Liberalii şi doctrina lor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Liberalismul

În general, realitatea politică poate fi interpretată în funcţie de trei doctrine sau ideologii fundamentale: liberalismul, conservatorismul şi socialismul. Orientările politice sunt adesea percepute ca fiind de dreapta sau de stânga.

În 1789, când s-a întrunit în Franţa Adunarea Naţională Constituantă, conservatorii s-au aşezat pe băncile din dreapta prezidiului. De atunci, conservatorii sunt consideraţi de dreapta, iar radicalii de stânga. Semnificaţia acestor „etichete” s-a modificat până astăzi, dar în epoca modernă a însemnat distincţia reformatori-conservatori sau capitalişti-anticapitalişti. La români, această distincţie a fost percepută clar de contemporani sub formula „alb-roşu”.

Esenţa liberalismului constă din limitarea puterii statului prin impunerea unei atitudini de neutralitate faţă de proiectele şi idealurile indivizilor. Doctrinei liberale îi sunt proprii următoarele trăsături:

  • unicitatea şi libertatea individului;
  • limitarea puterii politice şi separarea puterilor în stat;
  • toleranţa şi pluralismul;
  • proprietatea privată şi economia de piaţă;
  • progresul permanent şi non-violent al umanităţii.

În ţările române liberalismul a fost adoptat şi adaptat realităţii social-economice şi politice proprii. Cu toate acestea, liberalismul nu ne-a fost impus, ci a apărut ca o soluţie posibilă în condiţiile mişcării de emancipare, care a însemnat autonomia, unirea şi independenţa Principatelor. Ca şi în cazul altor naţiuni dornice să îşi construiască state naţionale moderne (italiană, poloneză, maghiară etc.), liberalismul românesc a dobândit o dimensiune naţională, nu doar politică şi economică, cum a avut liberalismul clasic occidental.

Liberalismul românesc a apărut pe fondul romantismului politic, afirmându-se în prelungirea iluminismului politic. Dacă în cazul Transilvaniei şi al celorlalte provincii româneşti, aflate în cadrul Imperiului Habsburgic, influenţele sunt germane, în Principate s-au propagat mai ales principiile liberalismului francez. Arderea etapelor în procesul de modernizare a României a făcut ca liberalismul românesc să nu parcurgă aceleaşi stadii precum cel clasic.

Cu toate acestea, şi tendinţele, şi consecinţele sunt comparabile cu cele ale liberalismului european. Până la primul război mondial, în societatea românească nu au existat crize majore în interiorul PNL, care era recunoscut drept cea mai puternică forţă politică. Putem spune că istoria liberalismului românesc se confundă cu istoria României moderne. Liberalii înşişi au avut conştiinţa unei misiuni de îndeplinit: făurirea unui stat românesc puternic.

Etape în evoluţia liberalismului românesc

Originile iluministe

Gândirea politică liberală este legată de iluminism şi a depins de mai mulţi factori:

  • luminarea prin cultură şi învăţământ, mai întâi a mediilor aristocratice, inspiră contestarea regimului politic turco-fanariot şi discuţia privind modernizarea societăţii;
  • agenţii modernizării: literatura şi publicaţiile străine de sorginte iluministă, profesorii străini, emigranţii, tinerii români plecaţi la studii în Occident;
  • mediile social-politice: în majoritate boieri, dar şi negustorii, meseriaşii etc.; faţă de Ţara Românească, unde regimul politic era restrictiv, în Moldova însuşi domnitorul Ioniţă S. Sturdza susţinea proiectele liberale ale micii boierimi;
  • proiectele şi programele reformatoare în spirit liberal alcătuite de reprezentanţii Partidei Naţionale.

Liberalismul paşoptist

În revoluţia de la 1848 se manifestă câteva tendinţe liberale:

  • moderată, condusă de Ion Heliade Rădulescu, care avea influenţă în rândul micii burghezii şi al boierimii;
  • grupul care urmărea aplicarea programului revoluţionar în cadrul vechilor instituţii, condus de Nicolae Bălcescu; totodată, propunea emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor şi introducerea votului universal;
  • radicală, reprezentată de: I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti, care susţinea organizarea rapidă a noului regim politic.

Deşi revoluţionari, paşoptiştii consideră libertatea dreptul de a face orice în măsura în care nu sunt lezate interesele celorlalţi, dreptul de a acţiona conform legilor. Sursa puterii în stat este reprezentată de întreaga naţiune, fără deosebiri sociale.

Anii Unirii

→ liberalii şi conservatorii se unesc în Partida Naţională pentru înfăptuirea programului unirii, domnitorul însuşi ducând o politică liberală;

→ sub aspect economic se impun principiile liberale: libera iniţiativă, libera asociere, concurenţa;

→ se conturează trei coordonate politice:

  • naţionalismul: emanciparea rapidă de sub otomani;
  • constituţionalismul: separarea puterilor în stat şi respectarea autorităţii legilor în cadrul republicii sau al unei monarhii constituţionale;
  • pluralismul: exprimarea liberă a opiniilor, individual sau în cadrul unor partide.

Constituţia din 1866. Principele străin

Operă a întregii clase politice, Constituţia nu conţine totuşi unele propuneri ale liberalilor: Parlamentul unicameral şi limitarea dreptului de veto al Domnului, corp electoral reprezentativ. I.C. Brătianu a susţinut şi a acţionat consecvent pentru venirea principelui străin. Cu toate acestea, Carol I va numi în fruntea primului său guvern un conservator.

Constituirea PNL

Înţelegerea de la Concordia, prima încercare de constituire care a avut loc în 1867, reprezenta un program în 11 puncte şi se pronunţa pentru modernizarea României. Au participat liberalii moderaţi conduşi de Mihail Kogălniceanu şi liberalii radicali conduşi de I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti.

Coaliţia de la Mazar-Paşa publica în 1875 programul PNL:

→ programul este adaptat în funcţie de componenţa coaliţiei şi de atitudinea Marilor Puteri, care nu-i doreau pe liberali la guvernare, fiindcă erau suspectaţi de practici revoluţionare;

→ programul reflectă mai ales punctul de vedere al moderaţilor din jurul lui Mihail Kogălniceanu, o atitudine mai realistă împărtăşită chiar şi de radicali;

→ principalele elemente doctrinare sunt:

  • domnia legilor şi respectarea principiilor regimului constituţional-parlamentar;
  • independenţa individului în raport cu statul;
  • egalitatea politică;
  • îmbunătăţirea condiţiei materiale a populaţiei;
  • învăţământ gratuit şi obligatoriu;
  • este propus un amplu proces de reformare a României ca unică soluţie a modernizării, dar şi a renaşterii valorilor individuale ale cetăţenilor.

„Prin noi înşine”

Reprezintă deviza liberalilor, dar şi unul dintre principiile doctrinare care îşi propunea valorificarea tuturor resurselor şi a energiilor naţionale, care să contribuie la dezvoltarea societăţii româneşti. Domeniile vizate erau: industria naţională, capitalul şi comerţul autohtone, proprietatea privată. Protejarea valorilor naţionale nu reprezenta însă respingerea totală a capitalului străin, ci o colaborare prin care să nu fie lezate în nici un fel interesele româneşti.

Liberalismul moderat

PNL cunoaşte la sfârşit de veac o aparentă perioadă de stagnare, care, de fapt, este una a schimbărilor de generaţii şi de înnoire doctrinară. Reprezentanţii generaţiei paşoptiste dispar pe rând: C.A. Rosetti (1885), I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu (1891); le iau locul tinerii liberali din jurul lui Ion I.C. Brătianu, propulsat spre şefia partidului de „Oculta”.

În 1899, în partid pătrund socialiştii „generoşi”, care aduc şi câteva modificări ale corpusului doctrinar, în sensul democratizării vieţii politice. De altfel, programul PNL din 1892 propunea adoptarea „sufragiului universal cu reprezentaţiunea proporţională”.

Pentru o reformă agrară şi electorală

PNL a fost puternic influenţat de răscoala din 1907: guvernarea liberală va adopta o serie de măsuri, care însă nu puteau rezolva problema agrară. Odată cu noua conducere a partidului, două reforme sunt adoptate, în ciuda divergenţelor dintre tinerii şi bătrânii liberali: reforma agrară şi reforma electorală; ele aveau drept scop crearea unei proprietăţi mijlocii puternice pe care să se sprijine economia şi respectiv votul universal, ca premisă a democratizării vieţii politice.

Motto: „Doctrina liberală crede cu putinţă realizarea progresului cât de înaintat în cadrul concepţiei proprietăţii individuale numai prin ordine, prin democraţie, prin raţionalism şi prin armonie socială.” (I.G. Duca, Doctrina liberală)