Lichidarea mişcării revoluţionare din 1821. Moldova şi Ţara Românească între 1821-1828

Ocupaţia turcească în Principate

Oştirile turceşti care au intrat în Moldova şi Ţara Românească la începutul lui mai 1821 au înfrânt uşor mişcarea. Fărâmiţarea forţelor mişcării, lipsa unui plan de luptă unitar, puternicele contradicţii sociale din rândurile eteriştilor, dintre eterişti şi Adunarea lui Tudor, şi conflictele din sânul taberei lui Tudor au uşurat izbânda turcilor. Turcii intrară în Principatele Române cu scopul mărturisit de a le curaţi de răsculaţi.

Dar şi după lichidarea mişcării, ei le mai ţinură sub ocupaţie încă un an şi, în acest interval, desăvârşiră ruina începută de eterişti. Prezenţa lor a impus ţărilor noastre sarcini extraordinare sub forma de furnituri pentru întreţinerea trupei şi cailor, de cărăuşii pentru transportul furajelor, proviziilor, lemnelor şi bagajelor, şi de impozite pentru plata soldei a peste 20.000 de soldaţi.

La sarcinile acestea se adaugă jefuirile, devastările, violurile şi incendiile provocate de o soldăţime fanatizată, pe care comandanţii no puteau înfrâna, cu toate ordinele severe şi repetate ale Porţii de a feri „bunele raiale” de „purtarea neregulată şi nebunească a soldaţilor”. Găsind Moldova şi Ţara Românească lipsite de orice autoritate, în plină anarhie, turcii au instituit un regim militar, cel mai arbitrar şi mai tiranic dintre toate. Fără voia paşei nu se făcea nimic.

Turcii numeau ispravnici, zapcii, vameşi, vătafi, şi interveneau chiar şi în afacerile civile. Neavând cine să se îngrijească de aprovizionarea trupelor, soldaţii se credeau îndreptăţiţi la toate excesele. Disperarea şi mizeria alungă în codri mulţime de oameni. Munţii sunt plini de haiduci cu care beşliii se luptă în zadar, fiindcă poporul e de partea haiducilor împotriva „apărătorilor ordinei”.

Boierii întorşi din refugiu colaborează cu forţele de ocupaţie turceşti. Mereu stăpânită de teama răscoalei, boierimea este preocupată de a preveni reizbucnirea ei şi acest scop nu-l putea atinge deocamdată decât cu ajutorul ocupanţilor. Turcii au luat toate măsurile pentru asigurarea averilor şi privilegiilor clasei boiereşti, declarând în repetate rânduri că acestea rămân „neclintite şi întărite de către înalta Poartă”.

În schimb ţăranii sunt somaţi să se achite de toate obligaţiile lor faţă de boieri „după vechiul obicei şi după aşezământul ce s-au urmat în ţară, fără de nici o împotrivire”. Cu sprijinul turcilor, boierii întorşi în ţară şi-au asigurat privilegiile de stăpâni ai moşiilor; bazaţi pe acelaşi sprijin, ei au căutat să înfrâneze pe ţărani, însuşi Grigore Ghica, numit pe urmă domn, recurge la ajutorul turcilor împotriva locuitorilor de pe moşia sa Colentina, nesupuşi la îndeplinirea prestaţiilor către stăpânul de moşie.

Interesele de exploatatori îi călăuzesc pe boieri în toate acţiunile lor profund oportuniste. Indiferent de grup şi indiferent de orientarea lor politică, boierii întorşi în ţară şi cei aflaţi încă peste hotare apreciază unanim mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu drept o primejdie mai gravă decât invazia şi ocupaţia turcească. Făţă de Poartă, de Rusia şi Austria, boierii subliniază mereu necesitatea lichidării definitive a mişcării, a stârpirii spiritului revoluţionar şi a supunerii ţăranilor. „Să se stingă deplin orice duh de răzvrătire de pe pământul Ţării Româneşti în chipul în care au fost împrăştiate şi zădărnicite toate revoluţiile care s-au ivit iarăşi în Europa...”, spun boierii fugiţi la Braşov şi la Sibiu.

Cum forţa principală a mişcării a constituit-o ţărănimea, boierii condiţionează întoarcerea lor în ţară de restabilirea privilegiilor lor faţă de ţărani: „Pentru aceasta este foarte de trebuinţă ca ţăranii să se supună cererilor drepte, ca să nu mai avem temeri pentru viaţa noastră”. „Garda naţională”, a cărei înfiinţare boierii o propun puţin mai târziu, are rostul mărturisit de a fi folosită la înăbuşirea eventualelor răscoale. Ideea organizării unei asemenea forţe militare este reluată de boierii moldoveni în „chezăşia şi încredinţarea” lor către Poartă, în 1824.

Sarcinile ocupaţiei au fost suportate de stările de jos. Porumbul strâns în vara anului 1821 pentru caii oştirii turceşti din şapte judeţe ale Ţării Româneşti a rămas neplătit de vistierie. Cu începere din luna iulie 1821, scutelnicii au fost impuşi mai întâi la un „ajutor” de la 5 la 10 taleri, mărit apoi la 20, iar posluşnicii de la 5 la 7,60 taleri. Cheltuielile militare ale Ţării Româneşti s-au ridicat în perioada 1 iunie 1822 până la sfârşitul anului 1822 la 2.762.649 piaştri, în timp ce cheltuielile pentru ţară erau de numai 562.067 de piaştri.

Aceste cheltuieli militare au fost acoperite din dările mărite. Sarcinile copleşitoare impuse de regimul de ocupaţie au fost agravate prin abuzurile şi jafurile săvârşite atât de turci cât şi de dregătorii pământeni puşi în slujba lor. În ciuda dispoziţiilor date de a se face deosebire între averile răsculaţilor şi ale „credincioaselor raiele”, turcii jefuiau fără deosebire pe cine puteau.

Una din urmările grave ale ocupaţiei turceşti a fost nimicirea vitelor de tracţiune, care a atras după sine reducerea simţitoare a suprafeţelor cultivate. Aceasta a prelungit mult timp lipsa de produse agricole şi mizeria generală a ţăranilor. În judeţele Muscel, Prahova şi Argeş, care mai avuseseră de suportat şi stăpânirea lui Alexandru Ipsilanti, ţăranii au încetat cu totul, din lipsă de vite, să lucreze pământul, ceea ce a pricinuit o foamete groaznică în iarna 1822/1823. Acelaşi fenomen s-a produs în judeţele Vlaşca, Teleorman şi Olt, unde locuitorii au ajuns să mănânce „coajă de copac şi gorgoane”.

Turcii au jefuit ţările române până în ultimele zile ale ocupaţiei şi n-au plecat decât după ce s-au vărsat sume importante comandanţilor, lui chehaia bei Cară Ahmet Efendi la Bucureşti şi lui Cuciuc Ahmet la Iaşi. Trupele turceşti au fost evacuate din Principate în urma presiunii exercitate de Anglia, Austria şi Rusia asupra Porţii, care au fixat data de 5 mai 1822 pentru evacuare. Ultimele trupe însă n-au trecut Dunărea decât la 27 septembrie.

Restabilirea domniilor pământene

În urma intervenţiei puterilor mai sus menţionate, Poarta se hotărî să convoace la Constantinopol câte o delegaţie de boieri din Moldova şi Ţara Românească, pentru a le consulta asupra doleanţelor ţării şi în vederea restabilirii administraţiei civile. Cele două delegaţii compuse din şapte boieri pentru Ţara Românească şi şase pentru Moldova, convocate la 21 martie de paşa de Silistra, au ajuns la Constantinopol la 17 aprilie 1822.

Boierii munteni duceau cu ei un memoriu redactat la Bucureşti şi compus din 24 de ponturi. Ei cereau domn pământean numit pe viaţă, fără drept de succesiune în familia sa, şi concentrarea puterii în mâinile unui grup restrâns de boieri mari care aveau să controleze finanţele, administraţia şi justiţia. Domnul nu putea angaja cheltuieli, numi în slujbe, conferi boierii şi privilegii fără aprobarea boierilor. Toate slujbele, din care străinii aveau să fie excluşi, erau pentru ei. Egumenii greci aveau să fie expulzaţi. Comerţul, navigaţia, industria şi extracţia minieră aveau să fie libere.

Memoriul reproducea în esenţă revendicările boierimii, formulate în diversele memorii adresate Porţii, ţarului Rusiei şi împăratului Austriei în 1821-1822. Obiectivul principal al acestor revendicări era, pe de o parte, consolidarea privilegiilor boierimii, iar pe de altă parte introducerea unor reforme în spirit burghez, menite să asigure interesele acelor boieri care începeau să fie angrenaţi în procesul dezvoltării relaţiilor capitaliste.

Poarta n-a luat în discuţie acest memoriu, ci a cerut celor două delegaţii să facă în scris propuneri precise. Rezoluţiile lor finale erau aproape identice. Ele cuprindeau: domni pământeni, izgonirea arnăuţilor şi constituirea unui corp de pază indigen; interdicţie pentru sudiţii străini de a dobândi bunuri imobile în ţară; administrarea mănăstirilor închinate prin pământeni, drept exclusiv pentru pământeni de a ocupa slujbe publice şi libertatea de a se jelui Porţii.

Poarta n-a admis decât o parte din aceste cereri şi, la 1 iulie 1822, a numit domn în Moldova pe Ioan Sandu Sturdza, iar în Ţara Românească pe Grigore Dimitrie Ghica. Noul domn al Ţării Româneşti, deşi nu era dintr-o familie de origine românească, era totuşi considerat pământean, deoarece familia sa avea din secolul al XVIII-lea locul de reşedinţă şi moşiile în ţară. Domniile pământene erau astfel restabilite.

Poarta justifica măsura prin trădarea şi corupţia fanarioţilor, ceea ce era conform cu cererea delegaţilor. Poarta admitea şi excluderea grecilor din toate funcţiile civile şi ecleziastice. De libertatea comerţului şi industriei, de desfiinţarea raialelor şi de libertatea navigaţiei n-a vrut să audă. Dar aceste reforme aveau să fie smulse Porţii prin tratatul de la Adrianopol, iar stăpânirea marii boierimi asupra statului avea să fie consolidată prin Regulamentul organic. Programul politic, social şi economic care a împins marea boierime în mişcarea eteristă n-a fost decât amânat pentru un deceniu.

Restabilirea domnilor pământeni a oglindit întărirea conştiinţei naţionale şi totodată a însemnat un prim pas spre independenţa celor două ţări. Aceasta explică de ce Poarta, la început, s-a opus restabilirii domnilor pământeni şi a căutat să prelungească guvernarea ţărilor române prin muhafizi (comisari militari). Boierii care au cerut Porţii să numească domni pământeni, desigur n-au avut în vedere decât satisfacerea intereselor lor înguste de clasă - de a permite unora dintre ei să ajungă domni şi de a înlătura din funcţii numeroasa clientelă care însoţea pe domnii fanarioţi.

În mod obiectiv însă, această cerere a boierilor a venit în întâmpinarea interesului general al poporului Principatelor române, dornic de a se pune capăt regimului turco-fanariot. În sfârşit, restabilirea domnilor pământeni a determinat şi o oarecare uşurare a sarcinilor financiare, deoarece ţara nu mai era obligată să întreţină tot Fanarul. Ultimul domn fanariot al Ţării Româneşti, Alexandru Suţu, adusese cu sine 850 de persoane, care toate trebuiau căpătuite. Prin restabilirea domniilor pământene, vistieria ţării era liberată de aceste sarcini suplimentare.

Urmărirea participanţilor la mişcare şi a sprijinitorilor ei

Principatele române au rămas mai departe sub stăpânirea turcilor, ceea ce a favorizat menţinerea jugului feudal. Boierimea şi domniile pământene au dus mai departe acţiunea de lichidare a mişcării şi de înlăturare a urmărilor ei. S-a procedat la dezarmarea pandurilor şi a satelor răsculate, s-au intentat procese pandurilor şi altor participanţi la mişcare, precum şi ţăranilor care în 1821 au întreprins acţiuni locale sau într-un fel oarecare au sprijinit mişcarea. Dezarmarea participanţilor la mişcare începe la mijlocul lunii august, imediat după terminarea luptelor şi durează până în toamna anului 1823.

Efectuată la început de turci şi de oamenii devotaţi lor, dezarmarea este continuată, chiar cu mai multă stăruinţă, de către autorităţile pământene, după numirea domnilor. Satele cu participanţi la mişcare au fost obligate să dea garanţii sub cele mai aspre pedepse, chiar şi „pierderea vieţii”, că în viitor nu vor mai întreprinde acţiuni de răscoală. În unele cazuri, cercetările pentru deţinerea de arme din vremea mişcării au fost însoţite de torturi care au pricinuit moartea celor cercetaţi. Concomitent cu acţiunea de dezarmare s-au luat măsuri ca foştii panduri şi răsculaţi să nu fie primiţi în nici un fel de slujbă.

Prin dezarmare, autorităţile urmăreau să prevină noi izbucniri de revoltă în ţinuturile în care a fost leagănul mişcării revoluţionare din 1821. Pandurii şi căpitanii lor erau urmăriţi fără cruţare, daţi în judecată şi condamnaţi, până după 1823, pentru fapte săvârşite în vremea mişcării. În sarcina lor se puneau tot felul de pagube pricinuite de mişcare. Armele luate de la diverşi boieri pentru a servi la luptă împotriva turcilor, casele arse cu prilejul luptelor îndârjite duse în jurul lor cu turcii, rechiziţiile făcute din ordinul turcilor se cereau acum plătite de panduri.

Sunt deferiţi justiţiei, şi de cele mai multe ori condamnaţi, şi sătenii care nu au avut vreun rol activ în mişcare, dar ei au fost învinuiţi de faptele pandurilor pieriţi, luaţi în robie sau adăpostiţi în ţinuturile Austriei. Sătenii căzuţi victime unor astfel de învinuiri erau tot atât de aspru pedepsiţi, ca şi participanţii activi la mişcare. În procesele de acest fel apar ca parte acuzată şi grupuri de săteni care, deşi nu au participat activ la mişcare, au ajutat pe Tudor Vladimirescu sau pe oamenii lui să combată elementele jecmănitoare sau ostile mişcării. Cu puţine excepţii, pandurii şi sprijinitorii lor dintre ţărani au fost condamnaţi să plătească despăgubiri.

În perioada 1821-1835, se succed procesele intentate ţăranilor pentru acţiunile locale întreprinse în vremea mişcării, când au atacat moşiile, conacele, hambarele, viile şi pădurile boiereşti. Domnul Grigore Ghica însuşi condamnă la ocnă, în 1825, pe mai mulţi dintre ţăranii care i-au atacat în 1821 conacul şi moşia Fulga (Saac). Sătenii din Baia de Fier, care în 1821 au mers în frunte cu căpitanul D. Gârbea şi „prin silnică revuluţie” şi-au reluat vitele sechestrate mai înainte de mănăstirea Hurez pentru pretinse datorii ale ţăranilor, sunt acum purtaţi timp îndelungat prin judecăţi. Acţiuni de acest fel au avut loc în diverse. localităţi din judeţele Romanaţi, Teleorman, Vlaşca, Dâmboviţa, Argeş, Gorj, Dolj. Actele acestor procese arată că uneori ţăranii deţinuseră câţiva ani pământurile şi viile pe care au pus stăpânire în vremea mişcării. În toate procesele de acest fel, ţăranii au fost condamnaţi la despăgubire.

Stăpânirea a acordat cea mai mare atenţie plângerilor arendaşilor, cum rezultă din numeroasele dosare ale proceselor, care pot fi urmărite până în anul 1831, chiar şi după aceea. Unii dintre arendaşii fugiţi de teama mişcării sau izgoniţi de răsculaţi, încep să se întoarcă în lunile iunie-august 1821, odată cu instituirea administraţiei turceşti. Majoritatea lor revin însă numai după lichidarea rezistenţei armate a răsculaţilor. După numirea domnului, arendaşii înaintează numeroase cereri pentru revizuirea condiţiilor de arendă stabilite cu stăpânii, pentru judecarea clăcaşilor şi pentru obţinerea despăgubirilor. Situaţia arendaşilor în vremea mişcării prezintă cele mai diverse aspecte. În orice situaţie s-ar fi găsit, ei au formulat pretenţii la despăgubire.

O seamă de procese particulare sunt legate de evenimentele mişcării. Se cereau despăgubiri şi restituiri de bani împrumutaţi cârmuirii în vederea combaterii mişcării. Judecarea pricinilor de acest fel din vremea mişcării merge pe linia generală de lichidare a urmărilor ei. În timp ce pretenţiile celor care au finanţat cârmuirea ca să înăbuşe mişcarea, cum e cazul lui Stavri Titopoleos, sunt satisfăcute, cererile celor care au avut contingenţe cu mişcarea sunt respinse, ca în cazul orăşenilor din Piteşti.

Actele proceselor de judecată a cetelor de haiduci care au acţionat în vremea răscoalei şi a ocupaţiei turceşti scot în evidenţă faptul că elementul haiducesc în cea mai mare parte s-a integrat în mişcare şi a luptat activ. Toate aceste măsuri arată că efortul pentru lichidarea până în rădăcină a răscoalei s-a prelungit câţiva ani după 1821, dar n-a fost însoţit, ca după răscoalele ţărăneşti, în general, de masacre în masă ale ţărănimii. Faptul că marii boieri emigraţi nu s-au întors în patrie decât în 1826 şi teama de a reaprinde focul răscoalei explică relativa moderaţie cu care clasa stăpânitoare a procedat la lichidarea mişcării din 1821.

Situaţia fiscală şi administrativă

Ocupaţia turcească a costat Ţara Românească vreo 15 milioane de piaştri, suma enorma pentru resursele de atunci ale ţării. După evacuare, Ţara Românească rămâne datoare 5.360.000 de taleri, iar Moldova, 5.066.783 taleri. O asemenea datorie, „ce nu s-au mai pomenit altădată să fie ţara atâta sumă de bani datoare”, apăsa cu atât mai greu după mişcare şi după ocupaţie, cu cât locuitorii „nu au mijlocu a-şi întâmpina hrana cea din toate zilile a familiilor lor”. Pentru a se asigura plata acestor datorii s-a înfiinţat „Casa datoriilor ţării”, care a funcţionat până în anul 1829.

Plata datoriilor ţării a fost suportată de păturile de jos ale populaţiei, mai ales de ţărănime, impuse la aceleaşi contribuţii ca şi în vremea ocupaţiei turceşti. Boierimea a luat parte la acoperirea datoriilor doar cu 500.000 de taleri, sumă realizată prin impunerea scutelnicilor şi posluşnicilor cu respectiv 20 şi 10 taleri, ceea ce boierii considerau ca un sacrificiu făcut din privilegiile lor. Sume importante destinate acoperirii datoriilor au fost scoase din rămăşiţele dăjdiilor şi răsurilor „neîmplinite pe la sate” în anul 1821, când s-a extins mişcarea.

Din 1823 se recurge la reintroducerea taxei speciale pentru înnoirea anuală a sineturilor breslelor şi neamurilor. Se măreşte şi taxa huzmeturilor. În Moldova, sumele pentru achitarea datoriilor au fost scoase din impunerea birnicilor şi a scutelnicilor şi din goştină. Ioan Sandu Sturdza a încercat, pentru acoperirea datoriilor, să contracteze împrumuturi la bancherii de la Brody (Polonia), fără succes însă, deoarece acestora nu le-au convenit garanţiile oferite. De pe urma plăţii datoriilor publice, rezultate din împrumuturile contractate în vremea mişcării şi a ocupaţiei turceşti, au beneficiat în primul rând unii dintre marii boieri, ca: Al. Vilara, B. Văcărescu, I. Filipescu şi alţii, precum şi marii negustori, ca: Meitani, Moscu, Sachelarie, Hagi Ianuş, care şi-au încasat banii cu dobândă cu tot.

În 1829, problema datoriilor ţării este trecută în competenţa Sfatului Administrativ, mai târziu în aceea a Obşteştii Adunări. În acelaşi an, boierii moldoveni au obţinut un moratoriu pentru plata datoriilor contractate de ei înainte şi în cursul anului 1821, pentru motivul că nu şi-au putut îngriji moşiile şi că le-au amanetat la „capitalişti”. Pentru a face faţă situaţiei financiare deosebit de grele, ca urmare a mişcării şi a ocupaţiei turceşti, Grigore Dimitrie Ghica ia o serie de măsuri care în primul rând lovesc în marea masă a birnicilor ţărani.

De la 198 taleri cât era în 1823 birul pentru un lude, se ajunge la aproape 300 de taleri în 1824. De asemenea se instituie o taxă unică asupra cârciumilor şi prăvăliilor, care dădu naştere la nesfârşite proteste ale negustorilor mai puţin avuţi, astfel că se luă măsura împărţirii celor impuşi în trei categorii. S-au făcut apoi adăugiri la birul boiernaşilor şi al unora din privilegiaţii fiscali de rang mai mic.

La fel şi în Moldova, sub Ioan Sandu Sturdza fiscalitatea continua să se menţină deosebit de apăsătoare. Au fost puse dări noi ca „cfitul căldărilor ce lucrează rachiu de pâine” şi un impozit pe sare, care, în 1825, a adus vistieriei 400.000 lei. O foaie volantă din 1826 menţiona că birnicii satelor, formând marea majoritate a contribuabililor, plăteau nu mai puţin de 18 categorii de dări. Măsurile financiare însă care au stârnit opoziţia îndârjită a boierimii - fiind totodată şi una din cauzele conflictului cu domnul - au fost impunerea scutelnicilor şi posluşnicilor şi impunerea temporară a boierilor înşişi la plata vinăriciului.

În strâmtul ei egoism de clasă, boierimea pretindea că taxarea scutelnicilor însemna o scădere a contribuţiei care îi era plătită de aceştia, iar plata vinăriciului de către boieri era o încălcare a vechilor privilegii de scutire totală de plata impozitelor. Atât domnul Moldovei cât şi cel al Ţării Româneşti, au avut de întâmpinat dificultăţi, când au vrut să impună, tot numai temporar, pe boieri, cler şi scutelnici la plata unor contribuţii către stat, menite să ajute la lichidarea crizei financiare.

În afara măsurilor cu caracter fiscal, s-au luat şi unele măsuri cu caracter administrativ. Astfel, Grigore Dimitrie Ghica, de la începutul domniei sale, încearcă să fixeze veniturile tuturor dregătorilor şi să limiteze havaieturile, acest izvor permanent de abuzuri. De asemenea, el dă un nou regulament privitor la atribuţiile şi îndatoririle ispravnicilor, zapciilor şi sameşilor, în scopul de a înfrâna aceste categorii de slujbaşi de la samavolniciile exercitate asupra locuitorilor.

Şi în Moldova, Ioan Sandu Sturdza a luat unele iniţiative de ordin administrativ, în multe privinţe asemănătoare celor din Ţara Românească: a reeditat o serie de hotărâri anterioare privind îndatoririle diferitelor categorii de dregători judeţeni şi a dat unele dispoziţii pentru înfrânarea abuzurilor acestora. De asemenea a mai încercat să stabilească noi norme de recrutare şi funcţionare a breslelor de slujitori. Toate aceste măsuri însă nu erau decât reluări ale unor dispoziţii şi instrucţiuni care n-au lipsit nici în vremea unora din domnii fanarioţi mai luminaţi şi care aveau să rămână şi acum tot atât de ineficace. E şi explicabil, deoarece instituţiile ţării nu se schimbaseră. Abia prin Regulamentul organic se va înfăptui reforma în spirit modern a acestor instituţii.

Relaţiile agrare. Situaţia şi frământările ţărănimii

În situaţia agriculturii şi în relaţiile agrare după 1821 s-au resimţit urmările mişcării şi ale ocupaţiei turceşti. Lipsa braţelor de muncă pricinuită de raritatea populaţiei se accentuează acum din cauza risipirii multor locuitori în urma evenimentelor şi a situaţiei excepţionale prin care trecuseră principatele. Stăpânii de moşie continuă lupta pentru înmulţirea numărului zilelor de lucru.

Dar ceea ce contribuie, în această perioadă, să agraveze situaţia ţăranilor e răspândirea arendăşiei, mai apăsătoare decât exploatarea în regie. Investiţiile făcute de arendaşi în moşii nu priveau îmbunătăţirea tehnicii agricole, ci cumpărarea monopolurilor feudale, cum erau hanurile, cârciumile, băcăniile. După mişcare, ţăranii suferiră de pe urma arendaşilor şi pe chestia despăgubirilor pretinse, mai cu seamă în Ţara Românească.

În Moldova evoluţia relaţiilor agrare, atât înainte cât şi după mişcare, prezintă unele particularităţi. Aici ofensiva stăpânilor de moşii împotriva dreptului de stăpânire a ţăranilor şi pentru sporirea obligaţiilor lor, care se accentuase încă în anii dinaintea răscoalei, continuă şi acum. Prin însuşirea unor proprietăţi ţărăneşti libere (în Vrancea, Dorna, Şarul etc.) şi prin comasări, în Moldova se constituise tipul de proprietate latifundiară, căreia prin Sobornicescul hrisov din 1827 i se conferi inviolabilitatea, iar ţăranilor li se interzise să părăsească moşia fără voia stăpânului. În raporturile agrare nu se produc schimbări deosebite, dar se observă tendinţa crescândă a boierilor de a impune ţăranilor cele 12 zile legiuite de clacă, de a libera o parte de moşie de servituţile feudale şi de a o transforma în proprietate de tip capitalist. De asemeni, stăpânii de moşii tind să agraveze condiţiile de percepere a rentei feudale.

Sarcinile grele ale ocupaţiei turceşti şi majorarea dăjdiilor pentru plata datoriilor ţării, suportate în ultima analiză de ţărănimea exploatată, împreună cu plata despăgubirilor impuse ţăranilor în bani şi în natură, de către boieri şi arendaşi, au creat ţărănimii o situaţie grea în anii de după mişcare şi au contribuit la accentuarea procesului de diferenţiere la sate. În condiţiile constrângerii extraeconomice, intensificată după mişcare, îndeosebi în Ţara Românească, sub pretextul înlăturării consecinţelor ei, boierii şi arendaşii, pentru a obţine o majorare a zilelor de clacă, au pretins împlinirea zilelor de clacă pe care clăcaşii nu le efectuaseră în timpul mişcării şi al ocupaţiei turceşti.

Împlinirea zilelor de clacă era eşalonată de obicei în două semestre ale unui an, încât, în mod practic, locuitorii de pe moşii trebuiau să facă 24-36 de zile într-un singur an. Dar boierii n-au izbutit să impună acest regim, dovadă propunerea de a se statornici 14 zile de clacă, aceasta constituind, după afirmaţiile lor, „pentru stăpâni un lucru foarte mângâietor şi într-adevăr un drept pe care trebuie să-l aibă, ca unii ce au mai multa pagubă din locuirea ţăranilor lor decât folos...”.

Odată cu tendinţa de a înmulţi zilele de clacă, stăpânii şi arendaşii căutau să scoată maximum de folos prin convertirea zilelor de lucru în bani. Ei folosesc acest procedeu mai ales în locurile unde ziua de lucru costa numai 15-20 de parale. Obligând pe clăcaşi să plătească ziua de lucru în bani, arendaşii plăteau mai puţin lucrătorilor angajaţi de ei, reţinând diferenţa. De aci se ajungea apoi şi la abuzul de a lua la lucru omul cu carul şi cu boii şi a socoti ca zi de lucru numai munca cu braţele.

Convertirea în bani a zilelor de lucru, de către boieri şi arendaşi, are un scop bine determinat în condiţiile de după mişcarea din 1821. Deoarece acum lipseşte numerarul, scos din ţară de turci sau pentru turci, cererea ca ţăranii să achite rămăşiţele de clacă şi alte prestaţii în bani era un mijloc de a determina pe ţărani să accepte, chiar să solicite convertirea datoriilor băneşti în clacă. Aşa se face că ţăranii, constrânşi de arendaşi să plătească în bani claca restantă pe 2-3 ani, acceptă să fie puşi „la orice” fel de munci.

Formele de prestaţii abuzive în muncă erau foarte variate. Ziua de arătură, socotită pe 4-5 oameni care alcătuiau un plug, începuse acum să fie cerută pentru fiecare om în parte, iar la convertirea ei în bani să se ia 5-6 taleri de plug, în loc de 3 taleri. La căratul lemnelor, se cerea ca acestea să fie transportate pe o distanţă de 10-12 ceasuri, în loc de cel mult 6 ceasuri cât prevedea legea. La convertirea în bani a carului de lemne se luau până la trei taleri, şi chiar mai mult, în loc de un leu şi jumătate cât se lua înainte de 1823. Impreciziunea legiuirii lui Caragea în privinţa zilei de arătură şi a carului de lemne a dat loc la interpretări abuzive.

De aceea, în urma împotrivirii în masă a locuitorilor din judeţele Teleorman şi Ialomiţa la aceste îndatoriri, Grigore Ghica a fost nevoit să adauge, la începutul anului 1823, încă trei ponturi la legiuirea lui Caragea. În aceste ponturi se preciza că: ziua de arătură se socoteşte de plug şi nu de om; se plătesc patru taleri pentru o zi de arătură şi trei taleri pentru carul de lemne; se dă stăpânului o găină la Crăciun şi un pui de găină la Sân-Petru. Aplicarea acestor ponturi a dat însă naştere la abuzuri atât de multe, încât peste un an şi jumătate ele au fost abrogate. În Moldova, condiţiile de muncă impuse prin învoieli înrobitoare nu se deosebeau mult de cele mărite şi impuse după aceea prin Regulamentul organic.

Înmulţirea zilelor de clacă, prin nesocotirea învoielilor şi obiceiurilor vechi pe baza cărora, în multe locuri, ţăranii se bucurau de înlesniri, şi recuperarea acestor zile pe anii din urmă au contribuit în mare măsură la înăsprirea situaţiei ţăranilor. Pe de o parte, în condiţiile de după mişcarea din 1821, ţăranul dispune de forţe de lucru mai puţine decât înainte, iar pe de altă parte, el este obligat să dea 2-3 dijme într-un singur an pentru anii din urmă. Acestea se puteau da numai din produsele anului în curs, deoarece clăcaşii nu dispuneau de rezerve din anii pentru care erau constrânşi să dea rămăşiţe.

La dijme, posibilităţile de eludare a legii şi de abuzuri din partea exploatatorilor erau mai numeroase decât la alte redevenţe. Ele au fost folosite din plin, recurgându-se la cele mai diferite forme de constrângere. Clasa boierilor, luată în întregime, şi-a întărit deci situaţia după 1821, în timp ce condiţia ţăranilor a rămas aceeaşi, în multe părţi ale ţării agravată chiar prin impuneri la despăgubiri. După cum spune Nicolae Bălcescu, răscoala „nu le folosi întru nimic <ţăranilor>... Ţara, sau ca să zicem mai bine, clasele înalte, care singure se folosesc de drepturile ţării, câştigară mult, dar poziţia ţăranilor nu luă nici o prefacere”.

În Moldova, boierii au continuat să acapareze pământ, strâmtorând pe locuitori „cu nedarea locului trebuincios de hrană şi la împărţirea ogoarelor, rămânând unii fără să-şi facă hrana trebuincioasă”. Aceste fapte contribuie la rândul lor la accentuarea procesului de destrămare a feudalismului. Schimbările care se produc acum, în această privinţă, devin perceptibile atât în relaţiile de producţie cât şi în conştiinţa socială, anticipând o serie de situaţii legiferate peste câtva timp prin Regulamentul organic. Ţărănimea a continuat să reziste exploatării boiereşti.

Nesupunerea locuitorilor faţă de stăpânii de moşii, manifestată „de obşte” în ţară, este un rezultat direct al mişcării. „Din trecuta răzvrătire foarte mult s-au nărăvit «locuitorii» şi se îndărătnicesc a face claca pământului cea obicinuită i alte dreptăţi ale stăpânilor moşiilor”, arată înşişi marii boieri. Ţăranii sunt supuşi la pedepse şi despăgubiri pentru ca „să le iasă din cap acele furii ce le dobândise” în vremea mişcării. Aceste măsuri însă au fost departe de a întuneca amintirea mişcării şi a conducătorului ei, Tudor Vladimirescu.

În toată perioada domniilor pământene, locuitorii satelor sunt frământaţi de nemulţumiri, mai ales în Oltenia, unde fusese şi leagănul mişcării poporului în 1821. La sfârşitul anului 1823 şi începutul lui 1824, o serie de sate de pe moşiile mănăstirilor Tismana şi Strehaia s-au sculat „cu zurbale” împotriva stăpânilor de moşii şi a organelor forţei publice. Numeroşi locuitori au fost condamnaţi la ocnă în urma acestei încercări de răzvrătire. O altă revoltă s-a produs la Ianca şi Potelu (Romanaţi), unde ţăranii au izgonit pe arendaşi, au omorât pe unii din oamenii lor şi au ars porumbul.

Unii dintre răsculaţi au fost pedepsiţi cu bătaia prin târg, iar alţi nouă au fost trimişi la ocnă, deşi după pitacul domnesc „li se cuvenea pierdere de viaţă” pentru „împotrivitoarea urmare de îndârjire cu care s-au arătat către stăpânire”. În Moldova s-au produs tulburări ţărăneşti la Şerbeşti (Vaslui), Voroneşti (Iaşi), Bozieni (Neamţ), Manolea, Hecea (Suceava) şi alte numeroase sate, în anii 1826 şi 1827, în Corocăeşti (Suceava) şi alte sate, în anul 1828. Până în acest an a continuat în Moldova fuga frecventă a ţăranilor în alte localităţi şi mai ales peste hotare din cauza condiţiei lor grele.

Dar dintre mişcările de după 1821 în Principatele române, cea mai violentă a fost revolta din Oltenia, în anul 1826, sub conducerea a doi foşti participanţi la mişcarea din 1821: Simion Mehedinţeanu şi Ghiţă Cuţui. Simion Mehedinţeanu fusese isprăvnicelul moşiei Podul Grosului (Mehedinţi) şi „fost căpetenie dintre apostaţi la vremea turburării ce s-au urmat aici în ţară”, iar Ghiţă Cuţui a fost slujitor de plasă la Broşteni, tot în judeţul Mehedinţi, şi „între apostaţi căpetenie”. Ambii erau refugiaţi în Transilvania şi încă din anul 1825 au hotărât să adune „tovarăşi cât de mulţi” şi „să iasă cu toţi deodată în ţară pă la multe locuri”.

Documentele mai pomenesc şi de acţiunea din umbră a unor boieri nemulţumiţi de Grigore Dimitrie Ghica, ce ar fi instigat la răscoală. Cele două căpetenii au constituit o ceată de 21 de inşi, au înarmat-o şi au trecut frontiera în judeţul Mehedinţi, pornind răscoala „spre îndreptarea norodului celui prost”. Ei au dat o proclamaţie asemănătoare celei a lui Tudor Vladimirescu, în care „au spus norodului aceleaşi vorbe ademenitoare pentru a-l face să-şi piardă minţile”. Răsculaţii au atacat apoi şi au prins pe vătaful plaiului Cloşani, pe care l-au pus să scrie ispravnicilor de Mehedinţi să-i trimită 50.000 lei, căci altfel „să scoboară şi calcă isprăvnicatul şi pă toţi orăşanii” ca în acest timp cete de ţărani au început să se alăture răsculaţilor.

Grigore Ghica însuşi spune într-o corespondenţă că, „apăruţi deodată din teritoriul austriac, unde găsiseră azil în 1821, aceşti tâlhari au pus mâna prin trădare pe vătaful Cloşanilor şi au încercat să-i atragă pe ticăloşii ţărani prin promisiuni înşelătoare şi amăgitoare”. Consulul prusian Kreuchely spune de asemenea că şefii răscoalei îndemnau pe locuitori să se ridice împotriva stoarcerilor domnului şi dregătorilor.

După relatările ofiţerului rus I.P. Liprandi, bun cunoscător al stărilor din Principatele române, s-ar fi strâns în jurul lui Simion Mehedinţeanu şi Ghiţă Cuţui circa 300 de oameni. Urmând exemplul lui Tudor Vladimirescu, care transformase în 1821 câteva mănăstiri în locuri întărite, răsculaţii din 1826 au pus mâna pe mănăstirea Topolniţa încercând să-şi facă acolo o bază fortificată. Din cauza ploilor de primăvară şi a marelui număr de potere ce se constituiau în acest timp pentru supravegherea refugiaţilor veniţi din Transilvania, răsculaţii nu au reuşit să se menţină la Topolniţa.

În luptele de urmărire au intervenit şi autorităţile austriece, pentru a preîntâmpina o eventuală acuzaţie din partea Porţii că au dat azil pe teritoriul lor unor elemente care au instigat la răscoală împotriva orânduirilor din Ţara Românească. Urmăriţi, parte din răzvrătiţi au fost prinşi, aduşi la Bucureşti şi judecaţi. Simion Mehedinţeanu şi Ghiţă Cuţui au fost spânzuraţi la marginea oraşului, „spre pilda altora asemenea lor”; opt dintr-înşii au fost bătuţi în târg şi trimişi la ocnă pe toată viaţa, iar unul pe timp limitat. Asprimea cu care au fost pedepsiţi şefii încercării de răscoală din 1826 constituie un serios indiciu că amintirea anului 1821 era încă deosebit de puternică.

Răscoala din 1826 a eşuat fiindcă cei doi conducători ai ei nu au reuşit să atragă pe panduri de partea lor, fiindcă şi-au înstrăinat simpatia populaţiei prin ameninţarea cu jaful a locuitorilor din Cerneţi şi prin alianţa pe care au încercat s-o facă cu Şerif, comandantul turc de la Ada-Kale, şi fiindcă stăpânirea, trăgând învăţăminte din experienţa din 1821, a luat din vreme măsuri de apărare. Cu toate aceste lipsuri de organizare, răscoala din 1826 a dovedit că energia revoluţionară a ţărănimii rămăsese intactă; ea nu aştepta decât conducători care s-o organizeze şi s-o ducă la luptă împotriva exploatării boiereşti.

Check Also

Prinderea şi omorârea lui Tudor Vladimirescu

Ieşind cu trupele sale înaintea lui Tudor Vladimirescu şi cerându-i să accepte o întrevedere, Iordache …

Anularea alegerilor din Moldova din iulie 1857

Dând curs uriaşei mişcări de protest din Principate, puterile favorabile Unirii, în frunte cu Franţa …

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Legământul lui Tudor Vladimirescu cu Eteria

Când conducerea Eteriei a hotărât să pornească mişcarea, Tudor a socotit că sosise momentul să …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …