Limba română până în secolul al XV-lea

Pătrunderea slavilor în Dacia şi în sudul Dunării a produs mari schimbări în această parte a Europei. Venind rânduri-rânduri, în valuri mari, slavii nu au putut fi împiedicaţi să se aşeze statornic în sudul Dunării. Ei au format chiar în interiorul Imperiului Roman de Răsărit, pe teritoriul Bulgariei de astăzi, primul lor stat, statul slavo-bulgar. Între timp, şi alţi slavi s-au organizat în regiuni unde erau lăsaţi să se aşeze chiar de Imperiul Roman de Răsărit.

Slavii-bulgari au fost creştinaţi în secolul al IX-lea. Preoţii lor, recunoscuţi şi încurajaţi de Bizanţ, capitala Imperiului Roman de Răsărit, au început să facă propagandă pentru creştinism şi printre ceilalţi slavi, să întemeieze mănăstiri şi biserici şi să traducă din limba greacă principalele cărţi ale cultului creştin. Ei au ajuns şi la românii şi slavii din Dacia. Românii erau însă creştini de mult mai multă vreme, poate chiar dinainte de declararea creştinismului ca religie oficială a Imperiului Roman.

Aşa se şi explică de ce cuvintele de bază din terminologia religioasă sunt de origine latină (biserică, creştin, preot şi altele). Creştinismul a devenit religie de stat în Imperiul Roman în secolul al IV-lea, sub împăratul Constantin cel Mare, al cărui nume a fost dat Bizanţului, capitala Imperiului Roman de Răsărit fiind numită de atunci şi Constantinopol. Împăraţii romani au făcut din creştinism religia oficială de stat pentru că le folosea şi în lupta împotriva invadatorilor, care treceau adesea la creştinism.

Pe când bulgarii îşi organizau un stat în sudul Dunării şi se creştinau, în Dacia au pătruns în secolul al IX-lea maghiarii. După ce au trecut prin nordul Moldovei, ei s-au aşezat în Panonia, desfiinţând cultura şi civilizaţia romană de acolo. În Panonia au şi fost creştinaţi, dar nu de Bizanţ, ci de Roma. Din Panonia au intrat în Transilvania, unde au fost întâmpinaţi de români, care aveau aici mici voievodate. Între ei şi români, în ale căror voievodate se aflau şi slavi, au început lupte. Maghiarii au învins voievodatele româneşti şi şi-au întins, în secolele al X-lea şi al XI-lea, stăpânirea în Transilvania. Apariţia statului bulgar şi creştinarea lui, apariţia statului maghiar creştin şi pătrunderea maghiarilor în Transilvania au avut urmări foarte importante pentru istoria românilor şi a limbii lor.

În secolele al IX-lea şi al X-lea luau fiinţă primele voievodate româneşti. Ele se bizuiau şi pe religie, care era o pârghie a puterii în statul feudal. Instituţia bisericii trebuia deci bine organizată. Ea a luat modelul bizantin, prin preoţii şi călugării bulgari. Din această cauză, primele cărţi care au pătruns în voievodatele româneşti erau scrise în vechea slavă bisericească, numită şi slavonă. Preoţii trebuiau s-o citească, iar, ca s-o citească, să ştie alfabetul chirilic. Cei mai învăţaţi dintre ei, în primul rând mitropoliţii, erau sfătuitori ai domnilor, alături de alţi boieri.

Alţii învăţau scrisul şi cititul pe copiii care puteau şi doreau să înveţe, deprinzându-i. bineînţeles, cu alfabetul chirilic. Aşa a fost introdus prin secolul al XII-lea sau al XIII-lea acest alfabet în cancelaria domnească şi s-a ajuns mai târziu la curiozitatea ca o limbă de origine latină, limba română, în loc să fie scrisă cu litere latineşti, să fie scrisă cu slove chirilice. Dar slovele nu schimbă specificul limbii, căci ele sunt numai semne scrise. Un cuvânt latinesc, să zicem cal, tot latinesc rămânea, chiar dacă se scria cu slove chirilice.

Datorită legăturilor cu slavii, nu numai prin scrierile religioase, ci şi în viaţa de toate zilele, în limba română au intrat multe cuvinte slave. Unele s-au păstrat, altele nu. Dintre cele păstrate, iată câteva: babă, cleşte, cocoş, crâng, deal, a dobândi, gât, gol, hram, hrean, a iubi, lene, mândru, muncă, noroc, obraz, a (se) pocăi, popă, pestriţ, prieten, rană, slobod, soroc, sfânt, a trăi, ţintă, undiţă, vorbă, voinic, a zări etc. Şi unele nume de locuri au fost date de dacoromâni cu cuvinte slave, de exemplu Bistriţa. Pe de altă parte, datorită contactelor cu maghiarii, şi din limba acestora au fost Împrumutate cuvinte, cum sunt: chip, fel, gând, meşteşug, neam, oraş şi altele.

Nici influenţa slavă, nici cea maghiară nu au schimbat însă caracteristicile profunde ale limbii române, care nu a făcut decât să se îmbogăţească în cuvinte. Împrumuturile dintr-o limbă în alta sunt ceva foarte obişnuit. Romanii au luat nenumărate cuvinte din greacă, mai târziu spaniolii au luat de la arabi, francezii de la germani, germanii de la francezi, englezii de la francezi, italienii de la spanioli şi de la francezi, aceştia de la italieni, turcii de la persani, arabii de la turci, raşii de la danezi, danezii de la englezi etc., încât se poate spune că în evoluţia lor normală limbile nu pot să nu împrumute una de la alta.

Check Also

Stilurile funcţionale ale limbii române

Cuvântul stil vine de la latinescul stylus care înseamnă condei. Naturalistul francez Buffon definea încă …

Contribuţia istoriografiei la dezvoltarea limbii şi literaturii române

Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române este în primul rând de ordin istoriografic. Ei au …

Sistemul fonetic (fonematic) al limbii române

Fonemele vocale şi semivocale Vocalele sunt sunete care se rostesc fără ajutorul altor sunete: a, …

Formarea limbii şi a poporului român

După ce, din cele expuse până acum, am cunoscut istoria societăţii omeneşti pe teritoriul României, …

Limba şi literatura română între cele două războaie mondiale

Este a doua mare şi fertilă epocă din literatura română, după epoca marilor clasici. Mai …