I.A. Candrea acest impuls s-ar fi datorat mişcării husite care ar fi provocat, în prima jumătate a secolului al XV-lea, traducerea aşa-numitelor texte maramureşene (textele rolacizante). Husiţii însă, în cea mai mare parte maghiari, au căutat să facă prozeliţi mai ales în rândurile populaţiei maghiare locale, iar husitismul nu s-a bucurat de o largă răspândire la români.

Deosebirile dintre limba primelor traduceri religioase (textele rotacizante) şi limba tipăriturilor lui Coresi (din a doua jumătate a secolului al XVI-lea) sunt, de fapt, divergenţe dialectale contemporane. Particularităţile lingvistice ale primelor traduceri româneşti de cărţi religioase pot constitui un indiciu că aceste cărţi datează din secolul al XVI-lea, când husitismul era deja în declin. La traducerea în româneşte a cărţilor religioase a. contribuit (aşa cum au arătat Ovid Densusianu şi Alexandru Rosetti) mai ales Reforma lui Luther, pornită din Wittenberg în 1519 şi răspândită apoi, în Ardeal, de maghiari şi saşi.

Rezolvarea datării apariţiei scrisului în limba română nu rezolvă însă problema datării începuturilor limbii române literare, problemă controversată, în ultimii ani, în lingvistica românească. Unii cercetători (Alexandru Graur, Ion Coteanu, Liviu Onu) împing dala apariţiei românei literare cu mult înaintea apariţiei scrisului în limba română şi consideră limba creaţiilor populare drept limbă literară. Admiţând că limba creaţiilor folclorice reprezintă o limbă literară, ar însemna să admitem implicit - pe baza unei simple speculaţii teoretice - dat fiind că nu dispunem de fapte materiale - existenţa unei limbi literare, româneşti cu mult înaintea apariţiei primelor texte scrise. Atribuirea calificativului de „literară” limbii oricărei creaţii folclorice nu rezistă însă unui examen critic. Faţă de teza că existenţa unei literaturi populare orale implică, în mod obligatoriu, existenţa unei limbi literare, unii cercetători (Dimitrie Macrea, Pompiliu Dumitraşcu) au ridicat, între altele, următoarea obiecţie fundamentală: pornind de la considerentul că nu există popor care să nu aibă o literatură folclorică, ar trebui să se admită că nu există limbă care să nu fie şi literară (ceea, ce este destul de greu de susţinut).

După părerea altor cercetători (acad. Iorgu Iordan), limba literară românească s-a format în perioada, constituirii naţiunii româneşti, deci în secolul ai XIX-lea (mai precis în a doua jumătate a secolului al XIX-lea). Acest secol reprezintă, de fapt, epoca de constituire a limbii române literare în forma pe care o cunoaştem astăzi, epocă în care se accentuează, procesul de definitivare a normelor unice ale limbii literare şi în care se precizează, în amănunt, norma supradialectală literară unică. A fixa - în conformitate cu teza de mai sus - începuturile limbii române literare în secolul al XIX-lea înseamnă a ţine seamă murai de rezultatele unui proces lent şi complex început cu câteva secole mai înainte - ceea ce ar echivala, în fond, cu eliminarea unei întregi perioade din istoria limbii române literare.

De fapt, începuturile limbii române literare trebuie situate în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi ele trebuie legate de activitatea de tipograf a lui Coresi. Intre limba primelor traduceri din nordul Ardealului, păstrate în formă de manuscris, şi aceea a tipăriturilor lui Coresi, există deosebiri, în sensul că în limba tipăriturilor lui Coresi se pol distinge tendinţele care se vor preciza în cursul evoluţiei ulterioare a românei literare, premisele viitoarelor norme supradialectale unice. E drept că, în efectuarea traducerilor, Coresi, pornind de la manuscrisele rolacizante, a fost influenţat, într-o anumită măsură, de unele particularităţi nord-ardelene, dar în limba lui Coresi predomină trăsăturile subdialectului din sud-estul Ardealului şi din Ţara Românească. Larga răspândire, datorită tiparului, în toate ţinuturile româneşti, a cărţilor lui Coresi a contribuit la impunerea acestui subdialect la bazele românei literare. Astfel, de la apariţia tipăriturilor lui Coresi - primele manifestări timide ale limbii române literare - începe procesul îndelungat şi complex al constituirii normei supradialectale unice.

Secolul al XVI-lea este, aşadar, epoca din care datează primele texte de limbă românească. Aceste texte - manuscrise sau tipărituri - sunt traduceri de cărţi religioase, acte şi scrisori (particulare sau oficiale). Limba lor prezintă încă un vocabular sărac şi pronunţate divergenţe dialectale. În traduceri întâlnim adesea, datorită influenţei originalelor, imitaţii de construcţii din slavonă sau din maghiară. Caracterul livresc al lexicului textelor religioase apare evident când comparăm vocabularul textelor traduse cu vocabularul textelor netraduse, din care lipsesc cuvintele din slavonă şi maghiară, necunoscute în limba vorbită. În secolele următoare (al XVII-lea şi al XVIII-lea), datorită laicizării culturii, care încetează de a mai fi un apanaj al bisericii, se constată o eliberare a românei literare de sub influenţa limbii textelor religioase şi o apropiere de limba vorbită a poporului; apar noi forme de manifestare a literaturii (cronicile, textele juridice, scrieri cu caracter oratoric şi filozofic), precum şi începuturile creaţiei artistice în proză şi în versuri. Limba română reuşeşte să devină limba oficială a cancelariei şi a bisericii.

Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea conferă literaturii române trăsături care o deosebesc de alte literaturi şi explică particularităţile specifice ale limbii literare din această epocă. Influenţa turcească creşte în viaţa politică şi economică a ţărilor româneşti, resimţindu-se şi pe plan lingvistic. Influenţa grecească ajunge la apogeu în cursul secolului al XVIII-lea, în epoca fanariotă (1711-1821). Cancelaria, numeroasele şcoli greceşti, ca şi numărul crescând de scrieri (manuscrise şi tipărituri în limba neogreacă) imprimă vieţii sociale şi culturale din ţările româneşti un pronunţat caracter grecesc. Locul elementelor turceşti şi neogreceşti va fi luat, mai târziu, de elementele ruseşti şi romanice.

În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea se accentuează, de asemenea, orientarea culturii româneşti spre Rusia şi Polonia. Contactul cronicarilor cu cultura latină, în colegiile din Polonia, lasă urme adânci în scrisul acestora (mai ales în domeniul lexicului şi al sintaxei). Întemeierea tipografiilor în ţările româneşti, cu sprijinul lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, a contribuit la răspândirea scrierilor în limba română. Larga circulaţie, pe calea tiparului, a traducerilor de cărţi religioase (Cazania lui Varlaam, 1613; Noul Testament de la Bălgrad, 1648; Biblia de la Bucureşti, 1688) şi folosirea lor nu numai în oficierea cultului, ci uneori şi ca „manuale” elementare pentru învăţatul cititului şi al scrisului în şcolile mănăstireşti, contribuie la începuturile de unificare a exprimării literare.

Limba Cazaniei lui Varlaam se caracterizează printr-o serie de particularităţi ale graiului moldovenesc, dar - fapt semnificativ - în ea întâlnim influenţa normelor fonetice specifice textelor literare din Ţara Românească: fonetisme în îi (pâine, faţă de mold. pâne), generalizate prin analogie şi în tătâine „tătâne”, giupâineasă „jupâneasă” etc. Totodată, stilul naraţiunilor consacrate vieţilor sfinţilor - cu tot conţinutul lor teologic - se distinge prin calităţile sale literare, atât prin valorificarea limbii populare, cit şi prin prezenţa unor elemente de exprimare artistică.

Dacă preocupările de folosire a unei limbi accesibile românilor de pretutindeni îşi găsesc toc în Noul Testament al lui Simion Ştefan, consolidarea variantei munteneşti la baza limbii literare se realizează prin tipărirea Bibliei de la Bucureşti, moment important care marchează şi triumful limbii româneşti ca limbă oficială a cultului religios. Prin activitatea poetică a lui Dosoftei Psaltirea în versuri, 1673) şi prin elocvenţa religioasă a lui Antim Ivireanul (Didahiile), limba română se înmlădiază şi îşi îmbogăţeşte posibilităţile de exprimare artistică.

În tălmăcirea lui Dosoftei, amplul text al Psaltirii este supus necesităţilor versificaţiei; atenţia cititorului este reţinută în special de psalmii traduşi în versuri scurte, în ritmul specific poeziei populare. Predicile lui Antim Ivireanul, reprezentant de frunte al oratoriei religioase în literatura română, se impun atât prin caracterul viu şi colorat al expresiei, cât şi prin elementele realiste ale criticii morale şi sociale. Alături de literatura religioasă, cărţile populare (Alexandria, Esopia, Halima etc.) cu o întinsă circulaţie, ca şi primele legiuiri laice oficiale (Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab) au îndeplinit un rol important în dezvoltarea limbii române literare.

Prin scrierile cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce) şi ale celor munteni (Stolnicul Constantin Cantacuzino şi Radu Popescu), la care se adaugă contribuţia erudită a lui Dimitrie Cantemir, se constată o nouă linie de dezvoltare în istoria românei literare. Cronicarii iau în discuţie originile romanice ale poporului şi ale limbii române, rup, în mare măsură, cu tradiţia textelor religioase şi valorifică elementele limbii vii, vorbite, îmbogăţind posibilităţile de exprimare prin împrumuturi savante din alte limbi, cronicarii realizează, în acelaşi timp, remarcabile progrese în arta compoziţiei literare.

Naraţiunea, la cronicari, depăşeşte limitele genului istoric şi dobândeşte o reală valoare literar-artistică. Letopiseţul lui Grigore Ureche, care povesteşte istoria Moldovei de la descălecat (1359) până la a doua domnie a lui Aron Vodă (1595), marchează începuturile artei narative şi descriptive; unele pasaje - de exemplu cunoscutul portret al lui Ştefan cel Mare - se impun prin concizia şi precizia exprimării. Continuatorul lui Ureche, Miron Costin, încearcă, în Letopiseţul Ţării Moldovei (1595-1661) şi în De neamul Moldovenilor, să găsească o modalitate de expresie literară limbii româneşti. Prezenţa elementelor savante din limba şi stilul lui Miron Costin se explică, în primul rând, prin influenţa modelelor latine. În Viaţa lumii, acelaşi cronicar deschide un nou capitol al poeziei româneşti culte; lirica filozofică.

Nota savantă apare predominantă la Dimitrie Cantemir, primul nostru istoric, în accepţiunea modernă a cuvântului (Hronicul romano-moldo-vlahilor), şi învăţat de reputaţie europeană (Descriptio Moldaviae şi Historia incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae). Autor erudit, care a abordat domenii de cercetare dintre cele mai variate, Dimitrie Cantemir are meritul de a fi dat literaturii româneşti primul roman alegoric (Istoria ieroglifică) şi de a fi încercat să creeze o terminologie ştiinţifică românească. În cronicele muntene: Letopiseţul cantacuzinesc (1290-1699), Anonimul brâncovenesc (1688-1717) şi mai ales Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti ale lui Radu Popescu, întâlnim o proză vioaie, incisivă, în care pasiunile politice lasă loc adesea pamfletului şi vervei polemice.

Literatura artistică a acestei perioade găseşte o încununare în scrisul continuatorului lui Miron Costin, cronicarul Ion Neculce, autor al Letopiseţului Ţării Moldovei - care povesteşte evenimentele de la Dabija Vodă (1661), până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1743) - şi al legendelor istorice cunoscute sub titlul O samă de cuvinte. Prin expresia plastică şi colorată, prin valorificarea procedeelor expunerii orale şi prin utilizarea măestrită a portretului şi a dialogului, Neculce ajunge la o artă mai complexă a naraţiunii, decât toţi ceilalţi cronicari, ceea ce îi asigură un loc de frunte între marii noştri povestitori.

În sfârşit, se cuvine să remarcăm, o dată cu secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, atenţia pe care oamenii de cultură (Simion Ştefan, Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir) încep să o acorde discutării problemelor limbii şi, mai ales, ale originii poporului român. Necesitatea împrumutării termenilor noi din limbi străine este afirmată foarte lămurit în prefaţa Noului Testament din 1618. Tot aici se exprimă în mod categoric necesitatea creării unei limbi literare unice, preconizându-se drept criteriu de selecţionare a materialului lexical extinderea sferei de circulaţie a cuvintelor. Chestiunea latinităţii limbii române este discutată de Grigore Ureche (capitolul Pentru limba moldovenească din Letopiseţul Ţării Moldovei) şi de Miron Costin (în special în Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei, lucrare redactată în limba polonă).

Originea romanică a poporului român, ca şi ulcea unităţii românilor din diferite provincii, apare la Stolnicul Constantin Cantacuzino (în Istoria Ţării Rumâneşti întru care se cuprinde numele ei cel dintâi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci...). Dimitrie Cantemir consacră şi el problemelor limbii un capitol (Despre limba moldovenilor, în Descriptio Moldaviae), în care discută părerile referitoare la originea limbii române, dovedindu-se un bun cunoscător al graiului popular.

Discutarea anumitor probleme lingvistice de către unu cărturari români este o mărturie a interesului de care începe să se bucure limba română, dar, în acelaşi timp, şi o dovadă a lărgirii orizontului de preocupări al oamenilor de cultură ai epocii. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea - înaintea perioadei de tranziţie spre epoca modernă - datorită progreselor înregistrate prin aportul literaturii religioase, istorice şi artistice, limba română începe să devină, aşadar, un adevărat instrument al exprimării literare pe care îl vor desăvârşi marii clasici ai secolului al XIX-lea.